Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Magia gunoaielor

1 răspuns

Groapa de gunoi are magia ei, proprie şi de puţini înţeleasă. Poate veţi spune că am luat-o pe lângă cărare, cum să aibă gunoaiele ceva magic, ele sunt doar o pecingine pe faţa societăţii, un rău pe care ni-l facem singuri şi de care nu ştim cum să scăpăm.

Da, aşa este, până la un anumit moment, în care participi la o acţiune de ecologizare, iar atunci, ceva magic se întâmplă… Iată că am folosit acest cuvânt deja de prea multe ori, aşa că mă voi abţine de acum încolo. Cert este că, atunci când cauţi prin gunoiae, vrând-nevrând, apare o curiozitate, te întrebi oare peste ce o să mai dai?

Ţin minte că, astă toamnă, când am curăţat Arieşul pentru prima dată (sper că nu şi ultima), nişte elevi de liceu, veniţi tocmai de la Satu Mare pentru a ne ajuta în acţiunea noastră, se tot minunau de obiectele găsite, de care nu poţi face abstracţie, ba chiar poţi să ţeşi o adevărată poveste în jurul lor.

Eu strângeam gunoaiele de sub podul de la Hădărău şi fără să vreau, coboram tot mai jos, spre râu, uite acolo, un ambalaj de şampon, dincolo, mai multe pet-uri de bere, cutii de conserve, ambalaje de plastic colorate divers… Bleah! O găină moartă, pusă în două pungi de plastic. Îţi revii, treci mai departe, moment în care unul dintre băieţi, cărând un sac de plastic extrem de greu, mă întreabă dacă nu cumva vom găsi pe aici şi oameni morţi, după greutatea sacului în care n-am putut identifica ce o fi fost.

Un adevărat plaur format din diverse obiecte din plastic se aciuiase după o creangă ruptă pe jumătate dintr-un arin, cum  nu le ajungeam, soţul meu a venit să ne dea o mână de ajutor, iar în febra „culesului”, s-a dezechilibrat şi a căzut  în râu, în apa rece de octombrie, până la piept. El se străduia să mai adune gunoaie chiar după ce căzuse în apă, iar noi, cei de pe mal, eram atât de prinşi de munca noastră, încât nici măcar nu i-am făcut o poză, spre aducere aminte.

Doar după ce a ieşit din apă şi a plecat acasă ca să-şi ia haine uscate, mi-am dat seama de ciudăţenia situaţiei…

Mai sus de pod, am observat că cineva venise să adune gunoaiele pe care, sunt sigură, tot el le aruncase, o casă se află foarte aproape de acel loc.

Mă întreb în continuare, când se vor lua cu adevărat măsuri de ecologizare şi apoi de păstrare a curăţeniei în ţara aceasta?

Problema nu este doar pe apele curgătoare, probabil acolo este cea mai gravă, deoarece astfel gunoaiele migrează şi murdăresc mai mult.

Săptămâna trecută am fost cu trenul până la Bucureşti. Ce mi-a fost dat să văd, nu este de povestit. În unele locuri, munţi de gunoaie, aruncate de la case al căror dos este spre calea ferată, te făceau să crezi că România s-a transformat într-o imensă groapă (de fapt, munte) de gunoi.

Mizerie prin gări, printre linii, pe la marginea (şi nu numai) a localităţilor…

Ce e drept, mai erau şi porţini curate şi îngrijite, ca nişte oaze şi deşert, care mă fac să cred că nu e totul pierdut.

Ceea ce pot spune, este doar:

ROMÂNI, TREZIŢI-VĂ!

Dacă noi nu scoatem ţara din gunoi, nu vine nimeni să facă asta în locul nostru!

Mauela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Arieșul plânge, cu lacrimi de…plastic

7 răspunsuri

Incredibil, dar adevărat: așa arată Arieșul acum, în primăvară, după ce astă toamnă sute de persoane s-au implicat cu trup și suflet în curățarea lui.

Motivele sunt multiple, primul fiind acela că oamenii care au participat la Ziua Arieșului nu au fost destui pentru a face o curățenie ”lună și bec” peste tot,  de la izvor și până la vărsare.  (Ca să nu mai vorbim despre faptul că au fost primării care nu au făcut nimic, din motive care le apațin și nu fac obiectul acestui articol.)

Al doilea motiv, și cel mai trist, este că majorității locuitorilor Văii Arieșului nu le pasă nici cât negru sub unghie de munca noastră sau de faptul că suntem cu toții ”beneficiarii” acțiunilor noastre, bune sau rele și au dus gunoaiele în continuare acolo unde erau obișnuiți, adică pe malul Arieșului.

Al treilea motiv, care mie mi se pare cel mai grav, este că primăriile nu amendează pe nimeni, fiecare poate să facă ce vrea, de frică să nu piardă electoratul, primarii nu iau atitudine împotriva nepăsătorilor cărora li se pare că gunoaiele lor arată foarte artistic pe malurile apelor, fără să le pese de efectul pe termen lung al faptelor lor.

Dacă nu luăm atitudine și nu facem ceva în mod concret, în curând, vom trăi printre gunoaiele pe care nu suntem în stare să le stăpânim acum, vor apare noi boli și molime, nemaiauzite încă.

Dragii mei, fac un apel la bunul simț și la ultima fărâmă de conștiință, vă rog din suflet, nu mai murdăriți Arieșul!

Luna aprilie fiind luna curățeniei, vă invit deasemenea să facem o acțiune de mult mai mare amploare decât precedenta, să curățăm Arieșul ca la carte, iar dacă cineva îndrăznește să-l mai murdărească, să fie pedepsit după fapta sa.

Dacă imaginile de mai sus v-au sensibilizat cât de cât, vă invit să fiți alături de noi, cei ce vom fi din nou ACOLO UNDE ESTE NEVOIE de o mână de ajutor.

Fac acest apel și în numele Societății Cultural Patriotice Avram Iancu, în special filiala Lupșa, care va fi motorul acestei acțiuni.

Deoarece ne aflăm în anul de grație 2018, cel în care se sărbătoresc 100 de ani de România, dedic această activitate Centenarului Marii Uniri. Sărbătorirea României Mari trebuie făcută în primul rând prin curățarea ei, abia mai apoi prin cântec, joc și voie bună. Cui îi place să joace pe gunoaie?

Aștept cu interes inițiative din partea d-vs.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Întâlnire de poveste

2 răspunsuri

Dragii mei,

Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care ați fost aseară alături de mine, la Librăria Mihai Eminescu din București. Am fost extrem de încântată să am atâtea suflete frumoase alături. Știu că majoritatea ați venit de dragul dragei noastre Lucia Elena Locusteanu, căreia îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa cărților mele și pentru faptul că are o mare familie de sânge și una și mai mare de suflet, care o iubește și-i este alături atunci când are nevoie.

Sper ca data viitoare când vom mai avea o astfel de întâlnire, să veniți și pentru mine și cărțile mele.

Mie mi s-a părut că timpul a fost destul de scurt, nu știu cum vi s-a părut dumneavoastră, aș mai fi avut multe să vă spun, chiar dacă nu prea elocvent, dar cu o totală sinceritate.

Le mulțumesc de asemenea caminarzilor care au dorit să fie acolo, chiar dacă în număr destul de mic. Știu că fiecare este ocupat până peste cap cu propria viață, iar dacă intervin evenimente care nu te interesează, n-ai niciun motiv să pierzi din timpul tău prețios, la o întâlnire de suflet, cu oameni buni și deosebiți, așa cum au fost toți invitații noștri de ieri.

Îmi pare rău că nu am poze cu sala, prietena mea, Ana, nu s-a gândit să facă vreuna și cu aparatul meu. Dacă cineva are, îl rog să-mi trimită, pentru a le atașa aici.

IMG_8813

 

 

În speranța că nu v-am plictisit prea tare, rămân în continuare

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Românii pe Camino de Santiago

Lasă un răspuns

Dragi caminanți,

M-am gândit că împreună am putea realiza un proiect de suflet, și anume acela de a scrie o carte cu întâmplările noastre de pe Camino de Santiago.

Dacă doriți să faceți parte dintre autori, vă rog să-mi trimiteți pe adresa de email (manuela0402@yahoo.com) două întâmplări, cea mai veselă și cea mai dramatică amintire pe care o aveți din pelerinajele voastre.

Eu nu voi interveni în creația voastră decât dacă îmi cereți acest lucru, sau dacă va trebui să îndrept eventuale greșeli de ortografie.

Cred că va fi interesant ca experiența și trăirile a zeci de oameni să fie împreună, într-o carte care ar putea să apară sub egida Asociației Prietenii Camino din România, și care ar arăta că și noi existăm și avem un cuvânt de spus în Europa.

Vă îmbrățișez și aștept să ne întâlnim joi, 15 martie, la ora 17,30,

la Librăria Mihai Eminescu, din București!

Buen Camino, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Capra lui Rojîc

Lasă un răspuns

Era odată, tare demult, un bătrân pe care toată lumea îl chema Rojîc. Nu se mai știa care fusese numele lui adevărat și din ce pricină această poreclă îi luase locul, dar cum memoria colectivă este și selectivă, toți sătenii mai în vârstă îl uitaseră, iar copiii credeau că acesta este numele lui.

Cert este că Rojîc avea o capră, bătrână și urâtă. Până aici, toate bune, nimeni nu-și mai aducea aminte de vremea când capra era o iadă veselă și țopăitoare. În fiecare zi, Rojîc își ducea capra la păscut, pe coastele Mărgăii, era personajul cel mai des întâlnit dacă aveai cumva un drum prin acele locuri.

Într-o zi însă, se întâlnește cu un trecător care nu era de prin partea locului și care, văzându-l pe Rojîc și capra lui, a făcut haz de urâțenia caprei, de moș nu s-a legat, măcar că nici el nu era prea frumos.

Moșului nu i-a picat deloc bine bătaia de joc a drumețului și s-a tot gândit cum ar putea să-și înfrumusețeze capra. De vândut nici nu putea fi vorba, capra făcea parte din familie, el și baba lui o aveau de când se știau. (N-am idee cât trăiește o capră, dar aceasta era de-a dreptul matusalemică).

Tot gândindu-se el ce să facă, într-o zi, îi vine și ideea salvatoare… Cum baba tocmai vopsise niște lână și-i mai rămăseseră vopsele prin oale, stăpânul caprei le-a folosit pentru a face capra mai frumoasă, cea mai frumoasă capră din sat.

A doua zi, toți trecătorii întorceau capul după Rojîc și capra lui, aceasta din urmă fiind vopsită în verde, rosu, maro și negru, toate culorile ce-i fuseseră la îndemână. Dacă până azi capra era una ca oricare alta, acum devenise un fel de emblemă a satului, doar că una satirică.

De câte ori cineva se îmbrăca prea fistichiu, era repede catalogat:”Ia uite, arată ca și capra lui Rojîc!” Această expresiese mai folosește  și în zilele noastre, dar abia acum am descoperit legenda ei.

Să aveți o zi nemaipomenită, dar, mare grijă cu ce vă îmbrăcați, n-ați vrea să fiți comparați cu… capra lui Rojîc!

Culeasă de la MAMA.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Poveste de Sânziene

2 răspunsuri

Lumea satului m-a fascinat întotdeauna, iar poveștile ei, pline de mister, mi-au legănat copilăria. Din păcate, acum nu mai par interesante, dar ele fac parte din istoria noastră, din viața bunicilor și străbunicilor noștri, când zânele și vârcolacii umblau liberi pe ulițe, încă nu fuseseră trimiși în temnița irealului și a fantasmagoriilor.

Am hotărât să readuc la viață această lume a satului de demult, încă mai sunt oameni în vârstă care-și aduc aminte de diverse întâmplări trăite de părinții, bunicii, sau străbunicii lor, sau unele trăite chiar de ei înșiși.

Povestea de astăzi se petrecea în  vremea Sânzienelor, adică prin luna iunie, cam acum o sută de ani…

Petrea își lasă sacul cu cucuruz în ușa morii lui Sămăilă, mai are de așteptat, Ilie abia a băgat pe moară. Așteptarea nu e grea însă, oamenii abia se mai odihnesc după o zi de trudă, mai povestesc de una, de alta, își mai varsă amarul, uitând cum trece vremea. Când îi vine rândul lui Petrea e deja aproape întuneric, dar el nu are bai, așteaptă, că nici mâine nu poate veni mai devreme la moară.

Apa învârtește roata morii, care scârțâie ritmic, iar făina se prelinge fără grabă dintre pietrele care au sfărâmat-o exact atât cât trebuie, pentru a face o mămăligă aurie și aburindă. Cu gândul la mămăliga pe care nevasta o va face mâine seară, Petrea nici nu bagă de seamă că e aproape miezul nopții când tot măcinișul a căzut în ladă. Tacticos și fără grabă, pune făina în sac, lasă uiumul și pleacă spre casă, cu gândul la muștruluiala femeii, că ajunge atât de târziu. Ce fericiți erau pe vremea aceea bărbații, nu tu telefoane mobile, ( fie vorba între noi, nici fixe nu erau), nu tu sâcâială din jumătate în jumătate de ceas, că pe unde-și pierd timpul…

Sacul nu era prea mare, așa că-l ducea în spate. După vreo câteva sute de metri, ceea ce vede, îl face să se frece la ochi. Lasă sacul jos, ca să vadă mai bine mândrețea de fete ce dansau tocmai acolo, în mijlocul drumului, pe podul ce trecea peste iaz. Erau vreo șapte, una mai frumoasă decât cealaltă, tinere și zglobii, așa cum Petrea nu mai văzuse în viața lui. Cu toate că era la doar câțiva metri de ele, fetele nu-l băgau în seamă, preocupate de dansul lor, cu unduiri și răsuciri nemaivăzute, ca într-un ritual străvechi. Rochiile lor, din cel mai fin borangic, se înfoiau și se mulau pe trupurile tinere, parcă invitându-l pe omul nostru să intre și el în joc. Cununi de flori le împodobeau frunțile, iar în lumina lunii, păreau crăiese din basme.

”Ei, de-aș fi eu cu vreo 20 de ani mai tânăr, ce le-aș mai juca pe fetele astea, mamă, mamă” se gândea Petrea. ”Dar cum oare să trec, ca să nu le tulbur ? O să le dau binețe, și trec. Nu am altă cale, și așa femeia mea m-o fi așteptând cu făcălețul” Își încheie el gândul, luând din nou sacul în spate și făcându-și curaj să treacă printre fetele ce dansau neîncetat, de parcă toată lumea ar fi fost a lor.

  • Bun să vă fie jocul! Le urează Petrea fetelor, ce se trag doar un pic deoparte, cât să-i facă loc să treacă podul, iar una dintre ele îi răspunde:
  • Bun să-ți fie și dumitale drumul, iar făina să sporească, atâta vreme cât nu spui nimănui despre noi!

Cu o ultimă ocheadă în urmă, spre fetele ce acum se prinseseră de mâini și jucau o horă, Petrea se depărtează tot mai mult, până ce nu le mai vede deloc, măcar că luna, ca o uriașă mămăligă galbenă,   fiartă în ceaunul cerului,  aruncă raze reci peste satul adormit . Un câine latră după o poartă, dar nu-i răspunde niciunul dintre confrați, probabil i-a toropit și pe ei oboseala zilei de vară timpurie și dorm duși, visând la bunătăți pe care nu le vor primi niciodată, în toată viața lor câinească.

Petrea ajunge acasă cu măcinișul, îl lasă în târnaț (pridvor) și se duce iute la culcare, nevasta doarme și n-ar vrea, pentru nimic în lume, s-o trezească. Despre întâlnirea de mai devreme nu știe cum să-i spună, nu l-ar crede, iar acum, că e acasă, i se pare și lui că a fost doar un vis.”Cine știe, poate de oboseală, am avut vedenii” mormăie bărbatul, în timp ce se vâră în pat, mâine e o nouă zi în care se trezește odată cu soarele, iar până atunci, nu mai este prea mult timp.

Văzând făina ca aurul ce o adusese Petrea de la moară, nevasta n-a mai zis nimic despre venirea lui atât de târzie acasă…

A făcut o mămăligă de să-ți lingi degetele, ”parcă mai bună decât alte dăți”, sunt amândoi de acord.

Cum la români, în acea vreme, mămăliga era mâncare de bază, însoțea aproape toate mesele, Maria folosea făină din sac în fiecare zi, dar sacul era în continuare plin.

”Mare minune, se gândea femeia, trebuie musai să aflu ce-a făcut Petrea în noaptea aia, când o venit târziu acasă, poate i-o fi făcut cineva niscai vrăji, de făina tot sporește, în loc să se gate!”

Și dăi, și dăi, cu gura pe bărbat, toca, toca, în fiecare zi, până când, acesta n-a mai avut încotro și i-a povestit toată tărășenia… Ei, abia de-acum i-a părut rău femeii că a vrut musai să afle secretul, fiindcă în foarte scurt timp, făina din sac s-a sfârșit, iar cu ea odată și plăcerea ei de a face mămăligă, fiindcă de atunci, nicio mămăligă nu i-a mai ieșit ca lumea, ba se afuma, ba era prea vârtoasă, ba curgea ca apa…

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

Culeasă de la ” Linuța noastă” nu mă întrebați cine este, secret. Dacă vă spun, nu vă mai iese în veci mămăliga.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

1 Martie, cu noroc!

Lasă un răspuns

Tocmai când răsuflam uşuraţi cu gândul la primăvara apropiată, iată că iarna a venit iar peste noi, cu o nouă şi îngheţată suflare. nerămânându-ne decât să suflăm în pumni şi să mai rezistăm câteva zile, să  nu mai privim termometrul care arată -16 grade Celsius, temperatură care este aievea, în atmosferă, nu „în termometre”, cum spun fetele  de la meteo. (Busu nu se pune)

Important este ca în suflete să avem destulă căldură, încât să trecem cu bine peste această mini iarnă venită în primăvară, cea mai grozavă iarnă din… această iarnă.

Parcă într-o ţară în care toate merg cu susul în jos, anotimpurile au luat-o şi ele pe acelaşi drum.

Oricare ar fi temperatura de afară, eu vă doresc să aveţi o primăvară minunată, cu puzderie de ghiocei şi cu braţe calde în jurul gâtului, care să vă facă să uitaţi de frig  şi de iarna ce nu se dă dusă. Să aveţi „Babe” frumoase şi „Moşi” drăgăstoşi!

Aşa arată Clujul astăzi. Târgul de primăvară arată ca şi Târgul de Crăciun, acela de Crăciun arăta ca şi cel de primăvară… Hmm!

 

Vă aştept la întâlnirea de la Librăria Eminescu din Bucureşti, în data de 15 martie, la ora 17.30. Să sperăm că iarna îşi va lua tălpăşiţa până atunci.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Când nu mai ai cui spune „Iartă-mă!”

Lasă un răspuns

Se întâmpla în urmă cu puţin timp. Un coleg de serviciu, fără probleme de sănătate, pleacă azi acasă cu planuri clare pentru ziua de mâine şi, probabil, pentru un timp mai îndelungat, dar mâine, aflăm cu toţii, stupefiaţi, că… nu se va mai întoarce în veci, a luat drumul Cerului.

Zdrang! Veşti de genul acesta aflăm zilnic, doar că nu ne afectează direct, sunt acolo, la ei, altă familie este  cutremurată de pierderea unuia dintre membrii ei, noi, ca privitori din afară şi de la distanţă, putem doar să oferim un gând de compasiune pentru cei rămaşi încă aici, şi să ne bucurăm în taină că nu suntem noi cei vizaţi.

Dar dacă… Dar dacă unul dintre apropiaţii noştri va pleca dincolo, azi, mâine sau poimâine, fără a da vreo veste că intenţionează acest lucru? Dar dacă, între timp ne-am certat, ne-am spus cuvinte grele, ne-am urât chiar pentru o clipă, chiar dacă în general avem sentimente pozitive unii faţă de alţii? Cum ar fi? Nu vreau să pun întrebări idioate, de genul celor puse de reporteri fără har şi fără experienţă, dar… cum ne-am simţi atunci?

Cu siguranţă, nu confortabil, cu siguranţă, am vrea să întoarcem timpul înapoi, o zi, o oră, câteva minute, doar pentru a clarifica nişte lucruri, doar pentru a-i spune celui plecat „Iartă-mă!” sau „Te iubesc!”, sau „Te iert!”…

Când eram copil, bunica îmi spunea întotdeauna că nu e bine să pleci la culcare supărat, era un mod de a-mi forma obişnuinţa ca în fiecare zi să-mi închei socotelile cu toată lumea, să nu aştept ca somnul să-mi cuprindă mintea şi trupul, înainte de a limpezi o situaţie cât de cât conflictuală, nu are importanţă cu cine. Bineînţeles că sfaturile sunt făcute pentru a nu fi băgate în seamă, dar, dacă tot mi-am amintit acum, m-am gândit să le spun şi celor ce vor să asculte şi, mai ales, să pună în practică.

Dacă cel căruia vrei să-i ceri iertare sau pe care vrei să-l ierţi este departe, sau a plecat definitiv din această lume, poţi să-i spui cu inima, în fiecare seară: „Te iubesc, Te iert, Mulţumesc, Iartă-mă!”

Aceste cuvinte fac parte din înţelepciunea hawaiană şi s-ar părea că fac adevărate minuni.

Ca o concluzie, aşadar… Pentru o viaţă sănătoasă, nu plecaţi supăraţi la culcare şi nu lăsaţi situaţii neclare să vă tulbure conştiinţa!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Mitrea Mocului și lupii

Lasă un răspuns

Dragi cititori,

Am hotărât să plec într-o călătorie magică, în lumea satului de demult. Dacă doriți, vă voi lua cu mine, pentru a ne bucura împreună de parfumul puțin prăfuit al zilelor de demult, în care realitatea se împletea în mod firesc cu magicul, basmele se petreceau aievea, iar zânele și vârcolacii erau personaje  des pomenite în povești adevărate, istorisite în lungi seri de iarnă, la lumina lumânării și a focului din vatră, povești care uneori îi făceau pe ascultători să se înfioare, să facă ochii mari, iar după aceea, să privească de nenumărate ori în urmă, atunci când erau nevoiți să plece noaptea de acasă.

Personajul poveștii de azi, care a trăit cam acum  o sută de ani într-un sat pierdut printre pădurile din Munții Apuseni, răspundea la numele de Mitrea Mocului. Pe atunci, toată lumea avea câte o poreclă, care, cu timpul, a devenit nume de familie.

Cam naiv de felul lui, rămăsese la inteligența unui copil de 10 ani, dar era bun și inimos din fire, oamenii satului îl îndrăgeau. Pe vremea aceea, nu exista cuvântul ”handicapat”, așa că oamenii le spuneau celor ca el, pur și simplu, ”muți”. Avea, ce-i drept, o deficiență de vorbire, dar putea să se exprime totuși, în cuvinte simple și cam stâlcite.

Cam acesta era MItrea Mocului, care pornise, în toiul iernii, peste dealuri, într-un sat învecinat, unde era târg și de unde voia să se aprovizioneze cu de-ale gurii, cu petrol pentru lampă și cu chibrituri.

Iarna era tare grea, zăpada îi ajungea prin unele locuri până la brâu, dar omul nostru nu se dă bătut, merge înainte, are de adus și vecinilor una-alta de la târg.

Când ajunge el în vârful ultimului deal ce-l mai avea de trecut până la Mogoș, simte că i se ridică părul în cap, când se trezește înconjurat de o haită de lupi flămânzi.

Vreo șapte-opt lupi, care de care mai fioros, îl înconjurau din toate părțile, mârâind pofticioși, cu gândul la cina gustoasă ce-i aștepta.

Dar nici Mitrea Mocului nu se lasă mai prejos, probabil unul cu mai multă minte n-ar fi fost în stare să iasă dintr-o asemenea situație, însă omul nostru, cu sufletul curat și însoțit de curajul celui sărac cu duhul, se îndreaptă către lupul ce era cel mai aproape, vorbindu-i pe un ton prietenos: ” Hai, mâncă-mă! Mâncă pe Mitrea Mocului! Nu pace? ” Apoi, cu o mică tristețe: ” Nu pace, pute a mut!”

Contrar așteptărilor, lupul face doi pași în spate, apoi se întoarce, plecând în drumul lui. Prinzând și mai mult curaj după prima victorie, Mitrea Mocului se întoarce către  al doilea lup, cu aceleași replici și cu același rezultat.

Inima îi bătea tot mai repede în piept, acum, când speranța i se ivise în inimă. O strategie ce la început izvora poate din bravadă, s-a dovedit a fi excelentă, pentru alungarea tuturor lupilor, iar o întâmplare care ar fi trebuit să fie una sângeroasă, a devenit un soi de snoavă, povestită de oamenii satului, atunci când tristețea serilor de iarnă devenea prea apăsătoare.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Culeasă de la MAMA