Pentru cei cărora le e dor de parfumul nemaiîntâlnit şi nemaisimţit decât aici, pe Camino de Santiago.
Manuela Sanda Băcăoanu,o moaţă din MUnţii Apuseni
Aşa cum v-am promis, astăzi voi încerca să descriu „minunata” mea călătorie prin ploaie şi pe întuneric, de la Irun la San Sebastian…
După despărţirea de Ramon, ploaia a hotărât că e cazul să-mi arate ea mie, aşa că s-a pornit în cel mai torenţial mod cu putinţă. Am stat o perioadă sub un acoperiş,dar văzând că nu sunt şanse să se oprească, sau măcar să mai scadă în intensitate, am pornit la drum, gândindu-mă la tot felul de peisaje tropicale, sau întâmplări de pe Camino Francez sau Portughez, când era o căldură sufocantă. Autosugestia nu prea funcţionează, sunt udă leoarcă la picioare şi începe să-mi fie frig. Măresc viteza, poate reuşesc să mă încălzesc.
Iată că am ajuns în zona industrială a oraşului, de fapt mai mult comercială aş putea zice, o mulţime de reprezentanţe şi magazine de tot felul. Uite şi un hotel, unde precis este ceva eveniment, se aude muzică, şi lume multă îmbrăcată la 4 ace se zăreşte prin geam.
Eu continui drumul, parcă abia acum îmi vine „mintea la cap”, când mă întreb de ce oare am plecat eu noaptea la drum? Nu puteam să stau undeva, printre oameni, până mâine dimineaţă? Ba puteam, dar mâine dimineaţă aş fi fost la fel de obosită ca şi acum, când nu stau degeaba, ci încep să mă apropii deja de ţelul călătoriei mele. După ce fac pace cu cele două Manuele care uneori nu se împacă prea bine, îmi iau gândul de la a rămâne în oraş, lucru de acum imposibil, decât să fac 5 kilometri înapoi, mai bine 20 înainte.
E bine, fiindcă şoseaua este deocamdată luminată, aşa că nu am nevoie de lanternă. Maşinile trec vâj-vâj pe lângă mine, până când una opreşte, şi e chiar maşina poliţiei. Un tânăr foarte politicos, îmi spune că n-ar trebui să merg pe jos pe acolo, sunt deja pe şoseaua naţională, unde se călătoreşte doar cu maşina. Mda.., ştiu şi eu asta, dar acum, noaptea, îmi este imposibil să găsesc Camino, aşa că-mi voi continua drumul, bineînţeles, cu mare grijă să nu devin subiect de ziar, ajungând sub roţile vreunei maşini. Poliţistul pleacă, neconvins că ne-am înţeles, de fapt nici nu ne-am înţeles, am fost ca doi atomi de acelaşi semn ce s-au apropiat pentru o secundă, pentru ca în următoarea să se îndepărteze fiecare, în lumea din care a venit.
Ce bucurie, ploaia s-a mai ostoit, dar nu vrea să se oprească de tot. Mă sună Gelu, îi dau coordonatele aproximative la care mă aflu, iar el, uitându-se pe hartă, îmi spune că ar fi un alt drum ce duce la San Sebastian, ca să nu mai merg pe şosea, care e aproximativ la fel de lung. Într-adevăr, văd un drum spre dreapta, dar e atât de întunecată acea zonă, încât nu-mi inspiră niciun pic de încredere, aşa că voi rămâne pe şosea, cu toate riscurile aferente.
Urc un deal, cobor un altul, iar în momentul în care ploaia devine de-a dreptul torenţială, se opreşte şi iluminatul stradal. De-acum, o beznă de s-o tai cu cuţitul mă învăluie din toate părţile, iar vântul, care şi el mi-a devenit vrăjmaş, îmi ridică pelerina şi o răsuceşte în cele patru vânturi, mă simt ca-ntr-un film de groază, aştept doar o tornadă care să mă ia pe sus şi să mă ducă oriunde, numai să nu mai fiu aici.
Nici că se putea un moment mai bun în care să sune telefonul, atât am apucat să-i spun fratelui meu, să mă lase în pace, că mă lupt cu furtuna. Mi-am scos lanterna, nu atât pentru a vedea pe unde să merg, fiindcă, după ce mi s-au obişnuit ochii cu întunericul, se zărea marginea şoselei, cât pentru a mă face văzută de către maşinile ce veneau din faţă şi ar fi putut foarte bine să dea peste mine. Înainte de a pleca de acasă, am cusut pe rucsac în faţă şi în spate nişte bucăţi de material reflectorizant din vesta ce am primit-o de la croaţi pe Camino Portughez, dar acum erau complet nefolositoare, rucsacul era şi el sub pelerină. Când voi mai pleca pe Camino, o să-mi iau o pelerină reflectorizantă, mă gândesc, cu toate că acel „Când” mi se pare foarte îndepărtat în această clipă.
După vreo jumătate de oră de mers prin ploaia ce nu vrea să cedeze, în partea dreaptă, o alee (mai mult cărare) coboară, la ceva luminat. Merg să văd ce este, poate o să stau un pic acolo de ploaie. Am nimerit la o staţie de tren, însă este doar peronul, cu o copertină deasupra. Tocmai trece un tren, dar e pe linia cealaltă. Dacă ar fi fost pe partea mea, eram în stare să urc, să merg nişte kilometri, chiar dacă înapoi, numai să mă mai încălzesc un pic. Sunt complet udă la picioare, pantalonii îmi sunt uzi până la genunchi, iar vântul îmi arde obrajii, nici iarna nu ţin minte să-mi fi fost atât de frig. Cu mâinile îngheţate, îmi pun din nou rucsacul pe care-l dădusem jos pentru câteva minute şi o iau din loc, statul (pe loc) nu-mi face bine, chiar dacă sunt după două nopţi în tren şi emoţiile aferente călătoriei.
Ies din nou la şosea, iar după nu prea mult timp, văd în faţă nişte lumini, voi ajunge într-o localitate, mă bucur eu, dar mă bucur degeaba.
Chiar înainte de a ajunge în localitatea respectivă, o altă patrulă de poliţie mă ia la rost că nu am voie să merg pe acolo, şi-mi zice să merg în oraş, lucru pe care-l şi fac, dar numai pentru câteva minute, cât să mănânc un măr şi să mă odihnesc pe o bancă. Ploaia s-a potolit, taximetre şi autobuze circulă destul de des, dar drumul meu e încă lung, de aici mai am 10 kilometri până la San Sebastian. Când nimeni nu mă vede, ţuşti iarăşi pe şosea, începe să-mi placă joaca asta. Bineînţeles că iar mă întâlnesc cu poliţia, cred că le-am dat de furcă toată noaptea, probabil se anunţau prin staţie că este o nebună pe şosea.
Vreau să spun că şoseaua lor este ca şi autostrada noastră, adică are două benzi pe sens şi e despărţită pe mijloc. Nici pe la noi n-am prea văzut oameni care să circule pe jos, pe autostradă…
După alţi kilometri, strâns din dinţi şi tremurat „subţire”, am ajuns sub un pod, deasupra trece o autostradă. În sfârşit un loc în care pot să stau jos, un capac de canal ce nu e ud, o adevărată fericire, pe care numai un pelerin o poate înţelege.
Iar mă sună fratele meu, îi spun să se culce liniştit, de acum nu mai am atât de mult şi ajung la destinaţie. Mai stau un pic să mă odihnesc, dar îmi dau seama că trebuie s-o iau la picior, am aţipit aşa, stând în fund pe capacul de canal. Dacă îi venea cuiva să-şi plângă de milă, cu siguranţă eu eram aceea în acel moment.
Mă ridic anevoie, sunt complet îngheţată, mai parcurg vreun kilometru, când al 4-lea echipaj de poliţie, de astă dată unul foarte hotărât, opreşte în faţa mea şi mă invită ferm să urc în maşină, spunându-mi că-mi risc viaţa dacă-mi continui mersul pe jos. Erau doi poliţişti, până la urmă simpatici, care m-au dus până la gara din San Sebastian la cererea mea, aşa că am scurtat drumul cu 3 kilometri, după cum mi-au spus ei.
Tremurând de frig, ajung în gara ce forfoteşte de lume, e deja 5 dimineaţa, iar două ore zgribulesc pe un scaun, într-o gălăgie peste decibelii pe care nişte urechi normale îi pot suporta, provocată de către nişte neanderthalieni suporteri de fotbal ce plecau cu trenul de 7 să-şi susţină echipa mult iubită.
Brr… mi-e foarte frig, aşa că vă părăsesc, până la următoarea întâlnire cu … Camino, dragostea mea!
Mai jos, sunt poze din prima zi pe Camino, cea care a urmat primei nopţi, pe acelaşi Camino del Norte.
Vă doresc Buen Camino, pe drumul vieţii!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Am dat astăzi de o amintire de pe Camino del Norte, de anul trecut. Iată că o singură noapte, şi anume aceea care face trecerea dintre ani, mă face să spun „anul trecut”, despre ceva ce, cu doar câteva zile în urmă, aş fi spus „anul acesta”.
Începutul pelerinajului meu pe Camino del Norte a fost foarte tumultuos, şi asta nu cred că se datorează faptului că am pornit la drum din Cluj în data de 13 august.
Nu aveam nicio emoţie cu privire la trenuri, având experienţa călătoriilor din anii trecuţi, ( aceea din 2012 am descris-o şi în carte). Necitind ziarele, habar nu aveam de imingranţi şi problemele ce le creează prin gări, de fapt, toată această istorie era atunci abia în faşă.
Cert este că am plecat târziu din Budapesta din cauza lor, am mai oprit şi pe drum, ca să-i mai „descarce”, aşa că am pierdut trenul din Munchen spre Paris. Fiind eu o fată descurcăreaţă şi extrem de norocoasă, am mers pe distanţa sus-amintită cu 4 trenuri în loc de unul, dar în timp record. Am avut avantajul că n-am apucat să mă plictisesc, tot urcam şi coboram din trenuri, trebuia de asemenea să fiu foarte atentă la ce linie aştept următorul tren, dar… totul a mers „ca pe roate” de tren, bineînţeles.
Ca să n-o mai lungesc, am ratat şi trenul de la Paris, aşa că am ajuns la Hendaye exact la ora 23, iar în mod normal trebuia să ajung pe la 21,30.
Afară picură, aşa că iau repede un taxi spre Irun ( vreo doi kilometri), în speranţa că voi mai găsi un albergue (adăpost pentru pelerini) deschis. După ce mă tapează de 10 euro şi mă lasă în faţa unui bloc într-o ploaie mocănească, şoferul se face nevăzut, nu înainte de a-mi spune că aici este singurul albergue din Irun. Urc în fugă la etajul al II-lea al blocului, sun la uşa cu pricina, dar niciun sunet de dincolo, niciun semn că cineva s-ar afla de cealaltă parte . Cobor la parter, apoi urc din nou, cu acelaşi rezultat.
Când coboram a III-a oară, iată că sună telefonul, fratele meu din Canada voia să ştie dacă am ajuns cu bine. Parcă-l prinsesem pe Dumnezeu de un picior, chiar dacă era la mii şi mii de kilometri distanţă, parcă îl auzeam „din camera cealaltă”, şi tare aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc în acel moment. Sună el la alte albergue găsite de pe net, dar nicăieri n-a răspuns nimeni, clar, ăştia fac nani de la ora 22, nu se mai poate intra sub nicio formă.
Prin ploaia care se înteţeşte, îmi pun pelerina care pe Camino Portughez am folosit-o extrem de puţin, dar s-ar părea că anul acesta îşi va dovedi utilitatea. Ies un pic „în centru”, unde cu toată ora destul de târzie şi vremea nefavorabilă, o grămadă de oameni mai sunt încă pe stradă.
Hai să merg până la gară, (fratele meu mă ghida, după harta de pe net) poate voi putea adăsta pe acolo până dimineaţă. Pe traseu, găsesc o pensiune care nu-mi prea inspiră încredere, întreb totuşi cât costă o noapte, şi mi se oferă un preţ „promoţional” de 49,5 euro, bani cu care în mod normal aş dormi 10 nopţi pe Camino. Mulţumesc, nu, prefer să mă plimb prin ploaie, fiindcă e ora 12, iar omul de ordine goleşte gara, nu se poate sta nici aici.
În acel moment, îmi vine o idee formidabilă, dacă tot e să mă plimb prin ploaie, de ce nu m-aş plimba spre San Sebastian, localitate aflată la 25 de kilometri, prima etapă de pe Camino del Norte. Ploaia e din ce în ce mai abundentă, dar hotărârea mea fiind luată, aştept să mă sune Gelu ( fratele meu), ca să i-o comunic şi lui şi să-l rog să mă ajute să ies din oraş, să mă pună pe direcţie.
Nu aştept mai mult de 5 minute, de fapt abia părăsisem gara, când telefonul sună, spre fericirea mea. Nu s-a mirat, nici nu a comentat în vreun fel hotărârea mea, fapt care mi-a uşurat situaţia. În câteva minute, eram pe strada ce mă scotea spre şoseaua ce leagă Irun de San Sebastian.
Mi-am amintit că nu mai am apă, asta fiind o problemă, chiar dacă din cer cădea la greu. Dar cum pe Camino Cineva te păzeşte tot timpul, iată că întâlnesc un domn amabil (la 12 noaptea, prin ploaie), care-mi explică unde trebuie să merg ca să iau apă, adică să trec printr-un parc mai mic, pentru copii, apoi să ajung la unul mare şi… acolo este apa.
Tocmai când îmi arăta pe unde s-o iau, apare şi o vecină… a bărbatului, nu a mea, bineînţeles. Auzind despre ce este vorba, aceasta îi spune cu o voce parte mustrătoare, parte îndemnătoare ( nu ştiu dacă există cuvântul ăsta):
I-am mulţumit frumos domnului Ramon, care mi-a arătat direcţia pe care să ies din oraş, culmea, fără să se mire că plec noaptea, pe ploaie, să parcurg 25 de kilometri. Probabil se gândea că dacă se miră, poate-l rog să mă ia la el acasă, ca să dorm într-un colţişor…
Cum noaptea e deabia la început şi nu vreau să vă obosesc prea mult, continuarea o veţi afla abia mâine.
Mai jos, adaug câteva poze din San Sebastian, un oraş staţiune, deosebit de frumos.
Pe mâine!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Aceasta e o intamplare din prima zi de Camino Portughez, din 2014. Am povestit cu ceva timp in urma intamplarile primei zile, dar nu până la capăt, așa că acum voi face o completare.
Am pornit noi, mânați de un avânt descrescător, pe șosea, după ce bunii croați ne-au burdușit cu mâncare și apă, sfătuindu-ne s-o luăm pe acest drum, deoarece niciun indicator de Camino nu se afla prin împrejurimi.
Lasă, că nu mai este mult până la prima localitate unde sunt BOMBEIROS VOLUNTARIOS, adică pompieri voluntari, și unde speram să putem înnopta. Va fi prima noapte pe Camino Portughez, așa că musai să fie una memorabilă, mă gândeam eu. Într-adevăr, a fost memorabilă, dar nu în sensul plăcut.
Suntem deja foarte obosiți, cele două zile din tren și asta în care mărșăluim de dimineață tot pe asfalt, ne-au dat destulă bătaie de cap.
Iată și orașul mult așteptat, e trecut de 20,30, s-ar părea că în sfârșit ne vom odihni… În acest moment, dacă acesta ar fi un film, cineva ar spune un cuvânt urât, pe care-mi venea să-l spun și eu, aflând că acești bombeiros nu mai cazează pelerini. Nu încap rugăminți, sau temenele, dar ne spun că la numai 4,5 kilometri , la Alhandra, (dacă bine-mi aduc aminte, trebuie să mă uit pe hartă), sunt bombeiros care primesc pelerini.
Pentru ei, patru kilometri și jumătate era o distanță pe care o parcurgi în cinci minute, dar noi eram de altă părere… Doar ajutați de propriile picioare și cu rucsacul în spate, după alți mulți kilometri bătuți în acestă primă zi, eram cu energia cam pe terminate, dar…buni și ăștia, iată că e doar prima zi și va trebui să folosim deja vesta avertizoare primită tot de la croați. Ștefan merge în față, iar eu, lipa, lipa, mai admirând un gard viu înflorit multicolor, un Lidl cu arhitectură de palat, și iarăși pe drum, (citește șosea), așa cum îi stă bine călătorului…
Noaptea s-a lăsat pe nesimțite, iar acum suntem într-o beznă perfectă, pe șoseaua luminată doar de farurile mașinilor, ce se scurg într-un șir neîntrerupt.
S-ar părea că după o vreme în care nici măcar n-am schimbat vreo vorbă, fiecare cu ale lui, ne apropiem în sfârșit de orașul mult (mai mult decât precedentul) așteptat.
Un parc pe partea dreaptă, ne confirmă faptul că nu mai avem mult de mers, iar când din întunericul lui mai iese și o mohoandă, era să sar în șosea, fără să mai am grija mașinilor. În a doua secundă, îmi dau seama că e un om cât se poate de obișnuit, ba chiar un pelerin, care, împreună cu tovarășul lui, s-au gândit să înnopteze în parc, invitându-ne și pe noi în dormitorul lor. Peter pe numele lui, pelerinul ce ne ieșise în cale, e foarte drăguț că ne invită și pe noi, dar nu mi se pare cea mai bună idee să dormim afară după câtă oboseală am acumulat în ultimele zile, așa că ne luăm rămas bun și le spunem că ne vom întoarce în caz că nici acești bombeiros nu sunt prietenoși (pușchea pe limbă-ți, mă gândesc eu, chiar nu mai am chef de plimbări nocturne, mi-am epuizat stocul de răbdare în această direcție).
Ca să n-o mai lungesc, ajungem neașteptat de repede la susnumiții pompieri, (după ce am trecut printr-un gard viu, fiindcă nu văzusem aleea ce ne ducea direct la poartă), care arată ca în filme și sunt foarte prietenoși. Primim locuri în dormitoare separate, eu la fete, iar Ștefan la băieți. Condițiile sunt foarte bune, paturi cu saltele ce te îmbie la somn, iar o singură fată mai împarte dormitorul cu mine.
Fuga la duș, de mâncare nu ne arde și nici nu ne este foame, dar acolo am o surpriză de proporții, pe umeri mi-au crescut două ouă de dimensiuni apreciabile, aș zice de struț, dar ar fi cam exagerat. Am fost toată ziua foarte preocupată de drum, încât abia acum durerea țâșnește ca un geizer din umerii mei, iar când mă privesc în oglindă îmi vine să râd și să plâng deodată, arăt foarte hazliu, dar mă doare îngrozitor. Abia pot să ating umflăturile, pe care le ung cu nelipsitul Tamus, alifia ce a devenit parte componentă obligatorie din bagajul meu de Camino.
Mă îndrept spre patul ce mă așteaptă cu drag, observând că durerea parcă mă mai lasă, în momentul în care nimic nu atinge micile mele cocoașe de cămilă, răsărite ca prin minune în prima mea zi de Camino Portughez.
Sper să pot dormi la noapte…
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni
Acum, că e iarnă, sau aproape iarnă, fiindcă în curte iarba e verde şi mai că trebuie cosită, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Portughez, din 2014.
După vreo 2-3 zile în care făcusem o grămadă de kilometri pe o zăpuşeală de abia puteai respira, iată că-mi atrage atenţia un afiş lipit pe un copac, în pădure: o pensiune ce arăta absolut uimitor, cu o piscină pe măsură, şi mai ales cu promisiunea că pelerinilor li se face o reducere substanţială. Ştefan era mult mai în faţă, dar ştiam că din când în când mă aşteaptă, aşa că am mărit pasul, ca să-i dau vestea cea mare, mâine vom înnopta la pensiunea de poveste, care mă fermecase cu totul.
Ce fericire, pentru mâine ne planificăm doar 17 kilometri, apoi vom avea destul timp să ne bălăcim şi să ne odihnim, parcă oasele mele s-au lenevit, nu mai vor să menţină ritmul, oaza de linişte şi relaxare apare la marele fix în calea noastră. Ştefan e şi el încânrtat că vom petrece un timp mai altfel decât ne obişnuiserăm în ultima vreme, mai ales că e duminică, merităm şi noi un pic de trândăveală…
Nici nu-mi mai amintesc bine unde am dormit în noaptea cu pricina, cert este că de bună dimineaţă m-am trezit aşa cu o bucurie în suflet, apoi mi-am dat seama că se datorează locului minunat în care vom ajunge peste doar 17 kilometri. Am întâlnit pe drum mai mulţi pelerini decât de obicei, era după Porto, unde locurile de cazare sunt mai dese (de fapt înainte sunt ca şi inexistente), aşa că şi numărul celor ce se aventurează pe Camino Portughez este mai mare. Tot la câteva minute, îi aminteam lui Ştefan că mergem la piscină… cred că deja era plictisit să tot audă asta, dar m-a suportat cu stoicism.
Iată că suntem foarte aproape, trebuie doar să ne abatem de la drumul nostru cu vreun kilometru pentru a ajunge la mult-visata destinaţie… Hmm… să ne abatem, sau să mergem mai departe pe Camino? Păi cum, vizez la asta de două zile şi acum, când suntem atât de aproape, să-i dau cu piciorul, doar fiindcă nu e pe Camino? Nici vorbă, mergem acolo unde ne-am propus.
După vreo 15 minute, iată-ne lângă un gard de cetate şi o poartă pe măsură….
Mai fastuos chiar decât în poză, dar acum, dacă am ajuns, să batem la poartă…
Ne deschide un băiat de vreo 16 ani (credeam eu, dar avea 19), foarte zâmbăreţ, care ne introduce pe un adevărat domeniu, cum numai în filme am mai văzut.
Imediat apare sora lui mai mare (cu doi ani,) ce ne serveşte cu prăjituri de casă şi fresh de grapefruit şi portocale (de parcă ar fi ştiut că e favoritul meu). Ne simţim mici şi nesemnificativi în imensitatea curţii, în care lebede adevărate sunt ca la ele acasă (de fapt, aşa şi este, aici e casa lor).
Tinerii ne povestesc despre vechimea casei (800 de ani), despre faptul că nu ştiu care rege a înnoptat aici cu sute de ani în urmă, mă rog, ei aveau poezia pe care o recitau tuturor turiştilor, neconsiderându-ne nici pe noi mai prejos.
Între timp, apare şi tatăl copiilor, care se întreţinuse cu alţi turişti până acum. Ne întreabă dacă avem rezervare, iar la răspunsul nostru negativ se scarpină în barbă şi dă din cap, dar nu zice că n-ar mai fi locuri.
În timp ce mâncăm prăjitura şi bem sucul, îndrăznim să întrebăm de preţ… Poate trebuia să facem asta din capul locului, fiindcă ceea ce ne aud urechile ne face să ne stea îmbucătura în gât: 50 de euro – camera, adică 25 de persoană, dacă vrei ca preţul să pară mai mic…
În primul moment, Ştefan face gestul de a-şi lua rucsacul în spinare şi a o lua la sănătoasa, dar cum eu sunt „vorbitoarea”, trebuie să-i lămuresc pe oamenii ăştia că preţul este mult prea mare, că am văzut pe afiş reducere pentru pelerini… A, da, este reducere, de fapt, camera este 75 de euro pentru turiştii obişnuiţi.
Încerc să mă adun, transform în lei (aşa cum facem noi românii de obicei când mergem afară), iar preţul pentru o după masă şi o noapte în care nu mai trebuie să ascult sforăiturile de la „comun”, nu mi se mai pare atât de mare. Cei doi copii ne privesc cu milă, cred că le pare rău mai mult pentru noi, că suntem săraci, nu pentru că ar pierde doi muşterii. Ne asigură că nu trebuie să plătim nimic pentru prăjituri şi sucuri, sunt din partea casei.
În acea clipă, îmi dau seama că dacă plecăm, acceptăm o înfrângere nu doar a noastră personal, ci a întregii Românii. Tocmai aflasem că suntem primii români ce le calcă pragul şi mi se părea o chestiune de mândrie naţională să nu dăm bir cu fugiţii şi să arătăm că şi noi suntem în stare să plătim preţul cerut.
Înainte că Ştefan să se dezmeticească, scot o hârtie de 50 de euro din rucsac, iar lumina şi bucuria ce a apărut pe feţele celor doi tineri jur că a meritat preţul. Imediat suntem invitaţi într-o cameră specială, unde se completează în registru şi primim ştampilele pe credenţiale, ştampile ce de fapt sunt desenate manual, cu migală, de către simpaticul băiat.
Apoi primim o cameră, probabil de cel puţin 4 stele. Iată cum arată:
După veşnicul program administrativ, adică duşat şi spălat rufe, în sfârşit e vremea relaxării…
A fost o după masă de neuitat, în care chiar ne-am odihnit. Eu am preferat jacuzzi, apa din piscină era cam rece, dar ne simţeam nou-nouţi a doua zi când, după un mic dejun ce ne aştepta în sufrageria de epocă, am pornit din nou la drum…
N -am regretat nicio clipă banii cheltuiţi aici, de fapt şi Stefan a recunoscut că nu a fost chiar atât de scump, dar după ce zile în şir plăteşti 5 euro pentru cazare, când ţi se cere de cinci ori mai mult, în primul moment ţi se pare o sumă exorbitantă.
Mi-am amintit cum se numea pensiunea, „Casa del Rio”. V-o recomand cu căldură! Am întâlnit aici şi alţi pelerini, unul dintre ei, un suedez, cu o poveste de viaţă impresionantă… dar asta cu altă ocazie.
Vă doresc toate cele bune!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Avem unde dormi, am luat şi cina, nu ne mai rămâne decât să dăm o raită prin împrejurimi, atâta timp cât soarele mai stă pe vârful dealului, gata să se rostogolească de cealaltă parte.
O curte părăsită, o casă pe jumătate dărâmată, asta este tot ce se poate vedea prin apropiere. Un smochin trist şi singur înveleşte cu ramurile lui cotineaţa în care vom dormi la noapte, oferindu-şi cu dărnicie fructele zemoase trecătorilor. Câţiva măslini se mai zăresc prin curtea dărăpănată.
Aşa cum arată acum, această gospodărie pare a fi părăsită de mulţi ani, dar sunt sigură că a fost o vreme când vocile cristaline ale copiilor umpleau curtea de veselie, iar părinţii se uitau la ei cu drag, în timp ce făceau planuri pentru ziua de mâine. Animalele băteau nerăbdătoare din picior, aşteptând să le vină nutreţul, iar în sat, clopotul bisericii bătea de 8 ori, e timpul pentru cină şi binevenita odihnă nocturnă.
Acum copiii s-ar putea să fi devenit ei înşişi bunici, iar nepoţii ce s-au născut la oraş, au venit aici doar pentru a pune un lacăt pe casa ce abia mai stă în picioare, a privi cu nostalgie locul în care-şi petreceau vacanţele în copilărie, dar care acum nu mai e animat de vocea iubită a bunicii, nu mai e luminat de privirea ei blândă şi nicio vacă nu-şi mai scutură clopotul venind de la păscut, mulţumită şi gata de a le oferi laptele cald şi spumos.
Gata, soarele s-a rostogolit după deal, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să ne retragem în umila noastră locuinţă, pentru a petrece cea mai ciudată noapte de pe acest Camino.
După cum era de aşteptat, în câteva minute Ştefan începe să respire regulat, semn că a trecut în lumea somnului. El poate dormi liniştit, eu am fost cea care l-a convins că nimic rău nu putem păţi aici, dar pe mine cine mă îmbărbătează?
Nu am dormit niciodată într-o clădire din piatră şi credeam că va fi frig, aşa că m-am îmbrăcat prea gros, fapt care m-a făcut să transpir abundent. Tot încerc să adorm aşa, leoarcă de sudoare, dar îmi dau seama că nu e posibil. La biserica din apropiere, clopotul bate de 11 ori… Vai e deja 11, iar eu mă chinui de două ore să adorm. Îmi fac în cele din urmă curaj să ies din sacul de dormit, mai dau jos din surplusul de haine, dar abia acum mă inundă frica, e o beznă să o tai cu cuţitul, afară s-a pornit vântul şi se aud tot felul de zgomote suspecte. Degeaba îmi spun că sunt zgomotele obişnuite ale naturii, inima îmi bate repede şi nici vorbă să pot adormi.
„Dacă se strecoară un şarpe printre scândurile rare ale uşii? Dacă am trezit niscaiva spirite ce hălăduiesc pe aici? Dacă…”
Gata, chiar nu pot să dorm deloc. De la biserică se aud douăsprezece bătăi, e ora cea mai misterioasă a zilei, ora când umblă vârcolacii şi dracii, şi… ” Doamne, ajută-mă să pot adormi, mâine o să fiu zombi dacă nu dorm!” S-ar părea că rugăciunea nu funcţionează deloc, ţin ochii mari deschişi, poate zăresc ceva în bezna asta, când un fâşâit se aude afară în faţa uşii, iar doi ochi fosforescenţi se iţesc prin crăpătura cea mai mare. Sunt paralizată de frică, dar îmi repet încontinuu „E o pisică, e o pisică!…”
Cele câteva secunde în care privirea mea s-a întretăiat cu cea de afară mi s-au părut secole, dar iată, încă un fâşâit şi ochii de foc au dispărut. Nu îndrăznesc nici să respir, Ştefan doarme ca un prunc, iar o bătaie singulară de clopot mă anunţă că e ora unu. Cred că într-un final am adormit totuşi, un somn vecin cu leşinul, fiindcă la cinci jumate când a sunat ceasul eram buimacă, obosită şi fericită că am reuşit să trec peste această noapte neagră.
Ne îmbrăcăm rapid şi plecăm la drum pe întuneric, ceaţă şi destul de frig. Nu mai vreau să repet experienţa de astă noapte, asta e sigur, dar nu-i spun nimic lui Ştefan, pentru el lumea e doar în alb şi negru, nu poate descifra nuanţele.
Din primul sat ne împrospătăm provizia de apă, iar când ajungem la hotelul despre care ne spuneau sătenii, constatăm că de fapt nu este deschis. Am ales cea mai bună variantă pentru a ne petrece noaptea, chiar dacă pentru mine a fost horor.
Peisajul este deosebit de frumos, e aproape munte dar sunt şi portocali, ( doar suntem în Portocalia, nu-i aşa?), ceaţa începe să se destrame, iar umbrele nopţii se îndepărtează, iar eu nu voi şti niciodată ai cui erau ochii de foc…
Abia aştept să apară un bar, să merg la toaletă şi să mă spăl cât de cât, e pentru prima dată când am plecat la drum fără să-mi spăl faţa. Iată că dorinţa îmi este îndeplinită, barul e chiar în faţa noastră, iar eu simt o bucurie de parcă l-aş fi prins pe Dumnezeu de un picior. Cât de puţine lucruri avem nevoie pentru a fi fericiţi… Ne dăm seama de asta foarte rar, doar atunci când suntem nevoiţi să trăim cu foarte puţin, iarcând orice „mai mult” ni se pare nemaipomenit.
Vă las acum, merg să mă refrişez şi să savurez o cafea caldă, strong şi amară, la barul din fotografie .
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
…Satul este foarte mic, dar, chiar la ieşire , s-ar părea că norocul ne surâde în sfârşit. Să nu credeţi că în mod miraculos sătenilor li s-a făcut milă de noi şi un întreg alai a venit să-şi ceară iertare pentru modul egoist în care s-au comportat cu noi şi să ne invite să dormim în cea mai somptuoasă casă din sat… Sau că, un albergue nou-nouţ răsărise acolo în mod miraculos, doar pentru că noi aveam mare nevoie de un acoperiş deasupra capului… Nimic din toate astea nu s-au întâmplat, şi totuşi…
Ca de obicei Ştefan era deja câţiva metri în faţa mea, mergând posomorât şi fără nicio speranţă că vom găsi un loc în care să dormim. Eu sunt de obicei foarte optimistă, uneori ducând optimismul până la nebunia de a spera să se întâmple o minune, iar de astă dată, chiar s-a întâmplat…
Era ultima construcţie de la marginea satului, e cea pe care am fotografiat-o sub ultimele raze ale unui soare ce ne trimisese semne în această zi extrem de lungă şi de plină de emoţie. Probabil fusese un grajd, o poiată cum spun oamenii din Apuseni. Uşa era închisă, dar nu încuiată. În momentul în care am văzut-o, mi-am spus: ” Iată albergue al nostru pentru această noapte!”
De data asta eu trebuia să fiu cea curajoasă, împing uşa, iar în spatele ei, un maldăr de fân (nu prea proaspăt, dar totuşi fân) ne aştepta să ne odihnim oasele. Vreo două butoaie, şi o grindă mai mobilau încăperea, care la lumina lanternelor noastre a devenit cât de cât prietenoasă.
Zis şi făcut, ne întindem pelerinele peste fânul pe care l-am răscolit un pic pentru a fi mai moale, deasupra izoprenele şi ne învelim cu sacii de dormit. Pare a fi cea mai bună soluţie pentru această noapte, mult mai bine decât să dormim pe afară, totuşi noaptea nu e atât de cald încât să-ţi facă plăcere roua ce-ţi cade pe faţă şi vântul ce tocmai s-a pornit.
După ce ne-am „făcut patul”, ieşim pe prag, pentru o cină frugală, din ce mai aveam prin rucsaci. Noroc că am pus şi o pungă cu tot felul de seminţe şi fructe uscate, numai bune pentru atunci când ţi-e foame şi nu ai nimic la îndemână.
– Ştii ceva? Azi am cheltuit doar banii pe bere, doi euro. Mâncare n-am cumpărat, iar cazarea e gratis, zice Ştefan, care între timp s-a obişnuit cu ideea dormitului în fân.
Ne prefacem indiferenţi, ca şi când am fi doar în trecere pe acolo, dar peste câteva minute, femeia se întoarce cu o turmă de capre, pe care le ducea acasă de la păscut. Ne mai salutăm o dată, acum ca şi nişte vecini, ea ştiind de acum că suntem locatarii somptuosului edificiu.
Dincolo de grajdul în care vom înnopta este o casă, dar e părăsită şi încuiată, probabil cei ce şi-au trăit viaţa aici sunt demult în lumea de dincolo.
Deocamdată vă spun „Noapte bună!” şi „Pe mâine!”, pentru a afla continuarea poveştii.
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Parcă astea erau ultimele cuvinte din articolul meu de ieri…
Între timp, se întoarce moşul cu perele, spunându-ne că în următorul sat, cam la trei kilometri şi jumătate, se poate dormi la casa parohială.
Între timp mai apar vreo doi localnici, care şi ei ne spun acelaşi lucru, aşa că nu ne rămâne decât să ne urnim din loc, e deja trecut de 7, iar noi nu avem nicio idee despre locul în care vom înnopta. Mă ridic cu greu de pe treptele pe care parcă mă lipisem după mulţii kilometri străbătuţi în această zi şi fără niciun chef de a lua din nou camino în piept, dar nu întotdeauna facem ceea ce ne-am dori, de cele mai multe ori suntem siliţi să facem „ceea ce trebuie”, iar în acest moment, asta era să ne găsim un acoperiş deasupra capului.
Când am plecat de acasă am luat cu noi izoprene, dar micul cort pe care-l cumpărasem special pentru această călătorie nu l-am mai luat, în ideea că doar „n-o să ne lase ei să dormim pe afară”, „ei” fiind cam aceiaşi de pe vremuri când se tot deregla televizorul, iar motivul era „de la ei”, nu unul datorat aparatului. Vă mai amintiţi?
Iar o iau pe câmpii, aşa că să revenim la oile noastre, vorba francezului. Adevărul este că am pornit din nou la drum fără niciun chef, noroc că de astă dată camino era printre vii şi destul de plat, nu şi-a mai bătut joc de noi la fel ca în orele precedente.
Ca de obicei, Ştefan mergea în frunte, iar eu abia îmi trăgeam picioarele, la o distanţă bună în spatele lui. Bineînţeles că cei trei kilometri şi jumătate au fost enorm de lungi, parcă erau din elastic, iar cineva îi întinsese la maximum.
Într-un final, ajungem în satul cu pricina, în mine însă era foarte prezent un sentiment al înfrângerii, alături de speranţa că totuşi până la urmă lucrurile se vor aranja.
Găsim fără prea multă bătaie de cap casa parohială, eu rămăsesem pe o bancă la vreo 30 de metri, în mica piaţă din mijlocul satului, de unde vedeam ce se întâmpla prin împrejurimi şi studiam terenul. Ştefan bate la uşă, un bărbat deschide, dar aproape instantaneu i-o trânteşte în nas. La propriu! Eu priveam scena de la distanţă şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Până să vină Ştefan mai aproape pentru a-mi lămuri ciudata scenă, apare o doamnă care vorbeşte franceza şi-mi spune că probabil preotul nu e acasă, e doar administratorul.
„Probabil aveţi vreo zece copii, da’ şi aşa am avea şi noi loc pe undeva, în cele mai mult de 10 camere pe care le are casa” gândesc eu, doar pentru mine. Între timp s-a adunat „sfatul bătrânilor”, câţiva moşnegi îşi dau cu părerea ce ar fi mai bine să facem, dar niciunul nu se oferă să ne lase să dormim în casa lui. Spun că este un hotel la vreo nouă kilometri, dar e prea târziu să mai pornim la drum, ne prinde noaptea prin pădure şi nici nu avem siguranţa că vom găsi cazare.
Cu un „Merci beaucoup madame!” cât am putut de maliţios spre matroana de pe balcon, îl iau de mână pe Ştefan şi părăsim piaţa , spre ieţirea din sat. Ştefan e intrigat, nu ştie ce să creadă, doar n-o să pornim din nou la drum… Nici eu nu ştiu, dar sunt sigură că vom găsi ceva, chiar aici, aproape…
Satul este foarte mic, dar, chiar la ieşire…
Veţi afla mâine ce s-a mai întâmplat.
Deocamdată, „vă cuprind şi vă sărut!”
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
A devenit o obişnuinţă ca din când în când să privesc pozele de pe Camino, să-mi reamintesc şi să retrăiesc clipe minunate, sau dimpotrivă, momentele grele care mi-au pus la încercare voinţa şi credinţa.
Vreau să vă povestesc astăzi despre o întâmplare de pe Camino Portughez din 2014, unde am fost împreună cu soţul meu, Ştefan.
Era o zi ca oricare alta, sau cel puţin nimic nu părea să fie diferit faţă de zilele precedente. Pe o căldură mare, foarte obişnuită în august, în Portugalia, pe la ora 3 după masă am ajuns într-o localitate micuţă, iar spre fericirea noastră am găsit un bar şi am „stins” fiecare câte o bere „mare”, adică de 330 ml. Spun mare, fiindcă acolo berea mică are 250 ml. Oare ce mutră ar face portughezii dacă ar vedea berea noastră, de 2,5 litri?
Nu mai trebuia să fie prea mult până la adăpostul pe care-l aşteptam cu nerăbdare, făcusem deja o groază de kilometri în această zi.
Nu-mi mai amintesc denumirile localităţilor, nici nu am harta la îndemână, dar asta nu cred că e foarte important. Am părăsit mica localitate ce ne oferise o bere pe cinste, iar la marginea ei ne-au întâmpinat nişte maci rătăciţi lângă un zid de demult, ce 
mi-au făcut ziua mai frumoasă.
După o coborâre vertiginoasă prin pădure, trebuie să urcăm un alt versant, golaş de astă dată, cu vegetaţie sporadică. Unde şi unde câte un tufiş ţepos…
Mi se pare că lumina e mai slabă decât la intrarea în pădure şi privesc spre soare, ca să văd dacă nu cumva e acoperit de nori. Spre surpriza mea, nu sunt nori care să-l acopere, dar soarele are un fel de halou, e ceva ce nu am mai văzut niciodată.
Era ziua în amiaza mare, iar soarele arăta foarte misterios, parcă prevestea cine ştie ce (bun sau rău, poate vom afla).
Hmm, eu aveam vedenii, sau soarele totuşi prevestea ceva? Nu ne rămâne decât să aşteptăm, să vedem ce se mai întâmplă…
Peisajul e din ce în ce mai neprietenos, iar drumul parcă-şi bate joc de noi, ne duce până într-un vârf de munte, doar pentru a coborî pe aceeaşi parte, fără nicio noimă. Încep să mă enervez pe cei ce au plantat săgeţile, parcă în bătaie de joc la adresa pelerinilor, ceva de genul „Pelerinaj aţi vrut, pelerinaj aveţi!”.
Spre stupoarea noastră, după ce drumul ne-a purtat prin locurile acelea neumblate, coboară dintr-o dată, direct spre o localitate pe care tot timpul o văzusem de sus, de pe potecile pe care le bătusem toată după masa.
Era aproape şase când am ajuns în localitatea în care, după harta noastră, trebuia să găsim cazare. E un fel de motel cu terasă, unde se puneau şi ştampile în credenţial, iar Ştefan intră ca să întrebe dacă este şi cazare.
Eu mă prăbuşesc, la propriu, pe treptele motelului, ca să-mi mai trag sufletul câteva minute. Între timp, numai ce văd că din casa de peste drum apare un moş cu plete albe şi cu o pungă de pere, pe care mi le pune în poală. Nu apuc bine să-i mulţumesc, că se face nevăzut în drumul lui, lăsându-mă cu perele aromate şi cu vestea adusă de Ştefan, aproape groaznică la ora asta, aici nu este niciun albergue, doar un hotel ce are un tarif de 25 de euro de persoană, ceea ce ni se pare enorm.
Ce să facem, ce să facem?…
Urmarea o veţi afla mâine, pentru azi e deajuns.
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
manuelasandablog 