Nu-mi vine să cred că toate astea s-au întâmplat în 2009, parcă a fost ieri…
Dati clic mai jos, pentru a citi povestirea:
Să aveţi o zi cu suflet însorit!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Dragii mei,
De obicei nu-mi plac poveştile lacrimogene, care te fac să bagi musai mâna în buzunar, fiindcă altfel te mustră conştiinţa zile sau luni întregi.
Vreau să vă povestesc despre un prieten bun şi drag, care de mai bine de 30 de ani îşi duce viaţa în pat, unde soarta l-a pedepsit să stea fără a putea să se mişte, fără a putea ca măcar să alunge o muscă ce i se plimbă nestigherită pe faţă. Până în urmă cu doi ani, mama lui Gigi, aşa se numeşte prietenul meu, era îngerul lui păzitor, cunoscându-i toate dorinţele şi îndeplinindu-i-le chiar înainte de a fi formulate. Din păcate, Dumnezeu a avut şi el nevoie de ea, fiindcă a luat-o de lângă fiul ce a rămas orfan, şi neajutorat.
Viaţa e grea pentru Gigi, pentru cel mai mic ajutor este nevoie de două persoane, e un adevărat protocol de îndeplinit doar pentru simpla întoarcere de pe o parte pe cealaltă. Muşchii şi tendoanele nu răspund la comenzi decât după un soi de gimastică, făcută zilnic de nu ştiu câte ori de către cei ce-l îngrijesc.
Nu vreau să vă aduc lacrimi în colţul ochilor, doresc doar, dacă simţiţi, şi încă nu aţi dat nimănui cei 2% din impozit, puteţi să-i daţi acestui om deosebit, care niciodată nu se plânge, e mereu cu zâmbetul pe buze şi are o vorbă bună pentru fiecare.
Pozele sunt de acum câţiva ani, când privirea iubitoare a mamei încă îi mai însenina viaţa.
Dacă doriţi să donaţi 2% din impozit o puteţi face completând acest formular, pe care vă rog să-l scanaţi şi să mi-l trimiteţi mie, pe adresa de email, sau pe FB, mesaj privat:
manuela0402@yahoo.com
El nu ştie despre acest demers al meu, aşa că vă mulţumesc eu, pentru gestul de dărnicie pe care-l veţi face.
Să aveţi o zi nemaipomenită!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Această întrebare mi-a pus-o într-un mod foarte serios fiica mea cea mare, când ea avea 5 ani, eu fiind cu 25 mai bătrână decât ea.
Parcă şi acum o văd, cum mă privea de jos în sus, cu mâinile în şolduri, iar când i s-a părut că mi-a atras atenţia la modul total, a emis faimoasa întrebare, de care ne aducem aminte cu drag, la fiecare aniversare a mea, în ultimii 25 de ani:
Probabil când ai doar 5 ani, 30 sau 55 ţi se par cam la fel de mulţi.
Privind înapoi, mi se pare doar o clipă: mai ieri eram copil de-o şchioapă, apoi mămică tânără, ca acum să aştept statutul de bunică.
Fiecare vârstă are bucuriile şi frumuseţea ei, la minte n-am idee dacă m-am copt, doar ridurile ce se înmulţesc mă fac să mă întreb dacă e adevărat că au trecut atâţia ani peste mine, pe care, sincer nu-i prea simt şi nici nu ştiu să mă comport ca atare.
Sufletul are marea capacitate de a nu îmbătrâni niciodată, iar dacă nu dau peste noi bolile bătrâneţii, viaţa e frumoasă la orice vârstă.
Vă doresc un „La mulţi ani!” din inimă, tuturor celor ce împliniţi astăzi un număr de ani, indiferent câţi, chiar dacă nu aţi ajuns, sau aţi depăşit 55.
MAnuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
În fiecare zi, viața e cumva.
Astăzi, viața a fost tristă. Fără vreun motiv oarecare, sau din cauza mai multor motive… Era să scriu datorită (asta trebuia să fie între ghilimele, dar cum laptop-ul meu a intrat la menopauză și tot are diverse simptome, iar prietenii mei îl tot resuscitează și-i reinstalează programele, constat cu uimire că ghilimelele au dispărut de pe tastatura mea). Probabil e unul dintre motivele pentru care viața… dar am mai spus asta de câteva ori și nu vreau să vă plictisesc prea tare, probabil deja sunteți sictiriți și închideți articolul, ca să nu visați urât la noapte.
Eu cu siguranță voi visa urât, în familia noastră nu mai prea sunt carduri de sănătate. Arina l-a pierdut, Mălinei nu i l-a adus poșta, iar eu l-am predat frumos, în plicul original, imediat după sosirea lui de la Casa de Asigurări de Sănătate și a mea de pe Camino de Santiago. Ce frumos, amândoi soseam de undeva!
După cum spuneam, azi a fost o zi… aproape ca toate celelalte, doar că mai tristă. Mi-am făcut buletin nou. Ei și? Ce mare scofală, să-ți faci buletin? Păi e tare mare scofală, fiindcă va fi ULTIMUL MEU BULETIN (sau carte de identitate, whatever!). Nuuu nu vreau să mă sinucid, nici vorbă de asta, dar cum împlinesc o frumoasă vârstă (asta tot în ghilimele este, bata-le să le bată! Gabi, unde mi-ai ascuns ghilimelele, maică?) bla, bla… voi avea buletin pe următorii 40-50 de ani, depinde ce mână are funcționarul ce-l va completa.
Dar să trecem peste asta, azi a mai fost o zi tristă și din pricină că, cu toate că nu are card de sănătate, Mălina a îndrăznit să facă o viroză. Mă rog, leacuri băbești și tot tacâmul, dar concediu medical nu primești fără drăguțul de card…Când să intrăm în anticamera doctoriței de familie, o mare de ochi ne priveau din toate părțile, parcă jumătate Clujul se adunase la o șuetă. Mi-a mai venit inima la loc doar când am întrebat cine așteaptă la doamna doctor de după masă, iar aceștia erau doar doi sau trei. Toată masa aia de oameni erau din tura de dimineață, fiindcă nu a funcționat sistemul (puneți voi ghilimelele, cum vă taie capul).
Acuma să vedem ce ne facem noi, care nici măcar nu avem ce vârâ în nenorocitul de sistem, mânca-l-ar gaia.
Ca s-o scurtez, fără card ești un om mort, sau, mă rog, pe jumătate mort, mai dai dintr-un picior! Doctorița a verificat în baza de date, iar acolo Mălina figura ca și asigurat căruia i s-a emis card de sănătate, care s-o fi întâlnit cu al meu și or fi plecat împreună în Bahamas…
Stau, mă mir, și întreb: dacă ai o bază de date care zice că asiguratul x e în regulă, la ce-ți mai trebuie, mamă dragă bătaia aia de cap cu cardurile, oamenii stăteau de patru ore să aștepte ca să iasă sistemul vieții din colaps și să-și poată lua rețetele. Eu zic că ăia care au inventat sistemul ăsta ar trebui puși să-l folosească zilnic, să vadă cum e să fii doctor, sau pacient, sau gură cască, așa ca mine.
După cum vă spuneam, azi a fost o zi tristă, așa că merg la culcare, poate mâine va fi mai bine.
Noapte bună!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni
P.S. Am pus o poză veselă, ca să păcălesc viața. (hahaha)
Mă uit la tatăl meu, al cărui trup e din ce în ce mai aproape de plecarea din această viață, iar printre lacrimile ce-mi inundă obrajii întrezăresc o amintire din prima copilărie, probabil aveam vreo doi ani.
Sunt pe o săniuță, iar tatăl meu, extrem de tânăr atunci, poate avea vreo 25 de ani, face pe căluțul și aleargă pe șoseaua încă neasfaltată, plină de o zăpadă ce stă să se topească, dar încă bună pentru săniuș.
Acum mi se pare hazliu, dar atunci cred că eram foarte mândră, țineam în brațe un radiou de culoare gălbuie, probabil ultimul răcnet pe atunci. În timp ce umblam la butonul de reglaj al volumului, care era foarte mic, m-am trezit cu el în mână, iar în următoarea clipă dispărea în zăpada semialbă pe care săniuța fâșâia cu spor.
Strigătul deznădăjduit pe care l-am scos instantaneu, l-a făcut pe tatăl meu să se oprească mirat, nu știa ce putusem păți atât de grav în cele câteva secunde de când nu se mai uitase în spate, pentru a verifica dacă totul este în regulă.
-Pieidui șuiubul? Țip eu ca din gură de șarpe și-i arăt locul gol al șuiubului ce părăsise radioul.
După un minut de căutări înfrigurate prin zăpada moale și murdară, iată că butonul buclucaș își reia locul și funcția, fapt care mă face extrem de fericită, iar în timp ce-mi șterg lacrimile ce mi se împreunează sub bărbie, îi zâmbesc tatălui meu, pentru a-mi arăta mulțumirea că toate sunt așa cum trebuie să fie.
Te iubesc, tăticule!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni
Aseară, pe la 5, a început să ningăăă! Voiam să iau autobuzul pentru a mă întoarce acasă, dar era atât de frumos, atât de „ca în copilărie”, încât am hotărât să merg pe jos.
Cei ce sunt de o anumită vârstă, de pe vremea când abecedarele nu se schimbau în fiecare an, cred că-şi vor aminti de „Fănică şi Fulgul”, acea lecţie de la litera „F”, unde un băieţel în paltonaş albastru priveşte uimit un fulg ce tocmai i se topeşte în palmă. De această imagine îmi aduc mereu aminte, atunci când „ninge ca-n abecedar”, cea mai minunată amintire pe care am păstrat-o din clasa I.
O mulţime de oameni pe stradă, vorbind şi râzând, parcă zăpada ne readuce din nou copilăria în suflet, ne trimite iarăşi la vremea în care, după o după-masă întreagă în care înfruntam nămeţii, veneam acasă doar când se făcea noapte, uzi la picioare, cu bujori în obraji şi fericiţi până-n cer, iar bunica ne descălţa, ne punea hainele ude la uscat şi şosetele de lână pe marginea sobei, în timp ce sub nasul nostru apărea ca prin minune o farfurie cu mâncare caldă….
Mi-e dor de acele timpuri, în care singura mea grijă era să „învăţ bine”, iar în rest, toată lumea era a mea.
Luminiţele ce strălucesc pretutindeni în Piaţa Unirii mă scot din reverie, parcă acum e Crăciunul, cu toate că e deja 4 ianuarie. Vitrinele magazinelor strălucesc festiv, (cu toate că pe majoritatea scrie cu litere mai mari sau mai mici INVENTAR), oamenii sunt mai frumoşi priviţi printre fulgii efemeri ce le stăruie puţin pe gene, înainte de a se transforma în mici pârâiaşe ce străbat harta feţei fiecăruia, cu aleile ei de riduri, sau feţişoarele proaspete de copii ce se bucură şi râd la prima lor zăpadă.
Aud doi tineri ce trec pe lângă mine, regretând că nu a fost aşa la Crăciun, sau măcar la Anul Nou. Eu mă gândesc că e bine şi acum, putea să nu fie deloc, sau iarna să vină prin martie, când deja aşteptăm primăvara şi nu mai suntem pregătiţi pentru o iarnă târzie…
Cu toate că meteorologii nu au prevăzut această ninsoare şi cu toate inconvenientele ce le aduce ea traficului, eu sunt fericită că a venit, că e iarnă cu adevărat, nu numai în filmele de Crăciun de la TV.
Vorbind dspre inconveniente, nu trec mai mult decât câteva minute până să ajung pe strada Pasteur, unde, la poarta din spate a grădinii botanice, o maşină stă de-a curmezişul, vrând să intre în parcare, dar în următoarea clipă ( era să zic „în secunda doi”, la fel ca domnul primar pe vremea când era prim ministru), cu un zgomot sec, o altă maşină ce venea de sus, a reuşit să realizeze semnul „perpendicular”, format din cele două autovehicule.
N-am mai stat gură-cască la cearta dintre cei doi, adevărul este că primul stătea într-o poziţie ciudată, iar al doilea nu s-a putut opri, era gheaţă.
Cum urcam eu pe Pasteur, o coloană de maşini până aproape în Zorilor s-a format în câteva minute, le-am tot spus eu, până m-am plictisit, că e accident şi gheaţă, unii s-au întors, alţii au rămas răbdători la coadă… Nu-ţi vine să crezi cât de mare e răbdarea şoferilor în trafic, pot sta ore întregi, vorbesc la telefon, îşi verifica emailurile şi mai ştiu eu ce, ( în timp ce burta creşte…) când ar putea să facă un pic de mişcare, mersul pe jos este cel mai accesibil şi ieftin sport cu putinţă.
Cam asta e povestea mea de iarnă, mă bucur că am putut povesti despre ceva actual, zilele trecute priveam la nişte poze cu iarna de anii trecuţi şi tare-mi mai era dor de ea.
Aveţi grijă cum circulaţi, e iarnă, dragi clujeni, dragi oameni din toată ţara, din toată Lumea asta mare!
Dacă ţi-a plăcut articolul, dă-l mai departe. Îţi mulţumesc că mi-ai vizitat blogul.
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Despre Pădurea Baciu toată lumea (sau aproape toată lumea) ştie că e o zonă mai specială, unii susţin că ar fi chiar un portal spre o altă lume. Eu nu contrazic acest lucru, mă pasionează chestiile gen „Buuu-huuu”, aşa că astăzi, fiind început de an şi zi liberă, Ştefan şi cu mine am hotărât să facem o plimbare prin pădurea sus-amintită, eu cu speranţa că poate-poate întâlnim niscaiva spirite sau măcar ajutoare ale acestora. Scopul lui Ştefan era doar unul turistic, pe care l-a şi atins.
Pe un frig potrivit cu anotimpul ( adică -8 grade), la ora 12,20 fix, am pornit de la Tăietura Turcului cu veselie în suflet, datorată unor fulgi jucăuşi de nea şi a soarelui ce din când în când îşi iţea capul dintre nori.
Abia aşteptam să mă lansez în marea aventură, de parcă aş fi pornit pe un alt Camino, de data asta paranormal.
Pădurea e liniştită şi oarecum adormită, doar o cioară cârâie de mama focului, cred căe paznicul pădurii şi anunţă prezenţa unor intruşi.
Iată şi o săgeată galbenă, chiar mă simt ca şi pe Camino de Santiago, aici, la doar câţiva kilometri de Cluj. N-am idee ce vrea să însemne, dar mă face să mă simt ca „acolo”, pe Drumul Sfântului Iacob, care dacă l-ai străbătut vreodată te cheamă din nou, iar şi iar, parcă aruncă o vrajă asupra tuturor celor ce-şi tocesc „pingelele” prin praful lui.
Dar să lăsăm sentimentalismele, am venit aici pentru o mare aventură, aşa că să mâncăm nişte mandarine, poate vom fi mai vigilenţi în a vedea spiritele pădurii…
Iată, suntem foarte aproape de poiana în care se spune că acestea îşi fac uneori apariţia, urcăm pe un fel de scurtătură, care pare a fi valea unui pârâu secat. Eu am mai fost aici cu câţiva ani în urmă, aşa că devin şefa de trib şi ghidul ce o ia înainte pentru a descoperi miracolele din Poiana Fermecată. (N-am idee cum se numeşte cu adevărat, dar nici nu cred că-i prea important).
Încă mă mai întreb dacă drumul pe care am venit este cel bun, când… iată , Poiana se desfăşoară în faţa ochilor noştri, în toată splendoarea ei hibernală.
Fug repede în centru şi încep să mă învârtesc strigând Ielele, cu toate că ştiu că ele sunt aici doar vara, dar cine ştie, poate vocea mea le ademeneşte…
Poate dansul meu nu a fost destul de convingător, poate a ţinut prea puţin, (cam un minut după aprecierea mea), însă nimic paranormal nu s-a întâmplat, aşa că am luat-o la picior, de obicei nu ne place să ne întoarcem pe drumul pe care am ajuns undeva, aşa că va trebui să facem un ocol, să vedem pe unde ne va duce drumul înapoi… ( De aceea îmi place mie pe Camino, acolo mergi tot înainte, nu trebuie să te întorci niciodată. Numai eu m-am întors cu ambulanţa, dar asta e o altă poveste).
La ieşirea din pădure, un vânt rece ne şfichiuie obrajii, parcă ar avea un bici cu care vrea să ne brăzdeze fiecare centimetru de faţă.
Nu ştiu de ce, credeam că vom vedea clădirile din Baciu când vom părăsi pădurea, dar n-a fost aşa. Erau mult mai departe decât ne închipuisem. Găsim totuşi un drumeag ce duce în direcţia în care ne imaginăm că trebuie să ajungem… E minunat aici, dacă n-ar fi vântul ăsta şi nişte urme care eu sper să fie de vulpe şi nu de lup…
Uite că apare un drum spre dreapta, intrăm din nou în pădure, de parcă am intra în casă. Acum înţeleg eu de ce se spune: „Codru-i frate cu românul!” Nu se mai simte vântul nici a zecea parte din ce era în câmp deschis.
Şi uite aşa, coborâm pe un drum destul de accesibil, până la primele case, unde avem o surpriză….
Uite domnule, că am fost în Cheile Baciului, fără să avem habar. Putem marca şi acest punct turistic printre cele deja văzute şi să ne îndreptăm cu cea mai mare viteză posibilă înapoi spre Tăietura Turcului, unde am lăsat maşina.
Ce-i mai haios, pe drum ne opreşte un tânăr ce coboară dintr-o maşină, cu cameră pe frunte pentru eventuale înregistrări şi ne întreabă dacă am văzut/auzit ceva ieşit din comun în Pădurea Baciu. L-am decepţionat profund, în afară de cioara disturbătoare a liniştii, totul a fost perfect normal şi nicio „voce” nu ne-a ademenit spre alte lumi.
Sunt un pic decepţionată (şi eu şi el), picioarele mă dor, dar musai să ajungem la Tăietura Turcului.
Mâine vă voi povesti ce-am văzut în Pădurea Hoia şi nu e deloc de bine.
Vă doresc o seară liniştită, cu o ceaşcă de ceai, în faţa şemineului. Dacă nu aveţi unul (nici eu nu am) nu trebuie decât să închideţi ochii şi va apărea , ca prin minune.
Manuela Sanda Băcăoanu. o moaţă din Munţii Apuseni
Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.
Dragii mei,
Acum, în prag de An Nou, vreau să vă mulţumesc din suflet tuturor celor care v-aţi oprit asupra gândurilor mele trimise eterului, vreau să vă mulţumesc şi celor ce mi-aţi trimis mesaje minunate de Crăciun,( eu nefiind o SMS-istă pasionată, nu am trimis mesaje pe telefon).
În anul care abia se naşte îmi doresc să devin mai bună, să pot împrăştia iubire în jurul meu, să devin acea fiinţă umană care cei din jur se aşteaptă să fiu, şi, nu în ultimul rând, să fiu sănătoasă, frumoasă şi fericită la maximum,iar toate aceste lucruri vi le doresc şi vouă, din inima mea cea mare de moaţă.
Înainte ca anul vechi să se încheie, vreau să mulţumesc Cerului pentru toate oportunităţile pe care mi le-a oferit în acest an, pentru toate bucuriile, nervii şi deznădejdea care m-au cuprins uneori, dar pe care m-a ajutat să le depăşesc cu brio.
Cum nimic nu-i veşnic, va trece şi această clipă unică ce marchează hotarul dintre ani, dar vă reamintesc să nu uitaţi ca, exact în acel moment magic, să vă gândiţi ( nu ştiu de ce se zice „să-ţi pui” o dorinţă, unde o pui, în cui?) la cea mai arzătoare dorinţă a voastră, ceea ce credeţi că e cel mai important să se întâmple în 2016, şi, vă dau cuvântul meu, cu siguranţă se va împlini. Acuma sper că nu vă gândiţi să plecaţi pe Lună sau pe Marte, această clipă nu e chiar atât de puternică. Sau… cine ştie?
Cu un
„LA MULŢI ANI!”
din tot sufletul, îmi iau „La revedere” de la voi, până anul viitor.
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.
Sărbătorile de iarnă, cu toată agitaţia şi veselia lor, nu sunt percepute la fel de către toată lumea. Dacă locuieşti de o perioadă singur, sau dacă te simţi singur în mijlocul unei familii numeroase dar în care nu eşti acasă, vibrezi pe o altă frecvenţă decît ceilalţi membri ai familiei, precis că în perioada sărbătorilor te simţi exact ca acest om de zăpadă ce salută pe toată lumea, dar nimeni nu-l bagă în seamă.
La supermarchet căruciorul tău e cel mai gol, nu ai nici timp şi nici nu e necesar să cumperi cantităţi exorbitante de hrană pe care să o arunci după sărbători, casieriţa te priveşte oarecum cu milă, te faci mic şi-ţi ambalezi în pungi strictul necesar pe care l-ai cumpărat şi asta nu din lipsă de bani, ci pur şi simplu din lipsa dorinţei de a face ceea ce face toată lumea, adică se îndoapă cu de toate.
Suni un prieten, dar el are acum familie, e în marea goană după cumpărături, „uită” că tu eşti singur şi nu ai cu cine petrece Crăciunul, îţi închide repede, înainte să apuci să-i urezi toate cele bune pentru Noul An.
Mai ai un pic şi-ţi vine să plângi, să le dai naibii toate şi să te duci pe pustii… Deschizi televizorul, unde numai şi numai oameni frumoşi şi fotogenici se laudă cu reuşitele lor, cu modul în care aşteaptă Revelionul, ce ţinute trăznet şi-au cumpărat, în ce locuri exotice le vor purta… etc…, etc. Schimbi canalul, dar aceleaşi poveşti de succes peste tot, îţi vine să te dai cu capul de pereţi, te îngrozeşte noaptea de Revelion, în care nimeni nu te sună să-ţi ureze ceva, orice, numai să auzi şi tu telefonul sunând.
Pentru tine, acel semen al meu pe care nimeni nu te bate la cap cu nimic în aceste zile libere pe care nici nu ştii cum să le petreci, scriu aceste rânduri, ca să-ţi amintesc că şi Revelionul e doar o noapte ca toate celelalte, nu ţine nici mai mult şi nici mai puţin.
Te sfătuiesc să laşi deoparte starea asta devastatoare care-ţi macină sufletul şi să-ţi faci o retrospectivă a anului ce tocmai s-a încheiat. Nu în minte, o retrospectivă adevărată, în care, pe o foaie de hârtie să faci două coloane, una cu „Ce mi-a plăcut în 2015”, iar cealaltă cu „Ce nu mi-a plăcut în 2015”. Le pui una lângă cealaltă, iar dacă lista cu „nu” este kilometrică, iar cea cu „da” extrem de scurtă, te rog să pui lîngă fiecare „nu” motivul pentru care se află în această coloană. Sunt convinsă că dacă vei privi adânc în sufletul tău, mulţi „nu” sunt acolo exact din pricină că tu ai dorit să fie. De exemplu la serviciu s-a făcut un chef, o ieşire la iarbă verde, o excursie, ai fost întrebat şi tu dacă doreşti să mergi, dar ai refuzat din start. Apoi, s-a făcut o petrecere la cineva acasă… dar n-ai mai fost invitat, colegii s-au plictisit să tot fie trataţi cu „nu”. Dacă nu-i aşa, te rog să-mi spui.
Vine Revelionul! Ei, şi? Ia-ţi o haină groasă şi ieşi în stradă. Fix la ora 12, zeci de oameni îţi vor ura „La mulţi ani!” şi vei simţi că faci parte dintr-o comunitate.
Apoi în data de 1 ianuarie, pe dosul foii pe care ai făcut retrospectiva anului 2015, te rog să scrii ce doreşti să realizezi în 2016. La început, fă un plan pe întregul an, apoi fă unul mai mititel pe luni, săptămâni, zile. Dacă scopul tău în 2016 este să-ţi întâlneşti perechea, sau un job mai bun, pune-ţi mintea la contribuţie, există viaţă şi după serviciu, cum bine spunea o reclamă la nu-ştiu -ce: du-te în locurile în care poţi întâlni mai multă lume. Ştiu că în ziua de azi toţi suntem nişte puturoşi ce preferă o lume virtuală uneia adevărate, dar chiar şi lumea virtuală te poate ajuta să ieşi din singurătate şi, de ce nu, să găseşti ceea ce până acum ai aşteptat să-ţi pice din cer.
Sunt bineînţeles şi cazuri de oameni bolnavi şi singuri, aceştia merită toată grija şi atenţia noastră, nu se încadrează în categoria celor pentru care scriu aceste rânduri.
Vreau ca acum, la sfârşit, să fac apel la toţi cei ce vor citi aceste rânduri, ca încă anul acesta, cât mai este timp, dacă au cunoştinţă de vreo persoană singură, să-i facă o vizită, să-i ureze „La mulţi ani!” şi poate să-i ducă ceva din surplusul mesei de Revelion, cu promisiunea ca în anul care vine să continue o relaţie de prietenie, care cu siguranţă va aduce avantaje ambelor părţi.
Dacă nu aveţi bilet la Concertul de Anul Nou, puteţi trece prin staţia din Piaţa Mihai Viteazul din Cluj, unde banca e îmbrăcată în pluş, iar în spate e un poster de juri că eşti la teatru. Am văzut-o zilele trecute şi mi s-a părut o idee foarte bună. Stai să aştepţi autobuzul şi te crezi într-o mare sală de teatru. Poate aşa, vei fi curios să vezi cum arată una cu adevărat…
Ce să mai spun, vă urez ca Noul An să vă prindă în cea mai bună dispoziţie, pe care s-o păstraţi 366 de zile!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
Perioada Sărbătorilor de iarnă este una în care se vorbeşte cel mai mult despre FERICIRE. După sănătate, este primul lucru la care ne gândim să-l urăm cuiva, iar acum, când orice conversaţie începe sau se termină cu o urare, acest cuvânt a devenit indispensabil şi aproape tocit de atâta folosire.
De fapt, ce o mai fi şi FERICIREA asta, după care alergăm o viaţă întreagă, iar de multe ori nici nu suntem siguri că am cunoscut-o vreodată. O fi ea un fel de Fata Morgana, sau e de fapt ceva ce poate fi trăit cu adevărat şi în fiecare zi?
Părerea mea, este că depinde numai şi numai de fiecare dintre noi dacă suntem sau nu fericiţi. Nu e nevoie să o cauţi la capătul Pământului, sau să aştepţi să-ţi găseşti perechea perfectă, sau să-ţi cumperi maşina, casa, etc. visurilor tale. Fericirea nu are nimic de-a face cu partea materială din lumea asta, nici măcar cu reuşitele noastre sau ale celor dragi.
Poţi merge prin ploaie şi zloată, poţi fi la malul mării, poţi privi un ghiocel ce tocmai a răzbătut la lumină prin plapuma de zăpadă, iar fericirea să te cuprindă instantaneu, aşa cum o poate face chiar dacă faci clătite sau amesteci în cratiţă, nu are nicio legătură cu ceea ce ne înconjoară.
Da, bineînţeles, suntem fericiţi sau „mai fericiţi” atunci când toate ne merg din plin, dar am văzut oameni cărora nu le lipseşte nimic, dar sunt veşnic nemulţumiţi şi se zbat în braţele depresiei.
Oameni buni, noi am venit în această lume pentru a fi fericiţi! Dacă nu mă credeţi, faceţi următorul experiment: Dimineaţa priviţi-vă în oglinda din baie fără pic de spirit critic, vedeţi doar părţile ce vă plac ale feţei voastre (fiecare dintre noi avem mici imperfecţiuni, pe care am dori să le acoperim, pentru ca nimeni să nu le observe), zâmbiţi şi acorda-ţi-vă câteva secunde de … fericire. Simţiţi cum tot corpul pulsează, fiţi recunoscători pentru că sunteţi vii şi sănătoşi, şi spuneţi această frază (mai jos vă dau fraza mea), sau una asemănătoare, fiecare cum îi place să o compună: ” Sunt o femeie tânără, frumoasă, perfect sănătoasă de … ani (de obicei cam cu 15 mai puţin decât în buletin), plină de succes şi de prosperitate. Tot ceea ce doresc să fac astăzi se realizează cu uşurinţă şi bucurie. Viaţa este frumoasă, iar eu sunt foarte fericită” O puteţi repeta de mai multe ori în drum spre serviciu sau spre piaţă, fiecare acolo unde are ceva de făcut în ziua respectivă.
Poate la început va fi mai greu, mai ales pentru persoanele mai negativiste, care pleacă la Alimentara cu ideea preconcepută că nu vor găsi ceea ce caută, şi, ia ghiciţi, chiar aşa va fi.
Uneori merg pe stradă, nu mă gândesc neapărat la ceva foarte plăcut, dar simt cum un val de fericire mă inundă, chiar dacă afară e ceaţă şi mi-e frig la mâna cu care car o plasă plină cu de toate. Simt că aş putea să zbor, să mă ridic suuus deasupra Pământului, iar de acolo să strig, ca să mă audă toată suflarea : SUNT FERICITĂĂĂ! şi asta chiar fără niciun motiv aparent. Un motiv totuşi ar fi, sunt aici şi acum în acest prezent care pentru unii e negru, dar eu reuşesc să mă detaşez de mizeria care vine spre noi de pe toate canalele media, să-mi păstrez lumea imaculată şi caldă. Nu-i prea greu, dacă doreşti cu adevărat să faci asta.
Când eram în pelerinaj pe Camino de Santiago, uneori mă dureau picioarele îngrozitor, în condiţii normale n-aş mai fi făcut un pas, dar pe de altă parte simţeam că aş putea să zbor, că sunt binecuvântată să fiu acolo, iar în acel moment simţeam cum fericirea curge în mine ca o lavă fierbinte, dătătoare de viaţă.
Nu e nevoie să pleci nicăieri pentru a fi fericit, trebuie să-ţi „dai voie” să simţi că tot ceea ce e înauntrul şi înafara ta formează o unitate, tot ceea ce eşti te întâmpină şi înafară, aşa că starea ta interioară îţi construieşte lumea în care trăieşti.
Cum 2015 e aproape de sfârşit, vă doresc ca atunci când faceţi retrospectiva lui să vă amintiţi doar de lucrurile frumoase,de momentele FERICITE, pe care să le înmiiţi în 2016.
Un sfârşit de An limpede şi luminos vă doresc!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni
manuelasandablog 