Arhive pe categorii: De suflet

4. Ani de liceu – Cu pătura, la lac

Cele mai multe întâmplări mi le amintesc din clasa a XI-a, eram oarecum relaxaţi, trecuse examenul pentru treapta a doua de liceu, iar bacalaureatul şi intrarea la facultate erau undeva în ceaţă.

În camera cu numărul 13 locuiam cinci fete, din trei clase. La Liceul Energetic nu se înghesuiau fetele pe vremea aia, cred că nici acum.

Venise primăvara, iar căldura de afară, plus hormonii ce jucau o adevărată sarabandă în trupurile noastre tinere, nu ne mai lăsau să „tocim” în continuare, aşa că, de câte ori aveam ocazia, ţuşti la lacul din Gheorghieni, care iarna avea rol de patinoar, iar vara, era spa-resort-ul nostru, plin de bărci, de iarba broaştei pe la margini, dar şi de o mare veselie.

În clasa noastră eram doar trei fete care stăteau în cămin, mai aveam şi câteva colege din oraş, venite după examenul de treaptă. Într-o zi caldă, cu un cer limpede şi clar de puteai să te oglindeşti în el, facem un plan de relaxare, împreună cu fetele din oraş. Zis şi făcut, după ore vin şi ele la noi, în camera de cămin, apoi, după inspecţia profesorului de serviciu care avea rolul de a ne trimite în şcoală la meditaţii (adică să ne facem temele pentru a doua zi, nu ne medita nimeni, dar aşa era expresia încetăţenită), aveam planul s-o uşchim la lac, cu păturile din cameră, bineînţeles.

Când ne distram noi mai bine, iată că pe hol se aude vocea profesoarei de serviciu, doamna Tămas de tehnologie, care făcea ca uşile să se trântească zgomotos, iar liniştea să cuprindă întreaga comunitate. Cum în cămin nu aveau ce căuta persoane venite din afară, iar noi trebuia să fim deja la „meditaţii”, nici una nici două, ne-am vârât toate în dulapurile care şi aşa erau doldora de lucruri, printre umeraşe, chiloţi şi mai ştiu eu ce se găsea pe acolo. Doar una dintre colege a rămas afară, ea avea cică scutire de la medic, dacă bine-mi aduc aminte.

Doamna Tamas era unguroaică, o bomboană de femeie, dar mai stâlcea unele cuvinte, motiv pentru care ne distram copios la orele dânsei. Intrând în camera care în aparenţă arăta impecabil, o găseşte pe Monica în picioare, abia apucase să închidă uşile dulapurilor şi se străduia să fie serioasă, ba chiar bolnavă, dacă tot avea scutire.

Dialogul dintre ele a decurs cam aşa: ” Tu, ce faci aici? de ce nu eşti la meditaţii?” Monica, serioasă la început, apoi izbucnind în râs:” Pentru că sunt bolnavă…” ” Dar atunci, de ce eşti aşa veselă?” Ei bine, acel moment a fost unul dintre cele mai grele din viaţa mea, râsul venea din piept, ajunsese în gât, dar nu-i puteam da drumul… Motivul era unul simplu, doamna Tămas pronunţase cuvântul „veselă” cu accent pe silaba a doua, nu pe prima, cum ar fi fost normal. Simţeam cum şi celelalte dulapuri se zguduie, dar doamna Tamas, o adevărată doamnă, a plecat fără a mai pune alte întrebări. Au trecut o grămadă de ani de atunci, dar încă ne mai întrebăm uneori de ce suntem atât de „vesele?”, iar răspunsul nu-l putem da nici acum.

Să aveţi grijă de anii tinereţii, ei sunt hrană pentru vremea în care începem să trăim din amintiri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

România oamenilor buni

Ieri veneam de la Cluj, și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că la izvorul de la Lunca Arieșului se întâmplă ceva. Ceva pozitiv, fiindcă de lucruri negative suntem sătui cu toții, am mai scris și eu în mai multe rânduri pentru a-mi exprima mâhnirea din pricina necivilizaților care iau apă de la izvor apoi lasă mizerie în împrejurimi, ba chiar urinează la câțiva metri distanță.

Acum însă e de bine, niște oameni cu suflet mare lucrau pentru a-i face izvorului o căsuță. Am oprit, eram curioasă cine sunt și cum de fac un lucru atât de minunat. Dialogul nostru a decurs cam așa:

  • Bună ziua, ce lucru frumos faceți aici! De unde sunteți?
  • De la Horea.
  • A, am văzut și pe la Horea, de fapt pe toată Transursoaia amenajări frumoase ale izvoarelor. Dar cine plătește? La întrebarea mea, oamenii se uită spre cer, iar unul zice:
  • Suntem voluntari.
  • Sunt și mai mirată acum, iaca, în România noastră, mai sunt oameni care chiar fac lucruri adevărate, fără a aștepta vreo plată în schimb. Am făcut apoi cunoștință cu preotul Ciprian Negrea și am aflat că este o acțiune a bisericii. Foarte frumos, mă bucur că în sfârșit moții încep să mute munții. Sper să pot muta și eu măcar o pietricică. Oricum, am rămas înțeleși că pentru lucrarea de lăcuire mă ofer și eu voluntar, asta mă pricep să fac. Se va înfrumuseța probabil și repara și aducțiunea de apă de la Sălciua. Clar, omul sfințește locul, iar când se adună mai mulți, nu poate ieși decât un lucru bun. Îi felicit din inimă pe cei care au inițiat această acțiune și, bineînțeles pe cei care au făcut ca un proiect să devină realitate.
  •  Sper din toată inima ca acei oameni răi care au tăiat și furat masa și băncile ce se aflau până acum vreo doi ani la izvor, să nu mai treacă în veci pe acolo, sau, dacă trec, să nu care cumva să se atingă de lucrarea făcută din suflet, pentru suflete, pentru ca atunci când un străin trece pe drum, să spună: ”Aici, trăiesc oameni gospodari!”

    Vă invit pe Valea Arieșului, una dintre cele mai frumoase destinații din România!

    Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Ziua a X-a: 16 zile pentru o minune

Să vedem ce mai urmează:

„Ziua a zecea
Postirea nu inseamna infometare.
Cand incepe unul din posturile mari de peste an, sa va ganditi la exemplul lui Ioan de la Sihla. Ioan a fost un om cu studii, dar a vazut ca scolile nu dau solutia traitului, si a ales calea linistii.
Prin calea linistii launtrice (numita si isihia), el a dobandit puteri miraculoase, intre care citirea perfecta a gandurilor si caldura vitala permanenta.
Intr-o zi de iarna, in Postul Craciunului, el a fost intrebat daca nu ii este frig descult si dezbracat. Ioan a raspuns: ” Eu sunt cetateanul Muntilor Carpati si Domnul are grija de mine. Nu simt frigul, nici arsita, nici foamea, nici setea, nici alta nevointa pamanteasca „.
Acest om ( a carui viata o stim din Patericul roman ) a obtinut aceste daruri prin post si rugaciune, cele doua ” aripi ” ale vietii sporite.
Ioan a lasat un mesaj in privinta vietii alimentare: el observa ca fiecare etapa a evolutiei spirituale este insotita si determinata de o imbunatatire a regimului alimentar, dinspre intunecat spre lumina, dinspre cruzimea lacomiei spre inteligenta si smerenia meselor simple si usoare.
Duceti astfel, postul, gandindu-va ca postirea nu inseamna infometare, ci regandirea hranei, si o atitudine sufleteasca imbunatatita.
Postul nu-i slujire, ci prilej de corectare a unor obiceiuri alimentare gresite.
Si invatarea meditatiei, si sentimentul de recunostinta, amintirea ca painea este simbolul timpului divin: astfel te programezi, la masa, cu atribute divine, iar mancarea devine prilej de trecere de la biologic la spiritual.
Si postul de cuvinte, faptuit prin evitarea asprimii si prin pastrarea tacerii.
Mananca atat cat sa nu-ti refuze pofta de meditatie.
Daca dupa masa ai pofta de meditatie, ai mancat adevarat. ”

Să vă fie de folos!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

2. Ani de liceu – Un te duci tu, mielule?

Citind primul meu articol despre anii de liceu, cineva mi-a adus aminte de frumoasele zile ale toamnelor petrecute la cules de mere, sau la porumb. Poate generaţiilor de acum li se pare ciudat faptul că era o bucurie să ieşim la aer curat, să mergem cu autobuzele până la livadă sau la parcela de porumb.

Oricum, era o adevărată bucurie pentru noi, au fost zile ce ne vor rămâne pentru totdeauna în inimă.

Dimineaţa la ora 7,30 (nu mai ştiu exact), după ce luasem micul dejun la cantina liceului, veneau autobuzele, care ne duceau undeva, pe dealurile de la Boju. Hărmălaia era cât casa, fiecare vocifera, voia să spună ceva, dar nimeni nu voia să asculte, până când, din fundul autobuzului se auzeau voci vesele ce aveau deja un imn al culesului, care suna cam aşa: Un te duci tu, patru B/ Larga fermă, domnule! Nu mai ştiu cum erau celelalte versuri, dar refrenul îl cântam cu toţii în gura mare, chiar dacă noi eram boboci, la prima noastră ieşire „în natură” împreună cu clasele mai mari.

Ajunşi în lanul de porumb, ne primeam fiecare rândul şi ne străduiam să facem totul bine şi repede. Aruncam ştiuleţii în grămezi, apoi îi strângeam în coşuri şi-i urcam în remorcile ce veneau printre rânduri, pe parcele ce anume fuseseră culese şi tăiate din timp.

Tovarăşa (pe atunci) dirigintă era tot timpul prezentă, muncea cot la cot cu noi, iar nouă ne-ar fi fost ruşine să ne lăsăm mai prejos. Majoritatea eram de la ţară, obişnuiţi cu muncile agricole, dar şi cei de la oraş făceau faţă la fel de bine, munca devenise o distracţie, iar noi eram fericiţi.

Nu ni se părea deloc greu, ne mai odihneam din când în când, mai râdeam, eram totuşi nişte adolescenţi de 16-17 ani.

La întoarcere, o linişte nefirească se aşternea în autobuz, până când cineva intona : „Un te duci tu…” iar atunci, ca la o comandă, toată lumea se trezea, mai ceva decât frumoasa din pădurea adormită, iar lălăiala ţinea până în curtea liceului, unde ne despărţeam cu greu, mai aveam şotii de făcut sau întâmplări de povestit. Bineînţeles că repertoriul era mult mai bogat, dar în acest moment, să mă tai că nu-mi aduc aminte ce om mai fi cântat.

Imagini de demult, să vă mângâie ochii:

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

”58”

La urma urmei, e doar un număr. Dacă mă uit în oglindă, nu mi se pare că ar fi vorba despre mine, sau despre vârsta mea. Dacă mă uit în cartea de identitate… hmm!

Dar, ce contează toate astea, când viața merge înainte, când am atâtea planuri pe care-mi doresc să le duc la bun sfărșit, când am atâția prieteni care s-au gândit chiar și numai pentru o secundă la mine, trimițându-mi un gând bun și-o urare din inimă.

Da, dragii mei, vă mulțumesc din suflet pentru gânduri și urări, iar eu vă doresc să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie!

Să aveți parte de sănătatea sufletului, a minții și a trupului, pentru a vă putea bucura de tot ce viața vă oferă, să treceți cu bine peste încercări, mai întăriți și mai plini de voință, să vă bucurați unii de alții, să uitați ranchiuna și să fiți în stare să vedeți bârna din propriul ochi, înainte de paiul din ochiul altuia.

Îmi pare rău că n-am apucat să-i răspund fiecăruia personal, valul de urări m-a depășit, dar să știți că mă gândesc la fiecare în parte.

Tocmai am primit un mesaj extrem de frumos, pe care nu pot să nu-l lipesc aici:

Tinerete vesnica, iubire, armonie, viata e atat de fumoasaaa ! Tu ai descoperit miracolul ei, prin Traire. Traiesti esenta, samburele. Si poti sa-i pui orice haine, totul e cu rost , culoarea si armonia care le radiezi. Iubiree, Manuela !”

Ce poate fi mai frumos de atât?  Mulțumesc, Nadia!

Să fiți plini de vitalitate, să nu lăsați boala sau grijile să vă doboare, fruntea sus și privirea înainte, țara aceasta are nevoie de fiecare dintre noi, ca s-o scoatem din mlaștina în care se zbate.

Cred că v-am pus răbdarea la grea încercare , așa că voi încheia, urându-vă la rândul meu,

LA MULȚI ANI, PRIETENI!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

1. Ani de liceu …

Cine nu-şi aduce aminte cu drag de anii de liceu? E perioada din viaţă în care am ieşit din copilărie, nu ne-am lovit încă de greutăţi, ne trăim adolescenţa la maximum, dar nu suntem conştienţi de fericirea noastră.

Ţin minte prima zi, când tatăl meu m-a adus cu maşina până în curtea liceului şi m-a lăsat acolo, avea o şedinţă la Alba Iulia. Liceul avea şi cămin, iar eu trebuia să aştept, împreună cu alte câteva zeci ce cu trecerea orelor au devenit sute de elevi din toate clasele, să fiu repartizată într-una din camerele celor două construcţii (căminul nr. 1 şi căminul nr. 2), ce deocamdată nu-mi spuneau nimic.

Sunt o timidă de felul meu, aşa că aşteptam cuminte în curtea ce vuia de glasuri vesele. Erau elevi din clasele mai mari ce se regăseau cu bucurie după vacanţă, aşa că, la fel cum se alege uleiul de apă, noi, bobocii, am rămas cumva pe dinafară, putând să ne dăm seama că suntem cu toţii în aceeaşi oală, bobocei de liceu, intrăm în vorbă unii cu alţii şi constatăm că s-ar putea să fim colegi de clasă.

Emoţia acestei prime zile nu a fost egalată decât poate doar de ultima, dar, până atunci, este o întreagă poveste de spus.

După ce, abia după masa pe la ora 16 am intrat în sfârşit în camera ce ne fusese repartizată şi am făcut cunoştinţă cu colegele de cameră, patru la număr, două colege de clasă cu mine şi gemene pe deasupra şi două din”B”, ne-am ales dulapurile şi paturile, am început să ne aşezăm hăinuţele pe rafturi, o jale generală a cuprins camera noastră, aşa, buluc, lacrimile nu mai puteau fi stăpânite.

”  Cum să stăm noi aici, între pereţii aceştia, cinci ani?” (când am intrat la liceu, acesta avea o durată de 5 ani) . Eu nu plângeam, dar simţeam aşa, o amorţeală, mai fusesem plecată de acasă doar de câteva ori, în tabără, iar acum, adio copilărie, adio după-amieze petrecute în grădină, adio… tot ce a însemnat viaţa mea de până acum.

Ei, şi? Am venit aici fiindcă a fost dorinţa mea, nu m-a  obligat nimeni, sunt convinsă că va fi bine!

Da, a fost bine, cel mai bine din viaţa mea, dacă privesc în urmă.

A doua zi, începea şcoala cu adevărat, iar doamna dirigintă, mama Luci cum am poreclit-o cu mare drag, a strigat pentru prima dată catalogul. Ea a fost prima persoană care m-a strigat Sanda şi aşa am rămas pentru colegii de liceu. Zicea că m-a luat în clasa dânsei fiindcă voia să vadă cum arată Sanda. Eu cred că şi faptul că terminasem clasa a VIII-a cu 10 şi intrasem printre primii la examen, cântărise cât de cât în hotărârea doamnei diriginte.

Voi povesti întâmplări savuroase din anii de liceu, dar în zilele următoare.

Acum, câteva amintiri, pentru nostalgicii absolveţi ai Liceului Energetic din Cluj.

 

Privind fotografiile, îmi dau seama că doamna dirigintă era atunci îngrozitor de tânără, aşa cum noi nu mai suntem demult.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

16 zile pentru o minune – Ziua I

Am găsit nişte învăţături care mi se par deosebit de importante, uşor de urmat, dar necesită multă disciplină.

Deoarece trebuie urmate timp de 16 zile, iar oamenilor le este greu să citească un material lung, voi publica aici în fiecare zi, ceea ce trebuie făcut pentru a creşte spiritual şi a ajunge la cea mai bună variantă a noastră din această viaţă .

„O MINUNE IN 16 ZILE

Tehnici si exercitii de gandire pozitiva inspirate de la Sfantul Munte
Cum puteti avea o zi perfecta:
Ziua are patru ” incheieturi „. Incarcarea energetica si invocarea bunei sorti are un efect mai puternic atunci cand sunt practicate la aceste ” incheieturi „, sau schimbari de lumini.
Schimbarile de lumini:
– dimineata
– amiaza
– seara
– miezul noptii
” Foloseste bine rasaritul si asfintitul, oprindu-te atunci din orice lucru si lasand mintea in stare de mare curatenie cateva minute ”
Ziua perfecta o vei croi cu gandul, dimineata. Repeta mental de trei ori:    ” ziua aceasta este un dar de la Dumnezeu, sa o primesc ca atare „.
Dimineata, la sculare, ridica-te din pat lent, dar ferm. Evita gesturile bruste pentru a obisnui inima cu ritmul diurn. Spala-te pana la brau. dar cu apa putina. Purifica limba. Dupa spalare fa urmatorul exercitiu: ” tinand mainile impreunate, cu palmele ca pentru rugaciune, expira lung, purificator; inspira apoi in voie, desfacand larg mainile si simtind ca te umpli cu lumina alba – lumina Christica „.
Sa incepi aceste exercitii numai intr-o zi de sarbatoare. Cu fata spre rasarit, spune mental, de doua ori: ” Este o zi buna „. Norocul are forma gandului.
Ziua intai.
Invata sa te trezesti, invata sa mananci.
Ziua perfecta se sprijina pe doi piloni:
– gandul pozitiv;
– mancarea potrivita ( cu lucrul tau).
Regula este: ” invata sa te trezesti, invata sa mananci „.
Dimineata, dupa purificarea limbii, bea un pahar cu apa: apa nu trebuie sa fie rece, ci la temperatura camerei. Niciodata de la frigider ! Poti pune, in paharul cu apa, o lingurita de miere.
La trezire sa-ti spui : ” Este o zi fasta ” !.
Fiecare zi are un simbol si un stapan care-ti sunt releuri spre tarie.
Sarbatorile sunt repere ale salvarii.
Astazi este ziua puterii tale in lume. Si asupra lumii. Cand deschizi ochii, atrage binele si creaza imprejurari favorabile tie.Precizeaza-ti scopul,
Si scopul va veni singur spre tine. Dar ai grija sa-l formulezi precis, cu ochii deschisi si cu mintea senina.
La mancare, evita doua greseli si anume: abundenta si intunecimea hranei. Sa nu mananci niciodata peste trebuintele corpului. Nu mânca intre mese. ”

Deoarece se vorbeşte doar despre abundenţa hranei, îmi permit să spun că în categoria „hrană întunecată”, intră: carnea, alcoolul, fast-food-ul, hrana prea mult şi incorect procesată.

Să aveţi o zi plină de lumină!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Lupşenii la Bucureşti

În al 101-lea An de la înfăptuirea Marii Uniri, iată că lupşenii au ajuns la Bucureşti, demonstrând încă o dată ţării şi lumii că patriotismul n-a murit, că nu e doar aşa, o vorbă-n vânt, spusă la un pahar de pălincă şi apoi uitată prin prăfuita ladă de zestre a Istoriei.

S-ar părea că la Lupşa mai trăiesc suflete mari, egale celor ce au dat viaţă evenimentelor de acum o sută de ani sau mai de demult, celor ce şi-au pus piepturile în faţa atacatorilor de toate felurile, nelăsându-i să-şi facă de cap în Ţara Moţilor.

Urmând exemplul celor ce acum o sută de ani au izvodit din lână adunată de pe la case minunatul drapel cu care delegaţia de lupşeni s-a prezentat la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, pentru a nu se lăsa mai prejos, harnicele lupşence au reuşit ca peste timp să repete istoria, ţesând un steag frate, mai tânăr dar la fel de mândru, care a însoţit delegaţia pe jos a lupşenilor la Alba Iulia, în anul Centenarului.

Visul moţilor din Lupşa era ca cele două steaguri să se întâlnească, moment istoric ce a avut loc vineri, 18 ianuarie, 2019.

Am ajuns înaintea delegaţiei la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, aşteptam  să ajungă şi lupşenii, când, ca un val de căldură în toiul iernii, din holul muzeului, se aud vocile lor frumoase şi puternice, cântând… din Ţara Moţilor noi am venit…  moment de emoţie teribilă, de exacerbare a simţurilor, până la a vibra la unison, ca o harpă ale cărei corzi te încântă şi te ridică în sfere celeste, acolo unde poţi auzi cântarea îngerilor. Cam asta am simţit eu, în clipa pătrunderii moţilor în lăcaşul Columnei lui Traian, în faţa căreia aştepta cuminte şi totodată maiestuos bătrânul steag de la 1918.

Lupşenii au adus cu ei şi copia steagului de la 1918, făcută în 1968, când acesta s-a mutat de la Muzeul Etnografic din Lupşa, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Cele ce au urmat, au fost întâmplări de suflet, vorbiri din inimă, pline de pasiunea iubirii de ţară.

Moderatorul şi unul dintre principalii organizatori ai acestei întâlniri a fost d-l. prof. dr. Ioan Vlad, unul dintre cei mai de valoare fii ai comunei Lupşa.

Deoarece nu cunosc numele exact al tuturor vorbitorilor şi nu vreau să neîndreptăţesc pe cineva, voi lăsa câteva fotografii să vorbească de la sine despre desfăşurarea evenimentelor. Corul bisericii din Lupşa a fost actorul principal pe scena improvizată în faţa steagului de la 1918, mângâindu-ne auzul cu vechi şi frumoase  cântece patriotice.

Printre cei ce au dat viaţă cuvintelor aflate în inimă, s-a numărat şi domnul director al Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, care ne-a făcut o promisiune ce, sperăm noi, nu va fi una deşartă, şi anume că la 1 decembrie 2019, steagul de la 1918 se va mai întoarce pentru o zi acasă, în satul din care a plecat. Dragi români de pretutindeni, vă invităm la Lupşa, pentru a vedea unul dintre cele mai de valoare şi mai iubite exponate ale Anului Unirii.

Iar ca să fie ca la români, lupşenii şi-au trimis desaga înainte, plină de bunătăţi, din  care au fost invitaţi să guste toţi cei prezenţi la ceremonia întâlnirii drapelelor.

După o vizită la Tezaurul aflat în subsolul clădirii şi un tur succint al Columnei lui Traian (aflată aici în copie), am părăsit muzeul, trecând prin sala în care este organizată expoziţia Unirii.

Între timp, steagul lupşenilor de la 1918 îşi reluase locul. Ca să vezi, Expoziţia Unirii Românilor începe cu Mihai Viteazul şi se termină cu… ia ghiciţi: steagul lupşenilor, dragii mei! Să fii încheietorul unei perioade de 400 de ani de zbatere pe meleagul românesc, nu e de ici, de colea.

Şi-am încălecat pe-o şa… şi-am ieşit pe treptele muzeului, tot cu „Din Ţara Moţilor noi am venit!”, cu lume adunată buluc în faţă, care ne făcea poze, cu multă emoţie şi, de ce nu, marea mândrie că suntem moţi, lupşeni, români!

Timpul s-a oprit parcă pe loc, nu mai e nici 1918 nici 2019, suntem cumva suspendaţi între pământ şi cer, noi toţi, ÎMPREUNĂ!

 

 

 

Iaca nişte daci, coborâţi de pe columnă!

Drum bun spre casă, dragi şi minunaţi moţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi (aşa m-a botezat d-l. Ioan Vlad)

 

 

 

Rămas bun, 2018

De când s-au inventat cursurile de dezvoltare personală, cu toții suntem sfătuiți ca, la cumpăna dintre ani, să facem un bilanț al anului pe care-l încheiem și să ne formulăm cu claritate țelurile pe care le dorim împlinite în anul ce urmează, adică un fel de  LE ROI EST MORT, VIVE LE ROI!

Ca să mă aliniez și eu tendințelor și să arăt că sunt doldora de tot felul de cursuri, încerc să rememorez întâmplările anului ce mai are de trăit mai puțin de o oră… La TV, soțul meu schimbă canalele, s-ar părea că nu prea e nimic care să-i atragă atenția pentru mai mult de câteva minute. Te pomenești că era mai bine pe vremuri, când era un sigur program de Revelion la televizor, dar parcă mai cu miez și cu haz decât cele de acum. Ei, am devenit noi probabil prea pretențioși, cine să ne mai mulțumească pe toți?

Revenind la anul 2018, am destule lucruri cu care să mă mândresc, dar nu despre ele vreau să vorbesc acum, aș vrea să spun mai multe despre neîmpliniri, fiindcă mai nutresc speranța că 2019 va fi anul în care toate se vor aranja, că vom trăi și noi într-o țară normală, condusă de oameni normali, care doresc cu adevărat ca toți cetățenii ei să trăiască o viață decentă, câștigând banii de fiecare zi din muncă cinstită,   nu din furtișaguri la drumul mare. Din păcate, anul ce se sfârșește ne-a arătat exact opusul a ceea ce ne dorim cu toții. Dacă nu va avea loc un miracol, n-am nici cea mai vagă idee cum și cât vom mai rezista.

Nu pot să mă aștept ca alții să se implice pentru schimbarea vieții mele, cert este că în 2018 am simțit o stagnare în ceea ce privește energiile care mă fac să merg înainte. Am două cărți în lucru și încă una în minte, dar n-am reușit să termin nimic, m-am irosit în lucruri inutile . Promit ca anul care vine să mă scutur de toată această letargie și să mă pun pe treabă.

Am de terminat cărți, de construit la Lupșa și de stabilit traseul și marcat Camino prin Munții Apuseni, astea fiind proiectele mari. Dacă le-am scris pe hârtie, precis voi reuși să le duc la îndeplinire.

Ce-mi mai doresc pentru 2019? Ceea ce vă doresc și vouă, adică sănătate perfectă, putere de muncă și multe clipe alături de familie, fiindcă, orice s-ar zice, cei mai importanți oameni din viața noastră sunt cei ce fac parte din familie. Ei ne susțin și ne iubesc necondiționat, în fața lor suntem noi înșine, nu avem nevoie să jucăm un rol, pentru a ne face plăcuți. Îmi doresc un 2019 în care să vedem mai puțini politicieni și mai multe realizări, mai puțini români ce pleacă afară și mai mulți care se întorc acasă, mai multe trenuri care arată ca afară, merg cu viteză mai mare decât acum 30 de ani și, mai ales, te duc în siguranță la destinație, îmi doresc să văd pe stradă oameni fără grija zilei de mâine, iar acasă, cât mai mulți nepoți.

Bebelușul 2019 aproape s-a născut, în timp ce Bătrânul 2018 se pregătește de plecare… Ce moment mai bun, pentru noi dorințe, speranțe, și un sărut sub vâsc?

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni