Arhive pe categorii: Păreri personale

Algoritmul de calculare a pensiilor – un mister?

Lasă un răspuns

Vuieşte mass media de ştiri contradictorii, care mai de care cu titluri cât mai bombastice despre pensiile speciale, sau despre cumulul pensiei cu salariul.

Voi spune că sunt total de acord cu tăierea pensiilor speciale, pentru totdeauna şi tuturor celor care le primesc. Nu cred că în ţara aceasta au fost unii care i-au făcut asemenea servicii, încât să primească pensii pentru care nu au contribuit nici cu a zecea parte, pe vremea când munceau. Dacă ar fi fost aşa, ar fi avut salarii pe măsură, deci şi contribuţia la pensie ar fi fost mai mare.

Cumulul pensiei cu salariul este o altă problemă foarte actuală, care ar trebui studiată în amănunţime, fiindcă nu e totuna să cumulezi o pensie mică, cu un salariu ceva mai mare, sau o pensie de 10.000 de lei (nemeritată), cu un salariu cam la fel.

Să trecem însă la ceea ce voiam să spun: în jurul meu, tot mai multă lume iese la pensie, dar, în mod ciudat, oameni care au lucrat la fel de mulţi ani şi cu salarii egale, primesc pensii diferite. Întotdeauna modul în care se calculează pensia a fost un mister pentru noi, oamenii de rând, de parcă era o chestie magică, care se întâmpla într-o noapte ceţoasă, cu lună plină, în care funcţionarii de la pensii amestecau într-un mare ceaun ce bolborosea, iar de acolo extrăgeau pensii, care cum, după norocul fiecăruia.

Întreb: n-ar fi normal ca, după un număr de ani munciţi, fiecare om să poată calcula măcar aproximativ cuantumul pensiei pe care o va primi?

Se fac foarte multe greşeli atunci când se calculează pensiile, dar oamenii de rând n-au cum să-şi dea seama, iar dacă totuşi te prinzi, deoarece vecinul Ixulescu are o pensie mult mai mare decât a ta, iar amândoi aţi muncit pe acelaşi salariu, tu chiar mai mult decât el, mergi să depui o cerere, cu acte doveditoare, nimeni nu-ţi poate confirma că cineva a reluat dosarul tău şi că ai primit exact ceea ce ţi se cuvenea. Algoritmul după care se fac calculele este secret, nu se poate verifica corectitudinea aplicării lui.

Bine că sunt oameni în ţara asta care au dormit prin parlament şi prin senat, ale căror pensii sunt de 10 ori mai mari decât ar merita şi sunt sigură că nimic nu se va întâmpla în această direcţie, după simpla zicătoare : CORB LA CORB NU SCOATE OCHII!

Să fiţi sănătoşi şi la pungă groşi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Walking Month – Povestea nereuşitei mele

Lasă un răspuns

Iată că ultima zi a mersului pe jos s-a scurs precum nisipul din clepsidră, iar acum suntem din nou liberi (noi, cei angrenaţi în competiţie) să ne trezim mai târziu, să facem doar paşii necesari pentru a ne deplasa de ici-colea, fără obsesia urmăririi constante a brăţării numărătoare de paşi pentru a vedea dacă ne-am îndeplinit targetul, iar dacă nu, să mai facem un efort. În caz că l-am îndeplinit, dar parcă mai avem un pic de vlagă, să mai facem nişte paşi în plus, cine ştie, poate-poate vom ajunge printre primii la final…

Am pornit la drum fără iluzia că voi fi printre câştigători, fiindcă din start nu îndeplineam una dintre condiţii, aceea de a avea o echipă formată din patru membri. Am pornit cu o echipă de numai trei membri, deoarece în România, sau, mă rog, printre cunoscuţii mei, n-am găsit încă trei oameni care să vrea să doneze, dar şi să-şi asume un angajament. Unii voiau să meargă pe jos, dar să nu dea bani, (că cine ştie ce fac ĂŞTIA cu ei), alţii voiau să doneze, dar erau prea leneşi pentru a face şi nişte paşi în plus, faţă de obişnuinţele lor zilnice.

Mă rog, ca la casa săracului, când e făină nu-i slănină, când e ulei, nu-i orez, sau, la un moment dat, lipsesc toate. (aceasta fiind cea mai frecventă situaţie).

Am înjghebat deci o echipă şchioapă (ca o masă cu trei picioare, căreia cu greu îi găseşti echilibrul), care aşa a rămas până la sfârşit.

Dar nu mai contează rezultatele finale, pot spune doar că din totalul de 1.500.427 de paşi ai echipei, ai mei au fost 683.098.

Eu mă număr printre oamenii care iau lucrurile în serios, indiferent despre ce este vorba. Dacă mă pui să stivuiesc lemne, voi face o stivă cât se poate de artistică, iar dacă trebuie să merg pe jos, voi merge până cad în nas. Pentru mine, această lună de competiţie a fost despre propriile mele limite, am învăţat să merg în fiecare zi până la capăt, din prima până în ultima zi a concursului.

Am fost de patru ori pe Camino de Santiago, dar acum mi s-a părut mai greu decât acolo, fiindcă a fost un „Camino după orele de program”, suplimentar, după o zi plină de lucru, cu două job-uri şi mai voind să fiu şi mamă, bunică, soţie, printre ele… Pe Camino, singurul tău scop este să mergi cât poţi de mult, cât te duc picioarele. La Walking Month de asemenea trebuie să mergi cât poţi de mult, dar după ce ţi-ai îndeplinit celelalte atribuţii zilnice. Nu mă plâng, îi admir pe cei care au făcut milioane de paşi, probabil timpul, vârsta şi condiţia fizică au fost mai mult de partea lor, decât de partea mea.

În această lună am urcat doar o dată într-un autobuz de oraş, am învăţat că traversarea pe la trecerea de pietoni şi nu prin locul în care ajungi mai repede pe partea cealaltă a străzii este aducătoare de paşi (şi de siguranţă personală), am văzut locuri din Cluj pe care nici nu bănuiam că există, îmbogăţindu-mi sufletul cu imagini minunate.

Abia aştept competiţia de anul viitor, dar până atunci, vă doresc mulţi paşi, că sunt izvor de sănătate! Am lăsat pe drum vreo patru kilograme şi mă simt foarte bine în pielea mea de acum, aşa că voi continua antrenamentul.

WALKING MONTH 2020 (DOUĂZECI DOUĂZECI), PĂZEA!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Clujul pe tălpi

Weekend de coşmar

Lasă un răspuns

Îmi permit să parafrazez binecunoscuta comedie cu Robert de Niro „Un socru de coşmar”, pentru a vă povesti aventurile mele din weekend-ul ce tocmai s-a încheiat. (Slavă Domnului!)

Ca de obicei, eram la Lupşa, iar după ce terminasem pentru acea zi (de vineri) lucrările agricole, am vrut să văd dacă s-au copt căpşunile, iar în momentul în care am ridicat o frunză, o înţepătură la baza degetului mic de la mâna dreaptă m-a anunţat că tocmai am fost vizitată în mod tendenţios de către o albină buclucaşă, care, bineînţeles, îşi lăsase acul în mâna mea…

Ce mare lucru?, veţi spune majoritatea, dar cei care mi-aţi citit prima carte ştiţi că sunt alergică la veninul de albine, fapt care m-a dus de două ori la Urgenţă.

Şi totuşi, speranţa moare ultima, iar a mea e încă vie şi nevătămată. Era 20,40 când m-a înţepat albina, iar eu am stat o oră privind cum toată palma se umflă până mai sus de încheietură cu trei degete, stadiu în care a decis să se oprească, iar eu am decis să nu merg la Urgenţă.

A doua zi dimineaţa era  aproximativ în acelaşi stadiu, atâta doar că nu puteam închide pumnul, aveam o mână foarte „grasă”. Din pricină că nu puteam să stau doar să-mi plâng de milă, aşa că am reînceput munca în grădină, umflătura a mai progresat cu două degete, moment în care m-am gândit să merg la farmacie, de unde am luat un „aerius”, care a reuşit doar să mă zăpăcească.

Ca să nu vă mai plictisesc, povestea cu mâna începea să se estompeze, dar ziua de sâmbătă nu era gata. Pe la ora 22 am plecat de la Câmpeni (nu mă întrebaţi de ce aşa târziu, prietenii ştiu de ce), iar bordul maşinii semnaliza STOP ,   FAULTY….ceva, că nu apucam să văd. După mai multe opriri şi telefoane ca să mă dumiresc cum pot şti ce semnalizează, aflu: FAULTY BRAKING SISTEM! No, stai că-i bai! Cu frânele, nu te joci. Mai aveam vreo 5 kilometri, pe care i-am făcut cu viteza melcului turbat, iar la ora 23 am ajuns şi eu acasă…

A doua zi, un vecin m-a asigurat că lichidul de frână este în regulă, aşa că am plecat la Cluj la 16,16, cu inima cât un purice şi cu recomandarea să frânez cât mai puţin.

Cu o viteză de 50 km la oră şi cu avariile pornite, am reuşit să frânez de mai puţin de 20 de ori până  acasă, având în vedere că am tranzitat Turda şi am coborât Feleacul. Semnalizarea FAULTY BRAKING SISTEM apărea din ce în ce mai rar, mă gândeam că probabil s-a plictisit să mă tot atenţioneze. Tocmai când răsuflam uşurată că am ajuns cu bine, coborănd pe Eugen Ionesco, la mai puţin de 10 metri în faţa mea, o mămică, un telefon şi un cărucior de copil mi-au sărit în faţă. Drept că pe trecerea de pietoni, dar fără să se asigure absolut deloc. O frână puternică şi am reuşit să opresc la timp, moment în care e  a îngheţat pe trecere, văzând că am avariile pornite.

Îmi venea să cobor şi s-o scutur niţel, ca să se trezească şi să nu stea cu ochii în telefon când trece strada, chiar dacă se află pe trecerea de pietoni, punând în pericol viaţa copilaşului nevinovat din cărucior. Mă apucă nervii când mă gândesc că puteau să mă lase frânele, exact atunci.

Cum totul e bine când se termină cu bine, ajunsă la service, maşina nu mai avea nimic. Ca-n filmele cu proşti!

Pe drum, m-am întâlnit cu primarul din Poşaga, împreună cu care „am pus ţara la cale” mai bine de o oră în staţia de autobuz, pe teme de Camino de Santiago prin Apuseni. Abia aştept să trecem la fapte! Dar asta, în altă poveste…

Foaie verde şi-o lalea, asta e povestea mea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Ce crezi tu, despre tine?

Lasă un răspuns

Părerea  pe care o avem fiecare despre noi înşine se formează în timp, dar are un mare impact asupra felului în care suntem priviţi de către ceilalţi.

Scriu aceste rânduri deoarece astăzi am trecut pe stradă pe lângă doi tineri, care purtau tricouri ale căror mesaje mi-au atras atenţia.

Primul purta un tricou roşu, pe pieptul căruia scria PORC. Da, aţi văzut (era să spun „auzit” ) bine!  Am citit corect, fără niciun dubiu, literele erau de cel puţin 10 centimetri.

Mă gândeam care ar fi motivele care ar îndemna pe cineva să poarte un tricou cu o asemenea inscripţie. Poate vrea să atragă atenţia, sau să pară că nu-i pasă de mesaj, sau, cum zicea un coleg, nu e român şi nu ştie ce înseamnă… Oricum, mie mi s-a părut cel puţin o dovadă de curaj.

Al doilea tânăr purta un tricou negru, pe care scria I AM BATMAN. Ei bine, pe acesta l-am înţeles din prima, e clar că fiecare adolescent a avut măcar o dată visul de a deveni un personaj cu puteri supranaturale.

Dacă ar fi să porţi un tricou, tu, cel care citeşti aceste rânduri, ce ţi-ar plăcea să scrie pe el? E o întrebare retorică, dar care, poate ne face pe fiecare dintre noi să privim puţin în interiorul nostru şi să aflăm cine suntem şi ce am dori să devenim, care este cărarea pe care am apucat şi dacă nu cumva e momentul să facem o cotitură…

Să aveţi o zi senină, la fel ca sufletele voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

TOTUL VA FI BINE! – cel mai mincinos slogan

Lasă un răspuns

Auzim aceste cuvinte de mai multe ori pe zi, din gura realizatorilor TV, a politicienilor sau a te miri cui, ele devenind un fel de refren repetat la infinit al ultimelor săptămâni. Cei ce le spun par convinși de asta, așa cum fiecare dintre noi eram convinși în copilărie că noi nu vom muri niciodată, că moartea este ceva ce li se întâmplă doar altora.

Cum poți spune că TOTUL VA FI BINE!, când știi că peste 400 PATRUSUTE de familii sunt îndoliate, (până la această oră), că o mulțime de oameni și-au pierdut locurile de muncă (înăuntrul sau înafara țării), că sute de mii de oameni au rate la bănci pe care, cu toată amânarea, s-ar putea să nu le mai poată plăti, că distanțarea socială va deveni obișnuință, că, în general, nimic nu va mai fi cum a fost până acum câtăva vreme. Spune-i cuiva care și-a pierdut un părinte, un frate, mă rog, o rudă apropiată, că TOTUL este bine, să vezi cum reacționează. Sau gândește-te cum ai reacționa, dacă ai fi în locul lui.

Eu fac parte dintre optimiștii aceia care speră, nebunește, până în ultimul moment , că barca nu se va scufunda… Probabil nu se va scufunda, dar va naviga pe ape tulburi încă mult timp de acum încolo. Pentru cei care credeau că oamenii se vor schimba, că vor deveni mai buni, am o veste proastă: nimic nu s-a schimbat în această privință; cei care cumpărau la greu vor cumpăra în continuare, cei ce ne mințeau, vor continua s-o facă, iar cei care au un cuvânt greu de spus, se vor codi să-l spună, de frică să nu le pice scaunul de sub cur. (Așa mi-a zis mie pe vremuri o persoană înțeleaptă, că numai oala are fund.)

Să fim totuși optimiști, sperând că noi și familiile noastre vom trece întregi la minte și la trup de această încercare, da, TOTUL VA FI BINE!, atâta doar că nu pentru toți. Viața e nedreaptă, unora le dă în exces, iar altora le ia și puținul pe care-l au.

Curaj! Vom trece peste asta, va veni alta, viața noastră s-a transformat subit, într-o cursă cu obstacole.

Le doresc celor greu încercați să-și poată reveni, știu că nu vor uita niciodată, dar timpul are acest efect, de a pansa rănile, chiar și cele sufletești.

Să aveți parte de Lumină! În suflet, nu de la polițiști. Scandalul cu Paștile și lumina la domiciliu mi se pare demn de un circ cu lei și maimuțe. Rămâne să stabiliți dumneavoastră care sunt leii și care maimuțele.

Paști luminate! (Nici de-a naibii nu zic Paște, denumirea aceasta a apărut după așa-zisa revoluție, cam deodată cu cea de romm.

Pentru mine, Paștele-i PAȘTI!

Manuela Sanda Băcăoanu,  o moață ce-avea Apusenii pe tălpi

Notre Dame în flăcări

1 răspuns

Vuieşte internetul de marele dezastru de la Paris. A ars Notre Dame. Da, sunt de acord că e o pierdere imensă a culturii franceze şi universale, dar, zice o vorbă românească, „după ploaie, chepeneag!”.

Penultima dată am trecut prin Paris în urmă cu trei ani. S-a nimerit să fie noaptea, eram între două trenuri, aşa că am luat-o pe jos de la Gara de Est iar, la un moment dat, am ajuns la Notre Dame. Bineînţeles că nu era deschisă, dar am stat puţin pe una din multele bănci ce se află în faţa catedralei. Mai puţin decât ne-am fi dorit, deoarece o hoardă de şobolani ce mişunau ca la ei acasă, căutând în coşurile de gunoi şi sărind peste tufişuri, ne-au alungat foarte repede de acolo . Am rămas cu un gust amar pentru mult timp, imaginea mea despre Paris era cât de cât alta, îl mai vizitasem ziua şi arăta mai civilizat. Dar noaptea, pe bulevardul ce duce la Gara de Est (un nume rusesc, nu mi-l amintesc acum), este plin de oameni care dorm pe trotuar, cu plapumele şi toate cele necesare, cu şobolani şi miros de urină, mă rog, cei ce ridică Parisul în slăvi, precis n-au văzut şi această faţetă a lui.

Este grav ce s-a întâmplat acolo, dar dacă aruncăm o privire în propria ţară, vom vedea zeci de edificii istorice de mare importanţă, care zac ruinate şi nevăzute de nimeni dintre cei care ar putea face ceva.

Îi plângem pe francezii care n-au fost în stare să scape de şobolani catedrala Notre Dame, cum s-o fi scăpat de un incendiu?

De-a lungul istoriei, multe construcţii monumentale au pierit, iar omenirea a mers mai departe. Aşa se va întâmpla şi acum, cu siguranţă.

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Bătrâneţe, haine rele… (poveşti din Clujul necivilizat)

Lasă un răspuns

Zilele trecute, îmi povestea o prietenă un caz şocant, petrecut în Cluj. Şocant pentru mine, care încă mai cred în bunătatea şi buna-credinţă a oamenilor.

Povestea este pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Era o zi ca oricare alta, nu ştiu dacă înainte sau după masă,  înclin să cred că era după masă, când oamenii sunt deja obosiţi şi plictisiţi (ca să nu mai punem la socoteală faptul că unii aşa s-au născut).

Acţiunea se petrece într-unul din superautobuzele pe larg lăudate din Clujul universitar… La un moment dat, şoferul pune o frână atât de puternică, încât o doamnă, trecută de 70 de ani, cade şi nu se mai poate ridica. Suspectând o fractură (ceea ce era şi adevărat), oamenii din autobuz au chemat salvarea, între timp a apărut şi poliţia… În tot acest timp, măria-sa şoferul nici măcar n-a catadixit să vină să vadă ce-i cu femeia, care, fie vorba între noi, se accidentase din pricina manevrei lui bruşte, nu fiindcă făcea echilibristică în autobuz.

Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-a făcut poliţistul, când a văzut femeia întinsă pe scaune, de către ceilalţi călători? N-o să vă vină să credeţi, i-a pus fiola, dragii mei, că poate, doamne fereşte, femeia este beată, iar atunci toată lumea ar fi exonerată şi fericită. Ce mai, o babă beată în autobuz e un lucru banal, se întâmplă zilnic în Cluj, nu-i aşa?

Pe şofer, nu l-a întrebat nimeni nimic, darmite să-l tragă cineva la răspundere. Mă întreb dacă o fi având măcar conştiinţă, care să-l facă seara, înainte de culcare, să se întrebe ce o mai fi făcând doamna ce s-a accidentat din pricina lui? Pot să-i spun că a suportat o intervenţie chirurgicală, iar acum, e imobilizată la pat. Dacă poţi dormi bine ştiind asta, atunci… somn uşor şi… vise plăcute!

Fără alte comentarii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Cumpăraţi, cumpăraţi!!!

Lasă un răspuns

Zilnic, din toate părţile, suntem bombardaţi cu „oferte” dintre cele mai „avantajoase”, avem sau nu nevoie de ce ni se oferă, musai trebuie să cumpărăm. Dacă am făcut cumva imprudenţa să cumpărăm ceva online sau de la teleshopping (cu toţii am făcut asta, nu-i aşa?) telefonul nostru va suna periodic, pentru ca noi produse să ne fie băgate pe gât.

Uneori, agentul de vânzări mă găseşte în toane bune, mai stăm la taclale, chiar este o doamnă care se dă peste cap să-mi  găsească cine ştie ce năstruşnicii îmi trec mie prin cap, total altceva decât ofertele oficiale. Atunci cumpăr, mă gândesc că femeia a făcut un efort în plus pentru a căuta, iar de lucrul respectiv chiar am nevoie.

De exemplu, când mi se ofereau tigăi, eu am vrut bocanci. Am primit bocanci, aşa că a fost în regulă.

Mă gândesc însă la persoanele mai în vârstă, care, după ce au fost ameţite de tirul verbal al unui agent, li se pare că sunt datori să cumpere cine ştie ce prostie, scumpă şi nefuncţională. De exemplu, cu ani în urmă, părinţii mei au cumpărat o chestie de spălat/aspirat  covorul, care n-a funcţionat nicio secundică. Mi-au arătat struţo-cămila prea târziu, când nu mai putea fi returnată. Mă întreb dacă aceste persoane care fac vânzări la telefon au acasă părinţi şi bunici şi dacă-i instruiesc să nu arunce pe geam 360 de lei, doar fiindcă vocea care le recomandă un produs e amabilă şi pare plină de compasiune. Da, pare, fiindcă dacă i-ar păsa cu adevărat de clienţi, nu i-ar minţi fără să clipească.

Să vă spun un secret: NIMENI nu vă poate obliga să cumpăraţi ceva, nici dacă i-a turuit gura o jumătate de oră, ca să vă laude un produs sau altul.

Fratele meu e plecat în Canada de 25 de ani, iar odată, acum câţiva ani, venind acasă şi văzând că aici cumperi una şi mai primeşti ceva, pasă-mi-te cadou, a luat borcanul de muştar de pe masă, întrebându-mă de ce l-am cumpărat, fiindcă nu „se dă” nimic în plus. Foarte simplu, l-am cumpărat deoarece  aveam nevoie de muştar şi atât.

Să ne obişnuim să nu mai aruncăm banii pe toate prostiile; dacă faci o vizită, în orice casă poţi găsi tot felul de aparate dintre cele mai ciudate, ce stau prin colţuri, inutile dar scumpe, amintindu-ne de clipa de slăbiciune în care am crezut că nu vom putea trăi fără ele.

Să aveţi parte de lumina înţelepciunii şi de sănătatea minţii şi a trupului!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Gânduri de primăvară…

Lasă un răspuns

Am primit zeci de poze cu floricele şi urări de primăvară, e un gest frumos, dar într-un fel intruziv, mi se pare că nu este normal să invadăm spaţiul chiar şi virtual al cuiva, obligându-l să piardă vremea cu cititul unor formulări mai mult sau mai puţin puerile, doar aşa, că avem noi chef să le trimitem întregii liste de prieteni.

Prefer rândurile ce-mi sunt adresate personal, două cuvinte, dar să ştiu că cineva le-a scris pentru mine, nu a distribuit un mesaj ce i s-a părut drăguţ.

Poate că sunt rea, dar ştiţi ce scrie pe un calendar micuţ, pe care l-am primit de la o colegă?  „Mai bine să fii urât pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce nu eşti!” Mi se pare mesajul care mă caracterizează cel mai bine, n-o să spun sau să fac vreodată lucruri în care nu cred, doar fiindcă aşa le voi face plăcere celor din jur. N-am nevoie de mii de prieteni falşi, îmi ajung doi sau trei dar adevăraţi,  care ştiu sigur că nu mă laudă nemeritat, doar ca să-mi intre în graţii, iar când întorc spatele, mă bârfesc pe la colţuri.

În acest moment însă, vreau să vă urez tuturor o primăvară frumoasă, în care reînnoirea naturii să vă inspire pentru a schimba lucrurile ce nu vă plac în viaţă, în care să semănaţi seminţele viitoarelor recolte, indiferent de ce natură sunt ele.

Soarele să vă lumineze paşii, iar luna, care în accepţiunea copiilor este şi mai importantă, fiindcă luminează noaptea, să vă vegheze visele primăvăratice şi să vă asculte şoaptele de dor.

Primăvară, bine ai venit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

Clujul… un „rahat de oraş”?

3 răspunsuri

Citeam ieri nişte comentarii foarte acide referitoare la oraşul nostru şi nu mă pot abţine să nu răspund.

Am înţeles că totul a pornit de la postarea unei mame cu trei copii, care nu găsea o chirie ieftină în Cluj, iar o altă persoană de sex feminin, pe nume Alexandra, o compătimea, în acelaşi timp exprimându-se în termeni foarte duri la adresa Clujului.

S-ar părea că avem „un rahat de oraş”, cu „un rahat de mall” şi un centru demn de milă, foarte urât şi neprimitor.

Dragii mei, frumuseţea stă în ochii privitorului, aşa că în acest sens, mă abţin de la comentarii.

Despre faptul că în Cluj chiriile sunt mari… ce să spun? Înainte de a pleca în lume cu trei copii după tine, poate ar fi bine să te interesezi ce-ţi poate oferi oraşul în care vrei să te muţi. Iar dacă vii în Cluj pentru că ai auzit că aici se câştigă bine, poate mai întâi ar trebui să-ţi găseşti un loc de muncă, iar dacă acesta-ţi oferă destui bani cât să consideri că te descurci, abia atunci să-ţi cauţi chirie.

Da, este un oraş scump, poate cel mai scump din ţară, dar noi îl iubim aşa cum este, s-ar părea că e şi cel mai iubit oraş din ţară. Suferim noi, clujenii de un patriotism local, care ne face să credem că oraşul nostru-i cel-mai-cel.

Asta nu înseamnă că viaţa în Cluj este mult diferită de cea din oraşele mai mici, tot serviciu-cumpărături-acasă este şi traseul nostru zilnic. Avem operă, teatre, săli de cinema, dar  la proteste am fost cel mai des în ultimii ani.

Ce vă opreşte pe dumneavoastră, locuitorii celorlalte oraşe sau sate ale României să faceţi din fiecare dinte acestea „cel mai iubit”?

Nu e aşa mare scofală să trăieşti în Cluj, nu ne petrecem timpul la mall şi la distracţii, cred că vin mai des să le viziteze cei ce locuiesc în alte oraşe.

Dar, pe de altă parte, nu mi-aş dori să locuiesc în altă parte, asta din pricină că e oraşul pe care-l cunosc şi-l iubesc încă din vremea adolescenţei, am crescut şi ne-am dezvoltat împreună.

Alexandra ne ameninţa cu o invazie a celor ce li se spune că Clujul este un Paradis. Să poftească, dar, după cum se spune în Biblie, mulţi chemaţi, puţini aleşi. Nu cred că noi, locuitorii Clujului, merităm să fim împroşcaţi cu atâta ură şi dispreţ de către cineva care „n-a putut trece gardul” şi priveşte doar dinafara cetăţii.

Clujul este un oraş ca oricare altul, dar fiind unul universitar, cu facultăţi de valoare, mulţi absolvenţi rămân aici, ceea ce face ca nivelul cultural al oraşului să fie  foarte ridicat.

Se poate trăi bine în Cluj, dar trebuie să ai un loc de muncă bine plătit.

Îmi pare rău pentru acea mamă cu trei copii, ca ea or mai fi multe altele, iar sfatul unora de a merge la Turda pentru o chirie mai mică, nu mi se pare lipsit de bun simţ.

Pe mine nu m-a auzit nimeni plângându-mă că nu mă descurc, dar în ultimii 30 de ani, am avut tot timpul două job-uri. Dacă vrei, poţi! Vorba unei reclame răsuflate.

Cam… asta ar fi.

Veniţi în Cluj, dar gândiţi-vă de două ori înainte de a face acest pas.

Să auzim de bine!

 

Ia uite, ce centru „de rahat” avem!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi