S-ar putea să am o problemă cu cronologia faptelor, fiindcă în loc să încep cu începutul, am scris despre o zi pe care mi-am amintit-o pe moment.

Revin acum la prima zi pe Camino Portughez, care ne-a adus şi primele peripeţii. Am ajuns la Lisabona dimineaţa pe la 7, iar după o scurtă informare în gară,am pornit spre catedrala Se, de unde ,(speram noi) vom găsi faimoasele credentiale, certificatele care atestă calitatea de pelerin şi fără de care nu poţi primi cazare la albergue (adăpost). După mai multe „învârtiri în jurul cozii” am găsit faimoasa catedrală, iar după o aşteptare de vreo oră, timp în care am devenit prietenă la cataramă cu un băieţel italian ce era turist împreună cu părinţii, iată că uşile se deschid, dar vestea pe care o primim nu este dintre cele mai bune, nu sunt credenţiale, vor fi abia miercuri. Cum azi e duminică, nici nu poate fi vorba să adăstăm pe treptele catedralei până atunci, aşa că primim şi o veste bună, se mai pot procura credenţiale la Lisabona de la o altă biserică, (Dos Martiros) ce nu e „foarte departe” , primim asigurări din partea omului bisericii.

Ne îndreptăm plini de elan (cu toată căldura ce deja se înteţeşte) spre direcţia arătată, mai facem rost şi de o hartă de la un hostel, iar după aproape 4 ore de când am pus piciorul pe pământ portughez, iată-ne fericiţii posesori a doua credenţiale nou-nouţe, ce vor primi ştampilele tuturor adăposturilor unde ne vom caza, dovedind astfel că suntem pelerini adevăraţi, nu nişte ciurli-burli plecaţi în lume după aventuri.

Planul nostru iniţial era să căutăm cazare la Lisabona şi abia a doua zi să plecăm mai departe, dar am hotărât ad-hoc şi în unanimitate că e mai bine să o luăm din loc, prea ne bătea soarele în cap şi prea nu mai aveam chef să hălăduim prin oraşul din care muşcă oceanul.

Ce mă intrigă, nicio săgeată galbenă care să ne îndrume spre Camino, nicio scoică, întrebăm în stânga şi în dreapta şi suntem îndrumaţi spre Parqo de Nacoes (care mie îmi sună ca şi Parcul Nasolilor. După ce refacem drumul de dimineaţă înspre gară, într-un final părăsim Lisabona fără a fi văzut prea multe, dar şi fără niciun regret.

Mergem pe malul oceanului, briza mai răcoreşte atmosfera, trecem de port, de o zonă industrială şi iată că faimosul parc apare în zare. E o zonă foarte vizitată, atât de turişti, cât şi de locuitorii Lisabonei, care vin să petreacă clipe de relaxare aici. Hoteluri de cinci stele, zone de agrement, un pod imens, de 17 kilometri, dispare la orizont fără să-i vezi capătul şi un mare „Oceanario” în faţa noastră, unde lumea stă la rând pentru a-l vizita. Ne oprim şi noi, măcar atâta să putem spune că am văzut la Lisabona, iar după ce ne-am lăsat bagajele într-o cameră specială, putem să hălăduim printre toate vietăţile mării ce unele ne privesc cu interes, iar altele stau impasibile în spatele sticlei groase a zecilor de acvarii.

Dacă nu aş fi atât de obosită după călătoria de două zile pe care am făcut-o de acasă, mi-ar plăcea să mai rămânem, dar ne gândim că e bine să plecăm, mai avem kilometri de străbătut azi.

Ne despărţim de marele pod la al cărui capăt tocmai am ajuns, ieşim din uriaşul parc şi ne trezim pe o stradă cu blocuri noi, fără să ştim exact dacă suntem pe drumul cel bun. Nici aici nu a apărut vreo săgeată sau vreum semn că am fi pe drumul Sfântului Iacob, consultăm harta care într-adevăr ne arată că trebuia să trecem prin acest parc, , numai semnele nu apar…

După mai mulţi kilometri, mare căldură şi întrebări în van, fiindcă nimeni nu a auzit de localităţile de pe harta noastră, ajungem într-o mare intersecţie, unde maşinile ne ameţesc trecând în toate direcţiile. Ce să facem acum? Îmi ia inima în dinţi şi fac semn la maşini, poate cineva ştie încotro să o luăm. Opresc vreo trei, dar cu toţii sunt habarnişti, aşa că încercăm altă metodă, o luăm pe o stradă „mai umană”, iar norocul ne surâde curând…

Pe partea dreaptă, o mică pădurice adăposteşte mai multe mese, unde oamenii au ieşit la pic-nic. Mă îndrept spre prima masă, ocupată de două-trei familii după cum pare, care au terminat de mâncat, dar mulţime de bucate se mai lăfăie încă pe farfurii, aşteptând alţi meseni. Le povestesc (în engleză) care este problema noastră, iar ei, foarte amabili, ne invită să mâncăm întâi, să ne refacem proviziile de apă, iar apoi fac o şedinţă de brainstorming pentru a ne da cel mai bun răspuns. Sunt croaţi, locuiesc în Portugalia de 12 ani, au şi copii născuţi aici, după cum se vede. Sunt foarte simpatici şi vorbăreţi, parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Ne dau chiar şi o vestă avertizoare, spunând că e obligatorie dacă circulăm noaptea pe şosea.

Noaptea, pe şosea? Noi n-o să facem asta niciodată, ne gândim amândoi în acelaşi timp, dar… nu spune „Hopa” până n-ai sărit gardul!

Cu burţile puse la cale şi provizii noi de apă, ne îndreptăm (tot pe şosea) spre primul oraş mai mare, la îndemnul veselilor croaţi, fiindcă s-ar părea că suntem cumva paralel cu acel Camino adevărat de care nu ştiu de ce nu am reuşit să dăm astăzi…

Drum bun!