Arhive etichetă: Povesti adevărate

Emil Roşca – un artist desăvârşit

2 răspunsuri

Sâmbătă,  timp frumos şi sărbătoarea Sfântului Gheorghe, nimic mai potrivit pentru o excursie prin împrejurimile comunei Lupşa, ca să vedem dacă primăvara şi-a intrat cu adevărat în drepturi.

Am şi un scop pe care vreau să-l ating astăzi, şi anume o vizită în casa artistului popular Emil Roşca ce locuieşte într-o modestă căsuţă pe drumul spre Curmătură, într-o perfectă comuniune cu vulpile, căprioarele şi iepurii ce nu-i vede la televizor ci direct pe geamul ce dă spre o privelişte pe care orice orăşean ar invidia-o. Doar cu mistreţii nu se prea împacă, din pricina lor nu mai poate planta cartofi, ar trebui să stea zi şi noapte ca să-i păzească.

Dumnezeu i-a dat multe daruri acestui om, dar, din păcate, în lumea în care trăim, nu prea poate să le fructifice. Principala lui ocupaţie este „Artizanatul din lemn, meşterit în sticlă”, după cum singur şi-a intitulat meşteşugul.

IMG_3054

Din mâna lui ies adevărate minunăţii, „meşterite” după o metodă doar de el ştiută în sticle de diferite dimensiuni, care apoi sunt umplute cu ţuică, pentru ca mica operă de artă să nu se usuce.

Vin oameni şi din străinătate pentru a-i admira şi cumpăra sticlele, care de care mai frumos realizate.

Când eram copil, ştiu că d-l Emil Roşca ,tânăr flăcău, era deja vedetă locală, cânta cu „cetera” şi cu gura, de răsuna Căminul Cultural, sau horile, acolo unde de fiecare dată era oaspete de onoare.

Din păcate şcoala lui oficială  s-a rezumat la 8 clase, dar are destulă înţelepciune pentru a mai da şi altora, oameni „mari” cu facultăţi făcute pe hârtie.

Fiind iubit de către săteni, bătrânii satului lui i-au încredinţat cele mai frumoase şi de taină obiceiuri şi mituri locale, pe care nemaistând la îndoială, le-a transformat în mai multe cărţi, publicate prin efortul financiar propriu.

IMG_3061

Avea musafiri când am ajuns noi în micuţa casă, aşa că nu ne-am putut întinde la poveşti ca altădată, despre vremuri demult apuse.

Totuşi, cu părere de rău, ceva tot am aflat, şi anume că i s-a interzis încă de acum doi ani să-şi mai vândă obiectele artizanale prin târguri, pentru simplul motiv că-i lipseşte atestatul de MEŞTER POPULAR.

I s-a spus că pentru a-l obţine, este necesar să facă un curs de doi ani, trei zile pe saptămână. Mă întreb şi vă întreb, oare cine şi ce l-ar mai putea învăţa pe acest om, aş vrea să ştiu câţi „profesori” ştiu să facă ceea ce face el? Oare nu ar fi mai normală constituirea unei comisii, care, da, să ateste că este producătorul minunăţiilor din sticle? Dar într-o ţară în care în curând vom plăti şi  impozit pe fumărit (nu râdeţi, s-a mai practicat asta, plăteai acest impozit în funcţie de câte coşuri de fum aveai la casă), de ce să nu luăm ultimul bănuţ de la cei ce chiar dacă au fost dăruiţi de Dumnezeu, nu pot face mai nimic cu darul lor? Talanţii nu se înmulţesc nicicum, în unele case…

Ieri am fost la Iulius Mall în Cluj la Târgul de antichităţi şi obiecte populare,  unde am întrebat pe unul şi pe altul, dacă au atestat de meşter popular. Cum nimeni nu avea, am ajuns la concluzia că şi d-l Emil Roşca ar putea veni cu produsele d-lui la acest fel de târg, care nu este unul neapărat al meşterilor populari. Habar nu aveam că este o mafie şi în această branşă.

Am speranţe că în curând sticlele frumos meşterite vor ajunge pe mesele şi în casele noastre, poate că şi această perioadă fastă de aşteptare a Învierii Domnului va fi de ajutor. Cred încă în oameni, cred că aceştia pot fi solidari şi frumoşi la suflet!

Şi-am scris această „carte” eu, Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Două femei, şi-o singură pasiune

Lasă un răspuns

Am avut ieri ceva de rezolvat la Bucureşti, aşa că am dat „sfoară în ţară”, dacă vrea cineva să-şi petreacă vreo două ore cu mine, între două trenuri.

Ana este o prietenă de pe facebook, dar ca dovadă că prietenii de pe FB sunt chiar oameni în carne şi oase, ea a apărut zâmbitoare la gară, pregătită să stăm la taclale despre subiectul ce ne pasionează pe amândouă, şi anume Camino de Santiago.

Am fost foarte încântată să-i dau un autograf pe cartea mea, pe care, spune Ana, a citit-o pe nerăsuflate. Probabil trebuie să fii foarte interesat de acest subiect, pentru a-ţi plăcea „Între Pământ şi Cer, pe Camino de Santiago„, sau… nu?

Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre timpul petrecut împreună, care parcă a zburat, nu alta. Încă din momentul în care ne-am întâlnit, am simţit că ne cunoaştem de multă vreme, poate de multe vieţi, iar acum ne-am reîntâlnit.

Fiecare aveam de povestit întâmplări mai vesele sau mai triste (în general mai vesele, pe cele triste nici nu le mai ţinem minte), parcă trebuia să dăm din preaplinul inimii cât de cât în exterior, ca să nu dea „pe dinafară”.

Ana e binecuvântată, va pleca şi anul acesta pe Camino, iar eu voi fi cu sufletul alături de ea, clipă de clipă. De multe ori, atunci când îţi este greu, faptul că ştii că există cineva care se gândeşte la tine şi se aşteaptă să te întorci victorios, te ajută să treci peste momentele dificile, să mai faci un pas şi încă unul, cu toate durerile ce te asaltează de pe unde nu te aştepţi ( azi te doare genunchiul, mâine glezna, poimâine şoldul, eu am avut parte de toate).

Sunt convinsă că spre acest drum nu e îndemnat oricine, trebuie să ajungi la o maturitate a spiritului, care să te facă să doreşti să mergi într-un loc în care ştii de la bun început că-ţi va fi greu, dar, pe de altă parte un loc din care te poţi hrăni cu fericire pură, fericire pe care o poţi aduce cu tine, aici, în viaţa de zi cu zi şi accesa de câte ori ai chef. De multe ori, ea, (fericirea) vine peste tine chiar nechemată, simţi doar că ai inima atât de plină, încât îţi vine să cânţi şi să dansezi brusc şi dintr-o dată, chiar dacă ai o lucrare urgentă de făcut, sau un şofer neatent „ţi-a luat faţa”.

Cei ce au fost pe Camino pot să confirme asta, nu cred că numai mie mi se întâmplă.

Nu voi povesti aici amintirile noastre, ar fi prea lung. Vreau doar să reamintesc cât este de important ca cei ce au fost sau vor să meargă în acest pelerinaj să se mai întâlnească din când în când, pentru „o infuzie de fericire caminantă”.

Tuturor celor ce aţi fost la Santiago de Compostela, doriţi să mergeţi sau încă nici nu vă trece prin cap aşa ceva, vă doresc „Buen Camino!”, pe drumul vieţii, al fiecăruia dintre voi.

Îți mulțumesc, Ana, pentru timpul din viața ta pe care l-ai petrecut împreună cu mine. A fost cea mai frumoasă călătorie a mea la București!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Tsunami pe Argeş?

Lasă un răspuns

Am primit acest articol pe email, asa ca nu-i ştiu sursa, dar e deosebit de interesant:

Robert  Ballard, cel care a  descoperit epava Titanicului, este un savant ale cărui
metode, deşi  controversate, au dat roade până acum. Și aceasta, pentru  că ipotezele
lui, de cele mai multe ori diferite de ale majorităţii  cercetătorilor,  au fost demonstrate în final prin descoperirile făcute,  ceea ce i-a  făcut pe mulţi să-şi bage capul în nisip, făcându-se  că au uitat că tot  ei fuseseră cei mai vajnici contestatari ai acestor  ipoteze.

În urmă cu câţiva ani,  Ballard a mai  emis o ipoteză, anume aceea că Potopul descris de Biblie ar fi avut loc  pe actualul teritoriu al Mării Negre. Aşa se face că o  echipă condusă de   el a poposit pe ţărmul Turciei, reuşind să filmeze, la  mai puţin de 20
km de ţărm, mai multe artefacte specifice perioadei  comunei primitive.
Mai exact, e vorba de o stâncă cioplită şi de două  unelte de piatră  dotate cu câte o gaură, probabil pentru suportul lor  lemnos. Submarinul a   reuşit să filmeze şi nişte bârne foarte bine  conservate de apa mării,  pe care se văd semne de prelucrare artificială. Aceste  descoperiri arătă   că în urmă cu mulţi ani Marea Neagră a fost un lac al  cărui ţărm era  locuit. În   perioada de sfârşit a erei glaciare, din cauza  încălzirii atmosferei şi   topirii gheţarilor, nivelul Mediteranei a crescut fără  precedent. Apoi,
în urmă cu cca 7000 de ani, din cauza presiunii apei şi  probabil în  urma vreunui cutremur, fâşia de pământ care separa  Mediterana de lac a  fost pulverizată, iar apele sărate ale Mediteranei au  inundat micul lac,  transformându-l în ceea ce este astăzi. Torentul a fost  fantastic. Forţa   apei a depășit de cca 300 de ori pe cea a cascadei
Niagara,  calculându-se că pentru echilibrarea nivelelor apelor ar  fi fost nevoie
de cca 40 de zile. În sprijinul acestei teorii,  cercetătorii arată că în   anumite zone ale fundului Mării Negre există ape dulci,  rămăşițe ale  vechiului lac. Din cauza lipsei curenţilor şi a  oxigenului, acele ape au   rămas neamestecate cu apa mării. Mai mult, acolo, mediul  e lipsit de  oxigen, ceea ce înseamnă că există condiţii optime de
conservare a  habitatului de acum câteva mii de ani. Echipa lui Ballard a  descoperit
pe fundul Mării Negre câteva specii de scoici, unele  dispărute, altele  pe cale de dispariţie, toate cu o vechime cuprinsă între  7.500 și 15.000   de ani, ceea ce i-a făcut pe cercetători să afirme că  Marea Neagră a  fost pe vremuri un lac cu apă dulce. Actuala mare nu exista  în urmă cu  10-15.000 de ani, aici trăind o civilizaţie prosperă,  căreia îi aparţin  construcţiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei.
Şi ca totul să  fie şi mai încurcat, s-a pronunţat cuvântul  Atlantida.
Harta întocmită cu  ajutorul sonarelor a  lăsat să se întrevadă că pe vremuri, fundul mării era  în fapt „un ţărm  plat, cu o plajă de nisip care cobora lin”, după cum > spune coordonatorul   lucrărilor.
Potopul a început în  România.  Biblia vorbeşte despre un  mare potop,  căruia nu i-a supravieţuit decât Noe şi familia sa.  Deşi în afara lor nu   mai rămăsese niciun om pe Pământ, fiii lui Noe s-au  întâlnit, totuşi,  cu oameni. Dar nu de inadvertenţele Bibliei ne vom ocupa  în acest  material. Analizând scrierile vechi ale diferitelor  popoare, constatăm  că la fiecare găsim câte un potop din care s-au salvat  foarte puţini. Ce
e mai interesant, e faptul că legendele româneşti  vorbesc, la rândul  lor, despre diverse inundaţii catastrofale, dar cine să ia  seama la  nişte poveşti… Şi totuşi, atunci când aceste  „poveşti” sunt demonstrate  fizic, cu vestigii descoperite, lumea ştiinţifică  amuţeşte, dă puţin  înapoi şi apoi încearcă să demonstreze noua ipoteză,
uitând că tot ea  refuza să accepte nişte idei ce păreau a depăşi  realitatea construită cu
migală de unii pseudo-cercetători, timp de ani de  zile.
Sfârşitul Atlantidei  şi începutul Potopului
Michael Robinson,  profesor la Universitatea Ohio, este specializat în  inundaţiile  catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele  mai vechi  timpuri. A fost unul dintre cei care au îmbrăţişat  ipoteza emisă de  Robert Ballard, când acesta afirma că potopul biblic a  început în  bazinul Mării Negre. Numai că, spre deosebire de Ballard,  Robinson a  preferat pentru cercetările sale nu ţărmul turcesc, unde  echipa primului   a descoperit doar o epavă de corabie veche de câteva mii  de ani, ci  ţărmul nordic românesc, în apropiere de insula  Şerpilor, şi unde  aparatura a înregistrat nişte construcţii ciclopice  stranii și piramide  ce par de neînchipuit pentru zilele noastre.
„În cercetările mele,  m-am bazat mult pe   textele mistice care arată că toate civilizaţiile îşi  au rădăcinile pe  teritoriul patriei dumneavoastră şi am avut acces la toate  descoperirile   făcute în România în acest sens, descoperiri de care  românii nici măcar   n-au auzit”. Robinson își desfășoară cercetările  și în lungul bazinelor >  râurilor româneşti, despre care consideră că sunt  rămăşițe ale unui  fluviu imens, care străbătea continentul eurasiatic, sau  chiar ale unui  lac cu apă dulce, care acoperea România în urmă cu mai  multe zeci de mii   de ani. Ipoteza lui este destul de îndrăzneaţă, dar nu  singulară. El  afirmă că pe teritoriul României Mari ar fi fost  fantastica Atlantida şi   că cetățile descoperite în munţi nu sunt decât  rămăşiţe a ceea ce a mai   rămas din străvechea civilizaţie, după scufundarea  acesteia. Mai mult,  suprapune aceasta ipoteză cu o alta, cea a originii  Potopului, punând  egalitate între cele două evenimente.
 Pădurea  îngropată
La mijlocul anilor ‘80,  autorităţile de  la Bucureşti au decis cu o simplă semnătură să şteargă sate întregi de  pe harta României, să strămute populaţia, să distrugă  vestigii
arheologice cu o vechime de câteva mii de ani. Totul în  numele unui aşa  zis proiect de canalizare a Argeşului, de făurire a  măreţului canal  Dunăre-Bucureşti. Atunci, în mai puţin de o  săptămână, câteva localităţi   au dispărut definitiv din peisajul administrativ  românesc. N-au fost  iertaţi nici măcar morţii. Numai că, după ce au săpat vreo 5-6 metri în  adâncime, cupele excavatoarelor au început să se umple cu
tot felul de  resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat, în afara  inginerilor care
coordonau lucrările. Aceştia au înţeles că acolo, la  adâncime, e ceva și   au chemat arheologii. Nu mică a fost surpriza tuturor,  când au constatat   că la o adâncime de 15-25 de metri se găsea nici  mai mult nici mai  puţin, decât o… pădure preistorică. Nisipul care o  acoperise conservase  atât de bine lemnul copacilor, încât aceştia, eliberaţi  de sub pământ,  păreau încă în viaţă şi se puteau deosebi  soiurile.
Marea inundaţie  glaciară
Specialiştii aduşi de la  București au  descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun şi tei.
Datarea cu carbon a   arătat că nisipul care acoperise pădurea de foioase avea  o vechime  cuprinsă între 10.000 și 12.000 de ani, ceea ce însemnă  că pădurea în > sine era mult mai veche. Puţini au fost cei care s-au  întrebat atunci  cum a ajuns pădurea să fie acoperită de ape. Se ştia că  teritoriul  României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se  cunoştea şi  motivul. Nimeni nu bănuia că peste câteva zeci de ani, Ballard urma să  vină şi să emită o ipoteză fantastică, anume că aici  a avut loc marele  Potop descris de Biblie, în parte din cauza topirii  gheţarilor şi  creşterea nivelului Mediteranei, fapt care a generat  surparea limbii de  pământ care o unea cu Marea Neagră. Apele din sud au  făcut ca nivelul  vechiului Pont Euxin să crească mult şi apele să se  reverse pe  teritoriile din jur. Ulterior, apele s-au retras şi au  permis apariţia  unei noi flore şi faune. Dar oare ce cantitate de apă  s-a revărsat  asupra zonei argeşene, pentru ca nisipul rămas în urma ei să aibă o  adâncime de 15 – 20 de metri? Ce ape puteau alimenta o  astfel de  inundaţie?
 Tsunami pe  Argeş?
Descoperirea pădurii  preistorice sub  pământurile Argeşului i-au determinat pe specialişti să  cerceteze şi  zonele apropiate. Rezultatele au fost fantastice: pădurea
se întindea pe   o suprafaţă mare, între localităţile Glina-Bobeşti,  Jilava, Domneşti,
Mihăileşti-Cornetu. În plus, prospecţiunile arată că  se întindea mult în   sud, aria terminându-se probabil undeva pe teritoriul  Bulgariei. În  toate locurile, cercetările au arătat același lucru: apele au acoperit  zonele într-o perioadă extrem de scurtă, pe care  arheologii au estimat-o   la doar câteva săptămâni. „Aşa ceva, nu se putea
întâmpla din cauza  topirii gheţurilor, afară doar de cazul în care Terra a  fost lovită de  un meteorit. Ori, din câte ştim noi, acum 10.000-12.000 de  ani niciun  meteorit nu a lovit Pământul”, afirmă Codrin Niculescu,  paleontolog şi  biolog. În sprijinul teoriei lui, vine absența totală a  sedimentelor de  animale marine pe linia pe care se întinde pădurea  preistorică. „Lipsa   aceasta ne arată clar că zona nu a fost marină, ci inundată întâmplător.   Iar compoziţia nisipului sărat a conservat foarte bine  copacii” bizară fortificaţie de  lemn.
Dar nu pădurea subterană  a fost cea mai  interesantă descoperire a arheologilor veniţi la faţa  locului. Într-una  din zile, săpătorii au scos la iveală o construcţie
bizară din lemn,  alcătuită sub forma unei mici fortificaţii. Cu toate  astea, nu s-au
găsit deloc schelete umane sau animale, în condiţiile în  care s-a  presupus că respectiva construcţie nu s-a ridicat  singură. „Unde au  dispărut cei care au construit ciudata fortificaţie de  lemn este iarăşi o   întrebare fără răspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul uriaş să-i fi   surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apă, să fi  fost mâncate de animalele marine. Dar la fel de posibil e  ca locuitorii  să fi aflat din timp despre iminenţa valului ucigaş şi  să se fi retras  pe înălţimile munţilor. Dar dacă acceptăm cea de a  doua ipoteză ca fiind   mai plauzibilă, de unde puteau şti nişte primitivi că  oceanul va mătura   zona Argeşului?”.
Când vine vorba de istoria  umanităţii, ştiinţa actuală încearcă să  inoculeze ideea de evoluţie,  mentală,  fizică, socială și chiar şi spirituală.
Realitate este alta:  toate civilizaţiile care s-au succedat pe planetă au  dez-evoluat,
societatea actuală nefăcând rabat de la această  „regulă”. Este de ajuns  să privim ce se întâmplă acum în lume pentru a  înţelege asta.
Pornind de la pădurea  antică descoperită   pe linia Argeşului, ulterior s-au făcut săpături în  partea opusă, pe  Valea Prutului. Şi… surpriză, au fost descoperite
depuneri stratificate  de nisip cu aceeaşi compoziţie ca şi cel din sudul  ţării şi datând din  aceeaşi perioadă de timp, respectiv sfârşitul  paleoliticului şi  începutul neoliticului. Nu au fost găsite și păduri de  data asta, dar  probabil că zona nu era una împădurită, ci de câmpie.
„În acel moment am   fost puşi în faţa unei întrebări fără precedent. Ce  fel de val putea să   măture întreg cuprinsul ţării şi să aibă o  înălţime de peste 100 de  metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul  României sau  toată Europa? A fost un val oceanic, cu apă sărată sau  un val cu apă  dulce?”.

Copacii  milenari
Dincolo de ipotezele  cercetătorilor,  locuitorii din Mihăilești continuă să scoată din
carierele de piatră  trunchiuri vechi de mii de ani şi să le ardă în sobă.
Florea Dumitru  spune: „Domnule, noi suntem unicat în lumea asta. Noi nu  mergem la  pădure ca să tăiem un copac. Noi dezgropăm copacii de  care avem nevoie  pentru foc. Şi numai bunul Dumnezeu ştie cum au ajuns  pomii ăștia sub  nisip. Cei mai bătrâni spun că aşa au rămas de la  Potopul cel mare de pe   vremea lui Noe”. Deocamdată, nicio ipoteză nu a fost pe  deplin  demonstrată. Iar numărul copacilor milenari descrește de  la o zi la   alta. Trebuie oare să condamnăm localnicii pentru că
distrug urmele  trecutului încercând să supraviețuiască? La urma urmei,  nu așa au făcut  dintotdeauna oamenii? Fiecare nouă civilizație a distrus-o  pe cea veche.   Și nu din răutate, ci din simpla dorință de  supraviețuire.
>
Dacă aţi ajuns până aici, meritaţi un weekend minunat!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Frumoasă ca … o floare de plastic

Lasă un răspuns

Vă mai amintiţi florile de plastic ce împodobeau vazele mamelor şi bunicelor noastre, flori pe care trebuia să le spălăm periodic, fiindcă se umpleau de praf? Pe mine mă umpleau de nervi, cu toate că eram copil, nu mă dădeam în vânt după frumuseţea lor veşnică şi moartă. Ştiu că erau trandafiri: roşii, albi şi roz. Singurul lor atu era că nu înţepau, dacă ar mai fi şi înţepat, probabil i-aş fi ajutat să ajungă mult mai repede la gunoi.

Industria florilor moarte a evoluat foarte mult în zilele noastre, ele le imită aproape perfect pe cele naturale, dar … Cum te-ai simţi să primeşti din partea cuiva o floare moartă? E adevărat că va arăta la fel de bine şi peste 10 ani, dar însăşi efemeritatea florilor le face să fie atât de speciale şi de aproape de sufletul nostru. Primind o floare care s-ar putea să-ţi supravieţuiască, s-ar putea să fie necesar să o treci şi în testament… Brr…! Ce gânduri macabre îmi tranzitează creierul…

Ţin minte că acum vreun an, a murit o vecină de la ţară, iar mama m-a trimis să cumpăr o coroană. Mie imi repugnă şi acest fel de ultim omagiu adus cuiva, dar nu pot eu schimba lumea. Voiam să cumpăr măcar o coroană naturală, dar nu mai erau. Cu mare mândrie, femeia care se ocupa cu manufacturarea lor, mi-a arătat o oroare imensă din plastic, spunându-mi că rezistă cel puţin trei ani pe mormânt. Poftim? Mie mi se pare că un buchet de flori adevărate este întotdeauna mai bun decât orice enormitate din plastic, care se mai adaugă şi la imensa cantitate de deşeuri, ce sunt deja o problemă cam de nerezolvat în prezent a umanităţii.

De unde am plecat, şi unde am ajuns? De fapt, voiam să vorbesc despre „frumuseţea” obţinută pe calea operaţiilor estetice, cu preţul multor chinuri, ce-i drept, dar oricum o frumuseţe nenaturală şi cu care natura nu te-a înzestrat. Multe femei sunt sclavele exteriorului lor, apariţia unui rid sau două kilograme în plus sunt o adevărată nenorocire pentru ele. Mi-e milă de ele, dacă ajungi să fii preţuit doar pentru felul în care arăţi, înseamnă că mintea şi inima ta nu au nicio valoare pentru cei din jur, eşti doar un ambalaj frumos, ce găzduieşte un suflet uscat. Bătrâneţea vine în mod inevitabil (asta dacă nu mori de tânăr) şi e penibil să vezi babe excesiv de rujate, ca nişte mumii readuse la viaţă de nişte păpuşari invizibili.

Nu pot înţelege în ruptul capului cum silicoanele de orice fel te pot face să te simţi mai împlinit(ă). E valabil şi la masculin, fiindcă implanturile de pectorali, bicepşi, tricepşi şi alţi muşchi sunt la modă şi pentru jumătatea „puternică” a planetei. Ce te faci, dacă ţi se sparge punguţa umplută cu silicon, apă, sau ce s-o mai fi inventat de când nu m-am mai informat eu în domeniu? Asta ca să nu mai vorbim de impactul negativ asupra sănătăţii, corpul nostru va considera întotdeauna asemenea implanturi drept obiecte străine şi se va strădui să le elimine.

Aaa, era să uit de injecţiile cu botox, în buze ce devin automat monstruoase, aşa cum a păţit cu ani în urmă o cunoscută fâţă publică.

Pentru a termina într-un spirit optimist, deoarece e încă luna martie, luna în care se presupune că femeia e băgată cât de cât în seamă, vă doresc tuturor destulă minte pentru a nu recurge la mijloace ce te fac să arăţi bine doar la exterior.

Ei şi acum, dragi femei, la treabă, până anul viitor s-a terminat cu drăgălăşeniile şi atenţiile!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Monstrul din oglindă

Lasă un răspuns

Uneori, nu suntem mulţumiţi de felul în care arătăm. Ba nasul, ba gura, ba sprâncenele noastre nu ne sunt pe plac.Ne privim în oglindă dintr-un unghi favorabil, ca să nu vedem partea ce ne displace, dar ştim că-i acolo, că ne va aparţine toată viaţa.

Ei, dar când soarta face ca o diformitate să apară pe faţa noastră, ni se pare că cerul cade pe pământ, felul în care arătam înainte este de invidiat acum, iar toată perspectiva din care privim lucrurile se schimbă. Spun asta în cunoştinţă de cauză, fiindcă de curând am devenit posesoarea unui herpesoi de toată frumuseţea, în cel mai înalt punct al feţei mele, adică taman pe vârful nasului.

În prima fază o uşoară înroşire a nasului m-a pus pe gânduri, dar când dimineaţa m-am trezit cu ditamai buboiul, puroind şi dureros, am fost în culmea fericirii. Parcă toate trăsăturile feţei mi se schimbaseră, arătam cu totul şi cu totul înfiorător. De acum, imperfecţiunile pe care prefer să nu le văd de obicei, păreau mici „semne de frumuseţe” în comparaţie cu monstrul ce mă privea din oglindă şi care nicio clipă nu puteam să cred că aş fi eu.

Am suportat cu stoicism durerea şi mirarea celor din jur câteva zile, până când podoaba nasului meu a început să se vindece, iar acum e chiar pe cale de dispariţie. Ptiu! Piei bubă! Nu ştiu să spun vreun descântec care să mă păzească pe viitor de asemenea „drăgălăşenii”, dar cred că numai cei ce au păţit-o măcar o dată mă  pot întelege cu adevărat.

Ei, de-acum primăvara e cu adevărat frumoasă, azi e „baba” mea şi se pare că a început foarte bine, starea de acum câteva zile a dispărut şi ea iar… viaţa merge înainte. Mă gândesc cu compasiune la cei ce trebuie să poarte o viaţă întreagă o cicatrice pe faţă, cât de greu trebuie să le fie, fiindcă, vrând nevrând, oamenii se zgâiesc când văd ceva în neregulă.

Sunt foarte mulţumită că am revenit la vechea fizionomie, e foarte bună, nu-mi mai doresc nicio îmbunătăţire.

Vă doresc o primăvară luminată de gânduri bune!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

Tu zâmbeşti, eu zâmbesc, noi zâmbim!

Lasă un răspuns

Vi s-a întâmplat vreodată să staţi la semafor, gândindu-vă la ale voastre, iar brusc pe cealaltă parte a străzii să vedeţi o persoană ce se manifestă într-un mod foarte prietenos, vă face cu mâna, zâmbeşte cu gura până la urechi, aproape că ar trece pe roşu, numai ca să vă întâlniţi mai repede? Exact asta am păţit eu, zilele trecute.

În primul moment, nu mi-am dat seama  despre cine este vorba, dar văzând cât de insistent eram privită, având în vedere că (asta a sunat a limbă de lemn) strada e destul de largă, iar ochelarii de distanţă am luat hotărârea să nu-i port, parcă, parcă, începe să semene cu cineva cunoscut, poate e o fostă  colegă de liceu, facultate, sau cineva cu care nu ne-am văzut de mulţi ani şi s-a schimbat între timp. (Bineînţeles că eu nu m-am schimbat deloc, uite că mă recunoaşte de departe…)

Secundele parcă se târăsc , iar persoana din faţa mea e la fel de asiduă în a-şi manifesta bucuria revederii. Zâmbesc şi eu, ridic mâna să-i fac un semn la fel de prietenos, cu toate că, scotocind în cele mai adânci circumvoluţiuni ale creierului meu, tot nu-mi amintesc chipul zâmbitor de pe cealaltă parte a străzii…

Iată, în sfârşit, semaforul devine verde, iar noi pornim una spre cealaltă, eu şovăielnic, iar ea aproape alergând, cu braţele deschise… Ca să nu par nesimţitoare, îmi deschid şi eu braţele pentru  a o primi pe prietena, colega, cunoştinţa mea ce zboară spre mine, dar în ultima sutime de secundă face o bruscă mişcare laterală şi cade extaziată în braţele unui domn ce se află fix în dreapta mea.

IMG_4087

Privesc rapid în stânga şi în dreapta, să văd dacă a mai observat cineva gestul meu rămas fără răspuns, mă simt ca acum o sută de ani, când ,pe la 14 ani, nefamiliarizată fiind cu „datul mâinii”, am întins mâna spre un băiat, care pe moment nu era atent, iar în cele câteva secunde în care mâna mea a rămas suspendată în aer, am trecut prin toate chinurile iadului, mi s-a părut că tot Universul râde de mine, că sunt bătaia de joc a tuturor. De atunci, am rămas foarte circumspectă şi nu prea obişnuiesc să fiu prima care întinde mâna.

Acum, ca şi atunci, nimeni nu a observat nimic, totul a fost în mintea mea, care nu degeaba se spune că ne joacă feste…

Am făcut efortul de a trece mai departe cu zâmbetul îngheţat pe chip, apoi, am început să râd de-a binelea, mai bine să faci un gest nepotrivit, decât să-ţi fi pierdut memoria… Oamenii de pe stradă îşi continuau drumul, fiecare acolo unde-l purta interesul, nimeni nu a observat mica mea dramă, viaţa merge înainte.

Vă doresc o zi bună, aveţi grijă, când sunteţi la semafor, mai bine priviţi în depărtare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Din suflet, pentru suflet!

1 răspuns

Dragii mei,

De obicei nu-mi plac poveştile lacrimogene, care te fac să bagi musai mâna în buzunar, fiindcă altfel te mustră conştiinţa zile sau luni întregi.

Vreau să vă povestesc despre un prieten bun şi drag, care de mai bine de 30 de ani îşi duce viaţa în pat, unde soarta l-a pedepsit să stea fără a putea să se mişte, fără a putea ca măcar să alunge o muscă ce i se plimbă nestigherită pe faţă. Până în urmă cu doi ani, mama lui Gigi, aşa se numeşte prietenul meu, era îngerul lui păzitor, cunoscându-i toate dorinţele şi îndeplinindu-i-le chiar înainte de a fi formulate. Din păcate, Dumnezeu a avut şi el nevoie de ea, fiindcă a luat-o de lângă fiul ce a rămas orfan, şi neajutorat.

Viaţa e grea pentru Gigi, pentru cel mai mic ajutor este nevoie de două persoane, e un adevărat protocol de îndeplinit doar pentru simpla întoarcere de pe o parte pe cealaltă. Muşchii şi tendoanele nu răspund la comenzi decât după un soi de gimastică, făcută zilnic de nu ştiu câte ori de către cei ce-l îngrijesc.

Nu vreau să vă aduc lacrimi în colţul ochilor, doresc doar, dacă simţiţi, şi încă nu aţi dat nimănui cei 2% din impozit, puteţi să-i daţi acestui om deosebit, care niciodată nu se plânge, e mereu cu zâmbetul pe buze şi are o vorbă bună pentru fiecare.

Pozele sunt de acum câţiva ani, când privirea iubitoare a mamei încă îi mai însenina viaţa.

Dacă doriţi să donaţi 2% din impozit o puteţi face completând acest formular, pe care vă rog să-l scanaţi şi să mi-l trimiteţi mie, pe adresa de email, sau pe FB, mesaj privat:

Gigi 2%

manuela0402@yahoo.com

El nu ştie despre acest demers al meu, aşa că vă mulţumesc eu, pentru gestul de dărnicie pe care-l veţi face.

Să aveţi o zi nemaipomenită!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Mami, spune drept, ai împlinit 55 de ani?

Lasă un răspuns

Această întrebare mi-a pus-o într-un mod foarte serios fiica mea cea mare, când ea avea 5 ani, eu fiind cu 25 mai bătrână decât ea.

Parcă şi acum o văd, cum mă privea de jos în sus, cu mâinile în şolduri, iar când i s-a părut că mi-a atras atenţia la modul total, a emis faimoasa întrebare, de care ne aducem aminte cu drag, la fiecare aniversare a mea, în ultimii 25 de ani:

  • Mami, spune drept, ai împlinit 55 de ani?
  • Da, draga mea, acum pot să-ţi răspund afirmativ la întrebarea din copilăria ta , am împlinit în sfârşit 55 de ani.

Probabil când ai doar  5 ani, 30 sau 55 ţi se par cam la fel de mulţi.

Privind înapoi, mi se pare doar o clipă: mai ieri eram copil de-o şchioapă, apoi mămică tânără, ca acum să aştept statutul de bunică.

Fiecare vârstă are bucuriile şi frumuseţea ei, la minte n-am idee dacă m-am copt, doar ridurile ce se înmulţesc mă fac să mă întreb dacă e adevărat că au trecut atâţia ani peste mine, pe care, sincer nu-i prea simt şi nici nu ştiu să mă comport ca atare.

Sufletul are marea capacitate de a  nu îmbătrâni niciodată, iar dacă nu dau peste noi bolile bătrâneţii, viaţa e frumoasă la orice vârstă.

Vă doresc un „La mulţi ani!” din inimă, tuturor celor ce împliniţi astăzi un număr de ani, indiferent câţi, chiar dacă nu aţi ajuns, sau aţi depăşit 55.

MAnuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni