Arhive etichetă: Povesti adevărate

Streaptease la Peon

Lasă un răspuns

Să spun… să nu spun… Dar dacă spun, ce am de pierdut? Iar dacă nu spun, ce am de câștigat?

Am scris titlul acestui articol în urmă cu vreun an, dar n-am mai adăugat niciun cuvânt. Totuși, el m-a așteptat cuminte la secțiunea ”Ciorne”, știa că într-o bună zi va ieși la iveală, iar acea zi, s-ar părea că e… astăzi.

Întâmplarea pe care vreau să v-o istorisesc este din 2015, de pe Camino del Norte. După cum am mai amintit, am făcut acest pelerinaj de una singură, abia pe ultimii kilometri m-am întâlnit cu Ștefan, el îmi dăduse un avans de o săptămână la plecarea din țară.

Nu-mi mai amintesc de unde plecasem în acea zi, cert este că a fost una extrem de dificilă, cu foarte mulți kilometri, cu un munte de urcat și coborât în a doua parte a zilei, când toți ceilalți pelerini rămăseseră undeva foarte în spate, fiindcă pe o distanță mare, nu mai era niciun albergue. Eu, cea deșteaptă foc, plecasem mai departe, țin minte că m-am ”magnetizat” cu o bere la 250 ml în parcul de la ieșirea din oraș, apoi am pornit, plină de elan, pe drumul meu singuratic, urmărită cu atenție de o pisică ce avea un ochi verde și unul căprui…

Știu că trebuia să fiu atentă la o intersecție, ca să n-o iau spre Oviedo… Caminanții își pot da seama cam pe unde mă aflam. Voiam să ajung la Deva, dar simțeam că picioarele mă lasă, ultimul urcuș, dar mai ales ultima coborâre, îmi dăduseră mult de furcă.

În timp ce mă târam eu așa pe marginea șoselei, cu gândul la un duș cald și un pat moale, iată că mă ajung doi bicicliști, care ”o lasă mai încet” și mergem o perioadă împreună. Ne întrebăm reciproc care până unde vrea să ajungă, sunt și ei osteniți, dar îmi spun că în satul Peon, cu 4 kilometri înainte de Deba, se poate dormi la biserică, preotul obișnuiește să cazeze pelerini.  Auzind acestea, mă mobilizez din nou, până la Peon mă târăsc e cumva…

Bicicliștii se pierd în zare, de acum, o coborâre abruptă se întinde în fața mea, îi invidiez un pic pentru faptul că ei nu trebuie să facă altceva decât să se mențină în echilibru pe bicicletele ce-i duc în zbor spre… Peon? Oare se opresc și ei acolo? Sper din toată inima că nu, la biserică nu pot fi multe locuri, s-ar putea ca eu să nu mai am unul… Făcând aceste considerații, iată că, în stânga, o cărare extrem de înclinată, s-ar părea că duce direct în satul în care, după schimbarea planurilor mele de ”navigare”,  m -am hotărât să înnoptez.

Case frumoase, de oameni gospodari, un sătuc mic și cochet, iată și biserica, până la care trebuie să fac un ocol…

Cu sfială bat în ușa din spate, care, spre bucuria mea, se deschide larg, iar în cadrul ei, apare un preot foarte arătos. Era împreună cu încă un domn, nu mă pricep la funcțiile bisericești, așa că nu mă pronunț.

Întreb dacă pot dormi acolo, preotul îmi confirmă, dar va trebui să improvizez un culcuș într-n fel de birou (iar nu știu cum se numește), unde, pe o bancă erau niște pături și izoprene.

A urmat un moment foarte frumos, slujba de seară, unde toți cei prezenți s-au rugat pentru mine, fiind singurul pelerin (yes!) care voia să înnopteze acolo.

După terminarea slujbei, preotul mă instruiește cum să închid ușa noaptea și apoi la plecare, îmi arată unde este dușul și pleacă spre casă, e sâmbătă seara și e invitat la o familie la masă.

Până aici, toate bune… După ce-mi înjghebez un pat ”mulțumitor” direct pe gresia din încăpere, folosind toate materialele textile găsite, inclusiv niște haine bisericești de copii (sper că nu am păcătuit prea tare), m-am dezbrăcat la iuțeală, pentru a merge la dușul care era pe hol, la numai doi pași de ușa ”dormitorului” meu și unde nu aveam niciun loc în care să-mi las hainele… După ce am ieșit, mi-am dat seama că, în graba mea, nu băgasem în seamă un beculeț roșu, care se tot aprindea deasupra ușii, abia la duș mi-am dat seama că acela aparținea unei camere de filmat, aflată în funcție… O, da, dădusem deja un spectacol înainte de duș, nu mai voiam să dau unul și după, așa că, înainte de a intra în cameră, am stins lumina, în mod preventiv. ”Târziu, Marie!” (cu accentul pe „a”) o să spuneți, dar mai bine un singur episod, decât un întreg serial…

Mâncat și culcat pe întuneric, cu mirarea întinsă pe față și cu râsete în surdină, la păcăleala ce mi-o trăsesem singură. Mă întreb și acum care o fi rostul camerei de filmat, nimic prețios nu părea să se afle în încăpere, iar ușa bisericii era încuiată (am verificat).

Ce să spun, a fost o noapte de pomină, pe măsura serii, fiindcă la nici 200 de metri se desfășura, da, ați ghicit, FIESTA. Pentru cine n-a fost în Spania,  nu înseamnă mare lucru, dar cei ce știu cum decurge, cu siguranță mă vor compătimi. Cert este că, din 5 în 5 minute (adică frecvența cu care-mi schimbam și poziția pentru a-mi toci și alte părți ale trupului ce tocmai fusese protagonist de film, peste muzica ce răsuna parcă din încăperea alăturată sau de sub geamuri, cineva țipa din răsputeri:”Haideți, haideți, dansați, dansați!” și altele la fel. De câteva ori a trebuit să mai merg și la baie, boilerul scotea zgomote dubioase, probabil o explozie ar fi fost cireașa de pe tort a acelei nopți. Îl mai reglam după cum mă pricepeam, până când nu mai ”mârâia” și înapoi, în pătuț.

Pot să spun că zorile m-au prins trează, nu știu dacă am ațipit vreo oră în toată această noapte de ”râsu-plânsu”, am pornit la drum hăbăucă, iar până la Deva am mers o veșnicie, cred că m-am rătăcit.

Cam aceasta a fost aventura mea de la Peon… Nu vă sfătuiesc să înnoptați acolo, iar dacă totuși o faceți, aveți grijă la camera de filmat.

IMG_1176

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Ziua fără niciun nor – de la Buru la Aiud pe jos-32 de km

7 răspunsuri

Duminică, prima zi de octombrie, ceață…

După 12 minute (fix) de așteptare în stația din Lupșa, timp în care încep să mă zgribulesc, apare autobuzul de Cluj, de fapt un microbuz, care afișează și temperatura: 0 grade Celsius. Brrr! Noroc că m-am îmbrăcat ca o varză, adică multistrat. Sunt pregătită pentru orice temperatură, de la 0 la 20, că mai mult nu cred să ”avem în termometre” azi, după exprimarea celor de la meteo; de parcă temperatura e în termometru, nu în mediul ambiant. Mda, nu mă pot abține să nu înțep, dar sper ca cineva să învețe câte ceva din înțepăturile mele…

Să revenim însă la oile noastre, adică la proiectul meu de azi, acela de a merge pe jos de la Buru la Aiud, doar pentru a arăta lumii cât de frumoasă este această zonă și că ea merită să fie inclusă în Camino de Santiago, proiectul care este în atenția Asociației Prietenilor Camino din România.

De fapt, drumul pelerinilor ar fi invers, de la Aiud la Buru și apoi pe Valea Arieșului, dar mie mi-a fost mai ușor să-l parcurg așa, datorită mijloacelor de transport la îndemână.

La ora 10, odată cu ultimele fuioare de ceață ce se destramă pe Arieș, dând impresia că acesta fierbe iar din el ies aburi, cobor la Buru, trec podul și o iau pe valea unui pârâu, despre care un localnic îmi spune că se numește Valea Trascăului.

Drumul este foarte bun, asfaltat ca-n palmă, o brumă groasă acoperă iarba de pe malul pârâului, dar soarele e din ce în ce mai puternic, astfel că, după 5-6 kilometri, nici urmă de brumă, iar eu ajung la ultimul strat de haine de care mă mai pot debarasa.

Toată natura palpită, păsările cântă cu foc (cele care au mai rămas pe aici), pădurea începe să se îmbrace în culori de toamnă, în aer e atâta pace, încât simți că nu poate fi o altă zi, decât duminică.

Din depărtare, se aude la început ca un vuiet ce se lovește de versanții printre care  urc pe o pantă destul de lină, apoi tot mai aproape, vocea tunătoare a unui preot, care ține o predică la mănăstirea pe care o las pe stânga drumului, impunătoare și plină de lume îmi închipui, după numărul mașinilor din parcare.

După încă 300 de metri, altă mănăstire, de data aceasta tăcută. O măicuță îmi explică misterul, la prima mănăstire este hram, toată lumea este acolo…

Locuri de cazare sunt foarte multe în această zonă, la fel și o mulțime de cabane și vile particulare.

Ajung în prima localitate: Râmetea. Zău că parcă aș fi pe Camino, e foarte asemănătoare cu cele spaniole, iar cine vrea să mă contrazică, nu are decât. Eu rămân la impresia mea. E o localitate locuită de unguri și de români, bisericile fiind peste drum una de alta, fiecare vrând să fie mai ceva decât cealaltă. Trotuarul este proaspăt măturat, două izvoare captate pentru uzul trecătorilor, frumos, frumos.

Muzeul etnografic și un minibazar cu suveniruri, întregesc peisajul în mod firesc.

Părăsesc Râmetea cu avânt, îmi place foarte mult acest Camino prin România, iar spiritul Camino simt că e aici, cu mine.

Pe partea stângă, un masiv muntos extrem de pitoresc mă însoțește și va fi cu mine până dincolo de Colțești, următoarea localitate.

O șosea străjuită de nuci mă așteaptă, nuci din care mă înfrupt și eu din greu, sunt o mulțime căzute pe șosea.

Colțești e din nou o localitate cu două biserici, pe stânga se mai văd munții, iar în dreapta, printre case, Cetatea Colțești se vede nu prea departe, dar, din păcate, timpul nu-mi permite să o vizitez.

Nucii de pe marginea drumului se termină, iar în depărtare, se zăresc Cheile Vălișoarei… Trebuie să ajung întâi la Vălișoara, aș scurta un pic traseul, dar nu văd niciun drum peste câmp, așa că urmez asfaltul… Un câine ciobănesc, mare și bătrân, mă privește o clipă, apoi se urnește din șosea, plecând aiurea, printre tufișuri.

Vălișoara e și ea o localitate frumoasă, cu o mulțime de case de vacanță, la ieșirea spre chei. Un măr darnic îmi lasă și mie două mere nu prea coapte, dar cu gust adevărat, apoi, intru în chei…

Am mai trecut pe aici cu mașina, dar nu se compară senzația de acum, cu aceea din fuga mașinii. Parcă m-am întors în copilărie, iar basmele au înviat din nou, am ajuns pe tărâmul uriașilor, pe care-i aștept să apară dintr-o clipă în alta, aruncând sau rostogolind stânci uriașe unul spre celălalt. Pentru a-mi confirma că am ajuns într-o poveste, pe dreapta, sus pe munte, apare „Castelul Cavalerilor”, misterios și plin de povești cu zâne și feți frumoși…

E deja destul de târziu după masă, soarele în curând va dispărea după coama muntelui, totuși reușesc să mai fac câteva fotografii…

Gata, am ieșit din chei, drumul coboară acum, mă simt ușoară ca o pasăre în zbor, în depărtare se vede o altă localitate, iar orizontul se deschide, e soare, niciun nor nu murdărește fața minunatului cer de toamnă.

Mai trec prin câteva localități în care oamenii au ieșit pe la porți, pentru a se mai bucura de soarele unei după-amieze călduțe de toamnă.

În continuare, voi lăsa doar pozele să vorbească despre călătoria mea.

Iar dacă cineva îndrăznește să spună că în Spania e mai frumos… are de-a face cu mine:

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

PS Se cam observă diferența între prima și ultima poză, nu?

Valea Arieşului vrea să fie Camino de Santiago

6 răspunsuri

Se tot vorbeşte că România va fi punct de plecare pentru pelerinajul ce multora dintre noi ne-a schimbat viaţa, şi anume Drumul lui Iacob, care are ca şi punct terminus Santigo de Compostela, în Spania.

Dacă încă nu s-a luat o hotărâre despre traseul românesc al acestui pelerinaj, eu îndrăznesc să propun Valea Arieşului ca şi o posibilitate firească, fiind una dintre cele mai frumoase zone turistice din România, presărată cu localităţi destul de dese în care pelerinii să găsească adăpost, şi cu oameni de nădejde, care nu vor face ţara de ruşine.

Mai jos, câteva imagini ale Văii Arieşului în toate anotimpurile, sper să vă facă să-i acordaţi votul vostru.

Va doresc o iarnă ca-n poveşti!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă de pe Valea Arieşului

Cea mai recentă aventură – pe polei

2 răspunsuri

Aruncând o privire în urmă printre cele scrise pe acest blog, mi-am dat seama că în ultima  jumătate de an, am fost extrem de leneșă…

Am găsit doar câteva  articole răzlețe, mă și mir că lumea mai dă peste ele, că le mai răsfoiește cineva. Probabil că trebuia să mi se întâmple ceva care să mă zgâlțâie (la propriu și la figurat) un pic, ca să mă scoată din starea de confort în care mă complac de o bună perioadă. Să nu credeți că nu am scris, aproape termin cea de-a doua carte, iar în minte, am scris zeci de articole, păcat că nu le-am pus și ”pe hârtie”.

Dar ce atâta pălăvrăgeală, să trec la subiect, că de aceea sunteți pe această pagină, nu ca să-mi ascultați (citiți) lamentările. Ieri dimineață pe la 8, am pornit de la Lupșa spre Gârda de Sus, unde aveam niscaiva interes… Sunt aproape 50 de kilometri până acolo, dar menționez că nu am plecat pe jos, ci cu mașina…

Când pornesc motorul, prima știre de la radio este că a murit Fidel Castro. Nu știu de ce, am impresia că nu e de bun augur. Știu că era prietenul lui Ceaușescu și s-a purtat cu cubanezii mai rău decât susnumitul cu românii, dar aceasta nu este ora de politică, așa că Dumnezeu să-l ierte, că are de ce.

Apoi, se anunță că este ceață pe o mare suprafață a țării, dau din cap aprobator, este și aici. Nu prea deasă, dar destulă cât să mențină o atmosferă umedă. Se mai spune că pe alocuri, din pricina ceței, poate fi și polei, eu mă gândesc că aici drumul e uscat, dar, în acea secundă, într-o curbă unde probabil am frânat, am simțit cum mașina dansează, stânga, dreapta, un-doi-trei, fără să o pot redresa deloc, parcă avea propria voință. Finalul, fericit zic eu, a fost într-o salcie zdravănă de pe stânga drumului, și roțile din spate în aer. Ia uite, poleiul a sărit din radio, direct în curba asta!

Mi s-a părut ciudat că nu simt nimic, parcă totul i se întâmpla altcuiva, iar eu eram doar o privitoare pasivă. La câteva secunde, cineva îmi bate în geam, era un om care avea casa peste drum și văzuse (mai mult auzise ) toată tărășenia. Voia să se asigure că sunt bine, da, eram, am ieșit pe ușa din dreapta, fiindcă pe stânga era un pic mai periculos.

Cu câteva telefoane, am reușit să găsesc oamenii potriviți care să mă scoată din impas, iar cu ajutorul șoferilor opriți de nevoie pe drum, fiindcă manevrele de salvare au necesitat blocarea acestuia, și care au pus umărul la ridicarea mașinii din poziția nefirească în care ”măiestria” mea de șoferiță o adusese, în mai puțin de o oră eram iar ”pe roți”, și cu daune minime, în mod cu totul miraculos.

Vreau să le mulțumesc din inimă tuturor celor ce m-au ajutat, fiindcă

până să mă dezmeticesc eu, s-au împrăștiat ca potârnichile, fiecare acolo unde-l ducea interesul și destinul.

Văzând că am doar puțin capota înfundată, mi-am continuat și eu drumul, doar cu o oră întârziere, o oră care ar fi putut face diferența între ”a fi, sau a nu mai fi”, deoarece toată lumea zicea că am fost extrem de norocoasă, fiindcă dacă era puțin mai la dreapta, sau în curba precedentă, puteam zbura în Arieș, iar datele problemei ar fi fost altele, în acel caz.

Mulțumesc Îngerului meu păzitor și tuturor entităților care m-au ajutat să scap atât de ușor din această aventură pe polei, sunt fericită că am trecut și peste asta, probabil că mai am lucruri neterminate în această viață, de aceea sunt încă aici. Am privit mai bine pozele și într-adevăr o mulțime de entități globulare înconjoară mașina.

Mă simt binecuvântată!

Aveți grijă mare de voi, și de cei pe care-i iubiți!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Camino matinal

Lasă un răspuns

E ora 5:40 când ies din bloc, o răcoare binefăcătoare mă învăluie, iar sentimentul că de fapt nu e o zi obişnuită ci una de pe Camino de Santiago, mă cuprinde instantaneu.

Întunericul încă nu a fost înfrânt de lumina zilei, doar iluminatul stradal îi face faţă (cu brio, zic eu, nu e niciun colţişor atât de întunecat încât să te cuprindă teama).

Traversez str. Observatorului pe la trecerea de pietoni al cărei semafor nu funcţionează încă, bucurându-mă de raritatea cu care circulă maşinile la această oră a dimineţii. O iau cătinel pe str. Zorilor, cu o mică ezitare dacă să merg sau nu spre dreapta, pe o scurtătură printre blocuri, care pare mai întunecată, dar asta numai la prima vedere.

Îmi vine să râd de scurta mea spaimă, când mă gândesc cum am pornit (în 2012, pe camino Francez, aşa cum am povestit şi în carte) de la albergue Casanova, la cinci dimineaţa, pe un întuneric beznă, iar apoi am intrat într-o pădure în care puteai să-ţi scoţi ochii, nu vedeai nici la câţiva centimetri în faţa nasului. Ca să întregească peisajul deja nu prea primitor, un concert de cucuvele m-a însoţit până la marginea pădurii, când, în depărtare, cerul violaceu vestea răsăritul, unul pe care l-am aşteptat cu cea mai mare ardoare…

Tot gândindu-mă eu la călătoria prin pădurea adormită, iată-mă pe Pasteur, de pe o stradă din dreapta o dubiţă iese pâş-pâş, iar un domn cu un căţel minuscul, din aceia care la depărtare par pisici, urcă voiniceşte pe partea cealaltă a străzii.

Încet-încet Clujul se trezeşte, mai apar şi alţi pedeştri matinali, când Grădina Botanică apare misterios pe dreapta , cu copacii uriaşi adormiţi,  gazdele păsărelelor ce încă sunt somnoroase, nu au început concertul dimineţii. Un aer proaspăt de pădure îmi invadează nările, ferice de cei ce locuiesc prin apropiere, se pot bucura de o  sursă suplimentară de ozon.

Spitalul de Neurologie se trezeşte şi el, începând cu portarul şi cu ceilalţi angajaţi ce intră grăbiţi pe poartă. Sper să nu-i mai calc vreodată pragul, prima dată a fost cu tatăl meu, chiar acum şase ani… Acela a fost începutul sfârşitului pentru el, şase ani de agonie şi chin, pe care nu i-aş dori nimănui din lumea asta.

Dragii mei, mâncaţi sănătos, nu cred că vă doriţi să ajungeţi la acest spital, sub nicio formă.

Cotesc pe Ion Creangă, unde la această oră aglomeraţia nu este încă infernală, totuşi sunt maşini parcate absolut din toată ţara: AB, BH, SV, BV, IF, GR, CL citesc pe plăcuţele de înmatriculare,  parcă toate judeţele s-ar fi întâlnit la o şuetă, tristă şi aproape macabră de fapt, mă aflu în faţa Spitalului de Oncologie. Care dintre voi ar dori să-şi petreacă măcar o zi din viaţă aici?

Şi spun din nou: mâncaţi, beţi şi gândiţi sănătos! Dacă nu ştiţi de unde să începeţi, puteţi să mă întrebaţi, sunt tobă de carte.

Ca să n-o mai lungesc, Clujul e treaz de-a binelea când ajung pe Eroilor, o mulţime de oameni mişună,fiecare spre locul în care-şi va petrece ziua şi-şi va câştiga pâinea.

Mă opresc o clipă în Piaţa străjuită de Avram Iancu, trag o gură de aer, şi mă simt pregătită pentru o nouă zi.

Să fiţi norocoşi şi plini de veselie, astăzi şi în toate zilele voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Olivia, prima fetiţă din lumea asta, care mă va striga BUNI!

4 răspunsuri

Draga mea nepoţică,

Te aştept de o veşnicie, iar acum ai hotărât să cobori de pe FLOARE în familia noastră, lucru pentru care îţi sunt extrem de recunoscătoare. De ce de pe FLOARE? Aşa îmi spunea mie mama când eram mică, copiii, înainte de a se naşte, stau pe FLOARE. Am acceptat această imagine în copilărie, iar acum mi se pare deosebit de sugestivă.

Parcă văd cu ochii sufletului cum copilaşii coboară unul câte unul, fiecare în familia pe care şi-a ales-o, pentru a aduce lumină şi fericire părinţilor şi tuturor celor ce au vreun rol cât de mic în existenţa lor.

Deocamdată eşti foarte mică, cât o păpuşică, dar ştiu că va veni vremea când vom alerga împreună peste câmpul înflorit şi-mi vei însenina zilele cu întrebări copilăreşti, care doar la prima vedere par naive, dar de multe ori sunt mai profunde decât ne-am aştepta.

De când ai venit pe lume, ploaia cade caldă din cer senin, iar toamna şi-a atenuat tristeţea…

În drumul spre Lupşa este un cuib de berze care acum e gol, părinţii şi cei doi pui l-au părăsit, pentru a pleca în ŢĂRILE CALDE, o altă destinaţie pe care încă de când eram copil nu am definit-o niciodată geografic, ele (ŢĂRILE CALDE) sunt în afară de timp şi spaţiu, un fel de paradis al tuturor păsărilor călătoare, care se odihnesc acolo şi aşteaptă nerăbdătoare ca, o dată cu primăvara, să se întoarcă din nou acasă, adică aici la noi, pentru a ne înveseli cu ciripitul lor voios, sau numai cu priveliştea armonioasă a aripilor întinse a zbor.

Mă bucur că înainde de a pleca, BARZA te-a lăsat Arinei, de acum vei fi mereu iubită şi ocrotită, de noi toţi.

BINE AI VENIT!

Manuela Sanda Băcăoanu, o bunică din Munţii Apuseni

Un ochi plânge, un ochi râde…

Lasă un răspuns

Mă uitam în urmă la statistica articolelor, şi am observat că în ultimele două luni am fost extrem de leneşă, cu un singur articol publicat, pe la mijlocul lui august…

Adevărul este că viaţa familiei noastre a fost zguduită de plecarea în Cer a tatălui meu, pe data de 26 august, moment după care nu am mai avut niciun chef să mai scriu ceva.

Aceasta este o vagă încercare de a reveni, motivată de uriaşa bucurie care a dat peste noi în 2 septembrie, când micuţa Olivia a apărut în familia noastră, dându-mi  posibilitatea de a mă numi „bunică”. De acum şi până voi părăsi această viaţă, nimeni şi nimic nu-mi va putea lua această titulatură şi fericirea de a avea o nepoţică perfectă, urmată (sper eu)  şi de alţi nepoţi şi nepoţele.

Am visat o dată că aveam 10 (zece) nepoţi la masă la Lupşa, iar eu le puneam mâncare în farfurii, umblând printre ei ca o cloşcă ocrotitoare. Sper că era un vis premonitoriu…

Cam atât pentru astăzi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Părinţi buni, părinţi răi…

Lasă un răspuns

Zilele trecute am dat o fugă până la Marea  cea Mare, m-am încărcat de energie şi cu imagini noi, dar nu despre asta vreau să vorbesc…

Vrând nevrând, pe plajă eşti mai aproape de semenii tăi decât ţi-ai dori, motiv pentru care devii martorul ocular al micilor lor drame sau bucurii.

În ultimii 25 de ani am avut ocazia să văd mai multe plaje din Europa, iar ceea ce m-a frapat întotdeauna în sens pozitiv, a fost felul cald în care se poartă străinii cu proprii copii, total diferit de istericalele văzute/auzite în familiile de români, în general pe litoralul românesc.

Anul acesta am bătut pe jos Mamaia de la sud la nord şi am ajuns până în capătul nordic al staţiunii Năvodari, aşa că am avut ocazia să întâlnesc tot felul de oameni, cu care nu neapărat am conversat, m-am mulţumit cu a-i observa.

În primul rând, vreau să spun că în România schimbările ultimilor ani sunt uimitoare, litoralul românesc este foarte frumos şi foarte plin, între Mamaia şi Năvodari nici măcar nu mai este vreo porţiune de plajă goală, ca să ştii că ai ieşit din prima şi ai intrat în următoarea staţiune, a trebuit să întrebăm unde suntem. Ne-a salvat logica soţului meu: „Cred că suntem în Năvodari, uite ce mulţi copii sunt aici!”

Într-adevăr, de mult n-am mai văzut atât de mulţi copilaşi pe metru pătrat, probabil părinţii preferă Năvodari fiindcă nu e atâta hărmălaie ca la Mamaia. După câte-mi amintesc, pe plajele din străinătete nu urlă muzicile, aşa încât dacă stai între două terase să asculţi stereo două piese complet diferite. Îmi doream şi eu ca, dacă merg la mare, să ascult pur şi simplu marea, fosnetul valurilor şi al vântului, însă nu am prea avut ocazia….

Dar să revenim la oile noastre… Ca de obicei, încep cu o idee în minte şi ajung cine ştie unde.

Sunt foarte bucuroasă că interpelări de genul „Irina, eu ţip la tine şi tu nici măcar nu mă asculţi!” au fost destul de rare, s-ar părea că „mersul afară” al românilor (adică afară din ţară…) i-a făcut să se civilizeze cât de cât, aşa încât să nu mai ţipe la copii ca la uşa cortului, arătând tuturor ce educaţie grozavă dau ei propriilor progenituri. Acuma că am zis de civilizaţie, mi-am mai amintit de o bulină roşie pentru români, şi anume aceea că dimineaţa, la toaleta din tren era CURAT, după nu ştiu câte ore de călătorie, românii au învăţat să nu se mai urce cu picioarele pe vasul toaletei şi să tragă apa, în mod corespunzător… Hmm! … O fi fost bună şi revoluţia aia la ceva, mai ştii?

La polul opus de mama Irinei, care poate era într-o criză existenţială, am văzut o mulţime de părinţi extrem de calmi, pozitivi şi plini de iubire pentru copiii lor. În ultima zi, chiar lângă noi stătea o doamnă trecută de prima tinereţe, cu un băieţel căruia eu îi dădeam cam 4 ani, dar tare sfătos. Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a zis că cinci ani şi şase luni, eu nu l-am crezut, dar doamna a confirmat. Nevrând să mai fac o gafă, întrebându-l dacă e cu bunica la mare, am trecut la subiecte mai paşnice. În orice caz, doamna trata copilul ca pe un adult, iar asta se vedea, vorbea şi el foarte corect şi nu se maimuţărea ca alţi copii, care primesc un alt soi de educaţie.

Mi-a mai plăcut tare mult o altă familie, eram în autobuzul supraetajat ce ne ducea la gară, chiar lângă noi fiind o familie tânără, cu un copilaş de vreo trei ani. Mama îşi udase tricoul pe piept vrând să bea apă, iar soţul i-a spuns într-un mod foarte drăguţ: „Lasă că te usuci, doar mergem cu soarele în faţă!” Făceau doar un tur cu autobuzul, la gară au luat bilete ca să se întoarcă la Mamaia, doar aşa, de dragul copilului.

Ştim cu toţii că propriul exemplu face de o sută de ori mai mult decât sfaturile pe care vrem să le vârâm neapărat în capetele copiilor noştri. Dacă tata s-a purtat urât cu mama, aşa se va purta şi băiatul cu soţia lui, iar dacă mama era rea de gură, exact aşa va fi şi fata ei.

Părinţii îşi doresc întotdeauna ce-i mai bun pentru copiii lor, iar titlul meu s-ar putea să fie un pic exagerat, nu cred că există părinţi cu adevărat răi, cum nu există nici părinţi perfecţi. Realitatea este că viaţa ne dă multă bătaie de cap, aşa că, de multe ori uităm că spre noi privesc cu adorare ochii copiilor noştri, care, în mod inconştient, vor deveni exact ca şi noi, chiar dacă nu-şi doresc acest lucru.

Dragii mei, eu nu dau sfaturi, fiindcă oricum nu ţine nimeni seama de ele, dar, mai puţină dădăceală şi mai multă libertate dată copiilor, nu poate fi ceva greşit. Nu vorbesc despre libertatea de a face lucruri rele, ci despre acea libertate care le dă voie să fie ei înşişi şi să descopere micile mistere ale vieţii pe cont propriu, fără a le „turna” în cap ideile noastre, învăţăturile şi dogmele vechi de sute de ani, preluate de la alţii. Să-i lăsăm să fie ei înşişi, chiar dacă fac greşeli. Doar propriile greşeli te ajută să evoluezi, absolut nimeni nu învaţă din greşelile altcuiva.

Vă doresc o vară minunată, atât cât a mai rămas din ea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Vorbe frumoase…

3 răspunsuri

O prietenă care tocmai a terminat de citit cartea mea, mi-a trimis un email atât de frumos încât nu mă pot abţine să nu mă laud, aşa că iată mai jos corespondenţa dintre noi…

„Draga mea,
Iti  multumesc ca m-ai facut părtaşă la o astfel de experienţă, experienta pe care mi-as dori sa o am si eu macar o data in viata!
Mare curaj ai avut sa pleci pe un drum necunoscut, atatia amar de kilometri, printre necunoscuti! Mare admiratie pentru familia ta, care te-a sustinut atat de mult pe parcursul drumului si nu numai!
M-am bucurat nespus sa am timpul necesar sa citesc aceasta carte, pentru ca …eu nu am timpul meu. Eu am timpul copiilor, a sotului, al parintilor…etc. Al meu se tot ascunde pe undeva…dar uite ca acum a aparut : pe drumul spre Barlad si inapoi, in weekendul Rusaliilor, am reusit sa parcug majoritatea paginilor, asa cum o faceam pe vremuri(mancand efectiv cartile pe paine). Au mai ramas cateva pagini pe care, in sfarsit , le-am parcurs furand din timpul de munca(dar sunt convinsa ca nimeni nu s-a suparat 🙂
Cartea e…minunata!
Descrierea experientelor fizice , dar mai presus a trairilor interioare o fac deosebita, cu atat mai mult cu cat eu insami am astfel de trairi si de ceva vreme incoace ma analizez mereu prin prisma aceasta.
Pot sa spun cu mana pe inima ca am ras copios, dar in acelasi timp am plans alaturi de tine. Inclusiv pentru catelusa pierduta(stii, in 2000 am pierdut si eu un catel-pur si simplu nu a mai venit acasa…si inca si azi sper sa il revad-inclusiv in Budapesta, in 2009, am strigat dupa el-Fredy!).
Stilul sugubat in care ai descris anumite momente/chiar si criticile facute anumitor persoane/situatii aduce a Creanga al nostru, iar experienta in sine a drumului, trairile interioare si dialogurile cu sine/cu Divinitatea au ceva din Coehlo(in special Alchimistul). Descrierea atat de minutioasa a peisajelor te duc cu gandul la Hogas…e uimitor cum ai reusit sa combini aceste stiluri intr-o singura carte FOARTE BUNA!
Mi-as dori sa vad cartea ta vanduta in mii de exemplare, si nu doar pentru bani, ci pentru calitatea scrisului si pentru experienta impartasita. E o experienta unica si cred ca „deschizatoare de inimi/suflete”-e ceea ce majoritatea oamenilor au nevoie ca sa inteleaga sensul adevarat al vietii.
 Stii, inainte sa aflu de Gheorghe(imi aduc aminte ca mi-ai scris „Nu te indragosti, vei avea o deceptie!”-nu am stiut la ce te referi), ma pregateam sa ti scriu in prezenta o sugestie pe care cel mai probabil ai mai primit-o: aceea ce a „scrie” o carte in imagini , cu experienta de pe Camino de Santiago. Asa ca mi-am inghitit si eu lacrimile cand am citit ca nu mai e. Dar pot sa spun cu mana pe inima ca am „vazut” cu ochii mintii ceea ce ai vazut si tu.
In final, te felicit din nou atat pentru curajul de a porni pe un astfel de drum, dar si pentru curajul de a scrie  o carte (stiu cum e, a mea inca asteapta „inspiratia” si timpul..), si nu orice fel de carte, ci O CARTE FOARTE BUNA!
Trebuie sa iti marturisesc ca deja am promis cartea la doua dintre cele mai bune prietene ale mele, asa ca daca cumva mai ai exemplare, te rog mult sa imi spui, as vrea sa cumpar si sa le fac cadou(una dintre prietene chiar isi doreste sa mearga pe Camino).
Te pup si astept cu interes urmatoarea carte!
Cu drag,
Ligia”
„Dragă Ligia,
Citind elogioasele tale cuvinte, mă simt de parcă nu este vorba despre mine, parcă altcineva ţi le-ar fi inspirat. Chiar mi-au dat lacrimile, cred că m-ai apreciat mai mult decât merit.
Probabil tu trebuia să vii la lansarea cărţii, unde, oameni de meserie, mai mult au hăcuit-o decât au apreciat-o, au spus ca nu este o carte de spiritualitate, că nu are descrieri extraordinare… etc.
După o vreme însă, cartea mea era lângă Osho în librărie, semn că cineva totuşi o citise şi o pusese acolo unde merita, adică lângă cărţile de suflet, fapt care m-a umplut de mândrie.
Cuvintele tale mă ambiţionează să termin şi cea de-a doua carte, pe care voi avea grijă să o lansez cu oameni care au înţeles cu adevărat ceea ce am vrut să transmit.
Mai am câteva exemplare, dacă mai doreşti să dăruieşti şi altora cartea mea.
Te pup,
şi-ţi mulţumesc încă o dată, vorbele frumoase nu se găsesc pe toate drumurile”
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Camino prin România

Lasă un răspuns

 

Dragii mei caminanţi,

Văd că, aşa cum sunt toate la români, o bulă mare de aer la început, după care ne dezumflăm şi uităm de entuziasmul cu care am primit o oarecare iniţiativă înainte chiar de a începe ceva, s-ar părea că asta se întâmplă şi cu proiectul „Camino prin România”, pentru care am fost entuziasmaţi la început, iar acum nimeni nu mai zice nimic.

Am văzut pe FB că a fost o întâlnire la Bucureşti, dar mai multe date nu am primit despre ce s-a hotărât, cum ne putem înscrie în asociaţie şi care, ce ar avea de făcut.

Eu aş dori să mă implic, dar nu ştiu „de unde să o apuc”, ce trebuie făcut, care este începutul acestei acţiuni?

În primul rând, ar trebui hotărât pe unde va trece acest drum, pentru a şti dacă este peste tot „acoperit” cu oameni care să facă marcaje, să găsească adăposturi, etc.

Sper ca cei ce sunt deja implicaţi în acest proiect să vadă acest mesaj, poate totuşi se întâmplă ceva.

Celor plecaţi vă doresc un Buen Camino din inimă, iar celor din ţară vă cer ajutorul, pentru a demara cu adevărat munca ce ne aşteaptă şi pe care o aşteptăm.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni