Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Drumul roman – de la Buru la Vidolm

Sau, aş putea spune, încercare nereuşită de a străbate pădurea adormită…

După câteva zile de la prima trecere prin Buru pe jos, vinerea, când mergeam la Lupşa, l-am lămurit pe Ştefan să mergem „un pic” pe jos pe drumul roman, să vedem dacă acei oameni mi-au spus adevărul, sau …nu.

Surpriză, traseul  este extrem de frumos, un drumeag de munte uşor de străbătut, după o urcare destul de scurtă, te simţi ca printr-un parc, bine pus la punct de către administratorii săi.

După vreo 4 km (după pedometru), când chiar mă gândeam că fusesem victima unei farse, oamenii îşi bătuseră joc de mine şi mă lăsaseră să merg pe asfalt, iată că pădurea e întreruptă de o poiană imensă, acoperită cu o iarbă ce astă vară probabil era cât mine de înaltă… Hmm… un foişor de observare a animalelor şi grămezi de porumb (ce-i drept, neatinse), îmi confirmă că povestea cu ursoaica sau alte animale sălbatice nu fusese inventată. (Urşii mănâncă porumb?).

Drumul se transformă subit în cărare, iar în lăstărişul şi pădurea ce urmează, se pierde definitiv. Ooff! Iar eu îmi făceam planuri cum ajungem noi până în Vidolm, iar de acolo, eu merg înainte pe jos, iar Ştefan se întoarce cu o ocazie, ca să ia maşina noastră. După mai multe încercări (ale mele) de a găsi totuşi cărarea, mă dau bătută, e destul de târziu, a rămâne în pădure în preajma înserării n-ar fi cel mai nimerit lucru.

Ne întoarcem aşadar, eu pe jumătate bucuroasă (ca să nu spun pe jumătate tristă) că am ajuns probabil până la jumătatea drumului spre Vidolm, iar când mai aveam câteva sute de metri până la maşină, nişte pietricele răzleţe, mă ajută să fac un semişpagat, care mi-a dereglat piciorul stâng, de astă dată. Genunchiul drept s-a învineţit doar după două zile, mă ridicasem atât de repede, încât nici nu-mi dădusem seama că atinsese solul.

Din nou Bowen, iar acum, sunt ca nouă.

Hotărârea de a străbate drumul şi invers, dinspre Vidolm spre Bucu, încă nu m-a părăsit, aştept însă momentul potrivit.

Cu alte aventuri, în numărul viitor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Ziua Arieşului, ediţia a II-a

NU, n-am uitat de această zi importantă din calendarul meu personal şi poate şi al altora, dar cu atâta prigoană a homosexualilor şi atâtea lături aruncate de unii în capul altora, parcă nu avea loc printre articolele mele.

Totuşi, îmi iau inima în dinţi, şi zic: dragi români de pretutindeni, cărora vă mai pasă şi de altceva decât de furtunile politice ce zguduie România în ultimele luni şi care nu sunt în stare să aducă ceva bun în vieţile noastre, vă invit cu mare drag în data de 13 octombrie să mai facem un efort pentru a curăţa albia Arieşului de urmele lăsate de vajnicii locuitori ai zonei, şi de eventualii turişti care (am văzut cu ochii mei) se debarasează de gunoaie nu contează în ce loc, „civilizaţi” la maximum, dar doritori să găsească locuri curate atunci când pleacă în concediu…

Da, ştiu, Ziua Arieşului era în 7 octombrie, sau, mă rog, în cea mai apropiată sâmbătă de această dată, însă, după cum cu toţii aţi observat, ne-a fost furată de către marele referendum inutil, care va mai băga nişte bani în buzunarele unora, şi aşa doldora…

Mă tot abţin să  politizez această zi, e una care ar trebui să-i adune pe toţi locuitorii Văii Arieşului şi pe cei care iubesc aceste meleaguri, după mine, politica este o plagă pe faţa societăţii, nu avem nevoie de ea, dar e ca o boală cronică, n-o putem „vindeca”, aşa că o suportăm, fiecare cât de bine poate.

Ştiu că a fost Ziua Curăţeniei în 15 septembrie, acţiune lăudabilă şi de folos, dar loc pentru curăţenie există tot timpul, nu cred că Arieşul a devenit brusc limpede ca cristalul şi lipsit de miile de pet-uri care-l populează încă de la izvoare.

Cam atât am avut să vă spun, răspund cu drag eventualelor întrebări.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Reîntoarcerea la „locul crimei”

Eram foarte nemulţumită de ceea ce reuşisem în cele două zile de mers pe jos, sâmbătă abia am reuşit să mă recuperez, cu bowtech şi cu înot la ştrandul din Baia de Arieş, iar duminică eram deja ca nouă, aşa că…

Nu mă pot abţine, umplu o plasă cu legume din grădină pentru a o duce voluntarului de la cabana Albamont, şi, cu cântec, înainte marş: urc în maşină şi mă întorc înapoi până la locul sus-amintit, (55 de km de la Lupşa), pentru a face noi prospecţiuni şi a găsi adevăratul Camino, cel pe asfalt nu mi se pare potrivit deloc.

Las maşina la cabană şi o pornesc înapoi pe jos, de astă dată pe cărări de munte, prin locuri absolut superbe…

Am mers aşa până dincolo de Colţeşti, am inclus cetatea cu acelaşi nume pe traseu, întorcându-mă din nou de unde plecasem, de astă dată, fericită şi mulţumită de rezultatul zilei.

Interesant, plecarea pe drumul verde este exact de lângă Conacul Secuiului, din Colţeşti. Oricum, data trecută era după ploaie şi spre seară, n-ar fi fost prea plăcut să străbat acest drum. Ştie cineva acolo sus cum să le aranjeze pe toate, trebuie doar să-i dai voie să-ţi îndrume paşii.

Ce e frumos, din Colţeşti până în Rîmetea, fiecare poate să meargă cât de sus îl duc picioarele, în sensul că este un drum marcat chiar pe creastă, un pic alunecos după cum mi-au spus două fete din Marea Britanie cu care m-am întâlnit când tocmai coborau şi care au fost încântate de perspectiva unui Camino de Santiago ce începe de aici, apoi, o mulţime de terase, îţi dau posibilitatea să faci traseul pe unde vrei. Este şi un drum chiar pe vale, foarte frumos şi acela, atâta doar că nu ai perspectiva întregii depresiuni.

Fericită şi mulţumită, după 17 km (drumul dus-întors), am urcat în maşină şi am plecat la Cluj… Încă nu am marcat nimic pe acolo, va trebuie să mai merg cel puţin de două ori, dar nu contează, pur şi simplu m-am îndrăgostit de această zonă.

IMG_9173

Mai am încă noutăţi, dar , toate la timpul lor…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Ziua a doua Buru – Sălciua 07.09.2018

Părăsesc  cabana Albamont abia pe la ora 8, o dată cu destrămarea ceţei ce se lăfăia peste toate împrejurimile, ca o anexă întârziată a nopţii ce se destrămase şi ea, cu puţin timp în urmă.

Sunt încântată că voi mai merge doar 4 km pe asfalt, pe urmă, voi trece muntele pe drumul roman, aşa cum aflasem cu o săptămână în urmă, când făceam cercetări în zonă, întrebând un localnic.

Mai fac prospecţiuni pentru cazări, în această zonă abundă, dar constat că eu am dormit la cea mai ieftină: 25 lei patul în camera cu 8 paturi, şi 35 lei în cea de 3. Nu-ţi poţi dori mai mult!

Pedometrul meu arată că ieri am făcut mai bine de 49.000 de paşi, un record pentru mine de când îl folosesc. Bineînţeles, camino nu este atât de lung, eu m-am mai întors, am făcut şi drumuri laterale… Oricum, am mers cam 34 de km.

Răcoarea dimineţii mă mângâie plăcut pe faţă, am impresia că o parte din Rai a coborât aici, în preajma mea. Nu te poţi simţi mai bine nici acolo, în Cer, decât mă simt eu acum, aici… Cânturi de îngeri răsună în atmosfera diafană, întrerupte de glasul baritonal al unui preot, sunt călugăriţele de la una dintre mănăstirile pe lângă care trec, la slujba de dimineaţă.

Primii 4 km, până la Buru, au fost floare la ureche, cu toate că am tot intrat pe drumuri lăturalnice, ca să scot camino de pe asfalt.

Iată şi Buru, mă aprovizionez cu apă de la izvorul pe care-l cunosc bine, luăm apă de aici în fiecare săptămână.

Mă îndrept cu avânt spre drumul roman care, sper eu, mă va scoate la Vidolm, voi merge pe coamă, vai, abia aştept. Când s-o cotesc la stânga însă, întreb aşa, de control, un localnic, dacă acesta este drumul spre Vidolm, iar el face ochii mari, timp în care mai apar doi bărbaţi, trecuţi de toate tinereţile, înjghebând cu toţii , ad-hoc, o şedinţă de braistorming.

  • Doamnă dragă, ai mare curaj să mergi pe drumul ăsta, noi n-am mai fost de ani de zile şi am auzit că-i împădurit.
  • Bine, bine, dar se mai vede, nu? Eu merg pe jos, n-am nevoie de nu ştiu ce mare drum, să mai fie măcar o potecă…
  • Nu te duce, conchide al doilea, dacă pleci, nu te mai întorci. Am auzit că este şi o ursoaică cu pui, pe acolo. Te poţi şi rătăci…
  • Păi, numai să vin eu cu dumneata, zice al treilea, mai tânăr decât ceilalţi doi.

Cum niciuna dintre perspectivele de mai sus nu-mi surâde, mulţumesc pentru informaţii şi plec, din nou pe asfalt, doar cu un mic intermezzo prin satul vechi, cu case uitate de vreme şi cu moşi ce se uită peste gard.

Ajung în câteva minute pe Valea Arieşului, atât de dragă mie, dar atât de greu de parcurs cu piciorul, pe asfalt. Mestecând în minte tot felul de soluţii salvatoare, după ce iau micul dejun în staţia de autobuz, mă îndrept spre Lungeşti, primul sat ce mă întâmpină pe Vale. Un chioşc îmi dă speranţa că voi putea bea o cafea, dar răspunsul acru al vânzătoarei, tradus de un moş ce se sorea pe un scaun în curte, că dacă vreau cafea, trebuie să cumpăr o pungă, m-a băgat direct în butoiul cu melancolie. Pentru mine, cafeaua pe camino este un ritual, întotdeauna îmi plăcea să ştiu câţi km am de parcurs până la savuroasa şi binemeritata băutură…

N-am mai stat la taclale, mă gândeam doar cu obidă că dacă ar şti că datorită mie va avea de 10 ori mai mulţi clienţi, poate ar sacrifica un pachet de cafea…

Ei, ce să-i faci, nu toate sunt roz în lumea aceasta, dar, ca să mă îmbuneze, un măr batul, cu nişte mere imense, zemoase şi aromate căzute pe jos, mi-a readus buna dispoziţie, chiar dacă nu la cotele de acum o oră şi ceva, când părăsisem primitorul adăpost.

S-ar părea că această zi seamănă cu una de pe Camino Portughez, ceea ce vreau din răsputeri să evit, mersul pe asfalt e plictisitor şi cel mai obositor dintre toate, azi e azi, dar sunt sigură că , până la urmă, voi găsi şi traseele frumoase, camino cel adevărat mi se va revela şi totul va fi din nou bine sub soare.

Ca să rezum, restul zilei l-am petrecut mărşăluind pe asfalt, am mai intrat în două locuri ca să vorbesc despre cazare, cu promisiuni destul de avantajoase pentru pelerini.

Mersul pe asfalt mi-a venit însă de hac, după alţi 46.000 de paşi, l-am sunat pe soţul meu, Stefan, să vină cu maşina să mă ducă la Lupşa, în mod normal ar fi trebuit să caut cazare la Sălciua, dar pe aici trec săptămânal şi pot oricând vorbi cu proprietarii de pensiuni, o durere în coapsa dreaptă mă face să şchiopătez, iar o ploaie mocănească ce se transformă într-una torenţială, pune capac unei zile nu tocmai fericite pe camino românesc, aflat, cu adevărat, în durerile facerii.

Cam atât pentru astăzi… Toată această zi, îmi aduce aminte de acea expresie: ZÂMBEŞTE, MÂINE VA FI MAI RĂU!

Nu disperaţi, realitatea poate fi mult mai cruntă decât eşecul unei zile. Am pierdut poate azi o bătălie, dar războiul este abia la început.

Să aveţi o zi încântătoare!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Aiud- Rîmetea – partea a doua… 06.09.2018

În Livezile, mă voi întâlni cu primarul, acesta este planul, dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu prea bate cu cea din târg. E ora amiezei când ajung în curtea primăriei, îmi iese în întâmpinare o doamnă drăguţă şi amabilă, urmată de încă două, cu care stau la taclale vreo jumătate de oră, poate-poate apare şi dom primar, cu care convorbisem cu o zi în urmă şi promisese să mă aştepte, dar… încurcate sunt căile primarilor, fusese chemat de urgenţă nu-ştiu-unde… Doamnele, amabile, mă ascultă, sunt încântate, ba mai fac şi copii preţioaselor mele documente, apoi o iau din loc, până la Rîmetea mai am o groază de paşi de făcut…

Şi-am mers, şi-am mers, zi de vară, până-n seară… Nu tocmai până-n seară, dar era aproape ora 16 când am ajuns la Templul Templierilor, hotelul din Cheile Vălişoarei, un loc de popas foarte nimerit pentru pelerini. În curte, plin de maşinoace… Hmm, aici o fi scump, mă gândesc eu, în timp ce întreb de proprietar, pe care mi-l imaginez aşa, un cavaler mândru, cu mustăţi. Spre mirarea şi bucuria mea, imaginaţia mi-a jucat feste, apare o femeie tânără, micuţă şi drăguţă, pe numele ei Camelia, care nu are nimic în comun  cu armura unui cavaler. A auzit despre pelerinajul la Camino de Santiago, ar avea camere de 3 paturi cu 180 de lei/noapte, dar pentru pelerini negociem la 50 de lei/pat, cu mic dejun. Yuhuuu! Mi se pare un preţ bun, aşa că plec fericită mai departe, cu toată ameninţarea ploii, care s-ar părea că vine din toate colţurile cerului. Înainte de camino, a merge prin ploaie mi se părea  neplăcut. Acum, mi se pare cel mai firesc lucru, îmi pun pelerina, udată de primii stropi ai acestui prim camino românesc.

Trec prin satul Vălişoara, unde un măr roşu picat pe asfalt îmi face cu ochiul, îl spăl un pic şi-l mănânc cu plăcere în staţia de autobuz, numai bună pentru popasul unui pelerin plouat şi obosit.

Apoi, cu avânt spre Colţeşti, încă vreo trei km, prin ploaia ce nici nu cade nici nu stă, ba mai vine o rafală, ba se mai molcomeşte. La intrarea în Colţeşti însă, o ploaie torenţială , m-a făcut ciuciulete pe 50 de metri, cât mai aveam de parcurs până la prima streaşină. Bun! Acum sunt udă şi la picioare, nu mai am nimic de pierdut. Pelerina şi-a făcut datoria, doar de la genunchi în jos mustesc, bine că mi-am ridicat pantalonii, ca să fiu „cheschi”, adică sexi, în limbajul nepoţelei mele de doi ani.

Două biserici extrem de îngrijite (una cu flori la „fereşti”) mă întâmpină în Colţeşti, şi un anunţ „Conacul Secuiului”, pe care, văzându-l mi-am dat seama că nu voi obţine vreo reducere pentru pelerini, e extrem de frumos şi tot timpul plin. O cameră costă 280 de lei pe noapte, dar… pentru ” o dată în viaţă”, merită investiţia, zic eu. Sau vă puteţi mulţumi cu o vizită la exterior, aşa cum am făcut eu, luând în continuare la picior drumul spre Rîmetea…

Mai picură un pic, apoi, ploaia se opreşte când ajung în comuna mai sus pomenită. M-am îndrăgostit de aceste locuri anul trecut, când am parcurs drumul invers, de la Buru la Aiud , 

Văd câteva anunţuri de pensiuni, dar eu vreau să trec de Rîmetea, îmi amintesc că astă toamnă am văzut mai multe locuri de cazare mai aproape de Buru. Da, am avut dreptate, simt că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, am ajuns la Punctul de informare turistică Albamont, care seamănă grozav cu un albergue din Spania. Parcă s-au inspirat unii de la alţii. Singura bulină neagră este lipsa semnalului pe Orange, nu mă mai ţin picioarele să urc un pic pe deal, aşa că… NOAPTE BUNĂ!

Voi transmite mâine „micile mele rânduleţe”.

Pozee!

Să aveţi o seară faină şi o noapte pe măsură!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Iar acum, povestea… ziua I Aiud-Rîmetea – partea I

Doar mie mi se pare că în centrul imaginii e un cap de pisică? Nu, nu vreau să schimb vorba, ştiu că unii dintre voi sunt curioşi cum au decurs primele mele  zile caminante prin România….

Păi… cam aşa: am ajuns la Aiud pe la 9 dimineaţa şi m-am îndreptat cu voioşie spre primărie, care ştiam acum unde este, în urmă cu vreo două luni am făcut o recunoaştere de rutină a zonei, ocazie cu care am vorbit preţ de 5 (cinci) minute şi cu doamna primar, drept că forţasem un pic intrarea la primărie. Pentru curioşi, voi da detalii cu altă ocazie.

Cum în drumul meu am întâlnit o foarte frumoasă biserică romano-catolică şi cum preotul era prezent, i-am povestit despre proiectul meu şi am cerut voie să pictez prima săgeată galbenă de pe camino românesc. Răspunsul fiind afirmativ, am purces la treabă cu mare emoţie, cu toate că ştiam că spray-ul funcţionează, îl încercasem cu o seară în urmă, în spatele blocului. (De fapt, aceea este prima săgeată galbenă.)

Mă îndrept apoi spre primărie cu paşi vioi, dar, din păcate, nu trec nici măcar de portar (cine ştie, o fi având instrucţiuni precise cu privire la persoana mea). Las totuşi documentaţia despre Camino prin România, nu mă descurajez şi mă gândesc să dau o geană la Liceul Bethlen Gabor (nu sunt sigură că am scris bine), liceu cu renume şi foarte vechi din Aiud, la o aruncătură de băţ de primărie. Am amintiri frumoase de aici, în urmă cu o mie şi unu de ani am fost într-o tabără, (eram în clasa a treia), mă gândesc că şi acum or fi având internat, deci posibil albergue pe timpul verii… de ce nu?

Am acces la directoarea adjunctă, o doamnă foarte drăguţă, care-mi promite că va vorbi cu directoarea, după ce-i explic despre ce este vorba şi-i las, bineînţeles, hârtiile aferente. Au camere cu 6 paturi, dotate cu baie proprie şi există şi o bucătărie. Ideal, aş spune, dă Doamne să fie de acord cu găzduirea pelerinilor.

Mai pictez o săgeată în faţa liceului, apoi încă una la intersecţie, iar de acum… tot înainte, ca… era „ca pionierii”, de fapt ceea ce fac eu s-ar putea numi tot muncă de pionierat, aşa că… TOT ÎNAINTE!

În Aiud nu te poţi rătăci, după ce ai luat direcţia spre Buru, mergi de ţi se apleacă pe o stradă destul de frumoasă, case de o parte şi de alta, am reperat şi cel puţin două supermarketuri cu terasă,  ai de unde să te aprovizionezi. (Important, sunt deschise şi duminica!).

Acum fac o descriere succintă a întâmplărilor, peisajele şi frumuseţile locurilor le las în seama fiecăruia dintre voi, ca să le descoperiţi la vremea lor.

Mă apropii de ieşirea din Aiud, tot întrebând în stânga şi în dreapta de un drum alternativ spre Livezile, nu cel de pe şosea. Nimeni nu ştie, cred că mi-au ieşit în cale doar umblătorii cu maşina, ăia pe jos erau în altă parte la această oră a dimineţii târzii (am pornit pe la 10,30 din centrul Aiudului).

E deja destul de cald, aş spune chiar foarte cald, iar mersul pe asfalt este ultima opţiune dintre toate cele posibile.

Odată cu ultimele case noi, arătoase, ies din Aiud pe şosea, fiindcă îngerii mei păzitori probabil îşi beau cafeaua atunci când eu întrebam despre drumul prin praf… N-a fost să fie, şi pace!

După câţiva kilometri, în care mă conving că trebuie neapărat să mai fie un drum, în stânga mea se văd case de vacanţă, ba chiar şi o maşină, dincolo de un fir de apă ce curge printr-o râpă, iată că, pe marginea şoselei, îmi ies în cale 3 culegători de mere, mama tata şi băiatul. După ce le spun păsul, aceştia îmi confirmă bănuiala, ar trebui să mă întorc vreo doi kilometri înapoi ca s-o iau pe drumul cel bun, dar n-am nervi pentru asta, aşa că merg înainte, dar peste încă un km voi ajunge la Măgina, iar de acolo voi urma drumul de praf…

Zis şi făcut, când dau de indicatorul cu „Mănăstirea Măgina” îl urmez, nu înainte de a mai întreba un localnic, care-mi spune că pe aici drumul e mai lung, dar nu contează, eu vreau mai frumos, şi pentru ochi şi pentru picioare.

Alegerea se dovedeşte a fi una extrem de fericită, drumul e „ca pe camino”, sau chiar mai frumos, urci pe un pârâu, de o parte şi de alta sunt case foarte îngrijite, peste tot e curăţenie, ce mai, am impresia că m-am teleportat fără să-mi dau seama pe camino din Spania. Mă felicit pentru alegerea făcută, nu apuc să-mi strâng şi mâna, că ajung la mănăstirea Măgina.

Atâta pace şi linişte e împrejur, atât de aproape de Dumnezeu te simţi în acest loc, încât vorbele, oricare ar fi, par mici şi seci pentru a zugrăvi toate sentimentele care te încearcă în această mică mănăstire.

Nici ţipenie de om nu se zăreşte, totuşi, nu pot pleca fără să vorbesc cu cineva, iar la încercarea mea de a-mi face simţită prezenţa, răspunsul este apariţia unui călugăr foarte prietenos, căruia îi deapăn de la început povestea. Rezultatul este că-i va vorbi stareţului, au şi ei o cămăruţă cu două locuri de cazare, (bune şi acelea), am înţeles că vor putea fi mai multe, cu timpul. Dă Doamne să vină cât mai mulţi pelerini, ca să fie impulsionaţi şi călugării să mai facă locuri de cazare!

După ce stăm la taclale, călugărul îmi arată pe unde o iau peste deal, ca să ajung în Livezile, satul care dă şi numele comunei.

Drumul este de-a dreptul îmbătător, printre livezi de mere roşii şi porumbişti ce-ţi mângâie auzul cu foşnetul lor pârguit.

O coborâre cam vertiginoasă, dar scurtă, şi iată-mă direct în centrul comunei…

Întreb de primărie, apoi iau apă de la izvorul frumos captat, parcă anume pentru pelerini…

Va urma, mâine…

Poze pe facebook, nu mai am memorie pe blog

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

 

A mai rămas o zi

Îmi place foarte mult imaginea de mai sus, este de pe Camino Portughez, iar pelerinul din depărtare este soţul meu. Am folosit-o ca şi copertă la prima ediţie a cărţii mele: „Între Pământ şi Cer, pe Camino de Santiago”, iar acum, căutând o imagine reprezentativă pentru acest articol, am dat de ea. Cum nimic nu este întâmplător, m-am gândit că va fi de bun augur pentru noua mea călătorie, de astă dată prin ţară.

Plecarea  ar  trebui să se facă aşa, de azi pe mâine, ca să nu ai timp să te gândeşti prea mult la toate câte se pot întâmpla pe un drum al cărui deschizător eşti, un drum care trece prin localităţi dar şi prin locuri pustii, locuri prin care tu hotărăşti dacă e bine sau nu să treacă importantul şi (de acum) cunoscutul Camino de Santiago.

Când mă gândesc la următoarele zile şi mai ales după ce colegele mă tot întreabă cum am curajul să plec singură la drum, parcă mi se strânge un pic cămaşa în spate, dar sunt sigură că voi reuşi să duc la bun sfârşit acest proiect, de când mă ştiu fac acest lucru, nu-mi place să las lucrurile  fără finalitate.

Rucsacul e aproape gata, nu contează că pleci pentru patru sau pentru patruzeci de zile, cam de aceleaşi lucruri ai nevoie.

Aşa că… Buen Camino, mie!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Camino pe Valea Arieşului – proiectul prinde contur

După o lungă perioadă în care muza mea a fost într-o vacanţă prelungită, iată că mi-am făcut timp să mai scriu câteva rânduri. Fac acest lucru pentru a vă anunţa că, în sfârşit, voi pleca pe jos pe Valea Arieşului, pentru ca acest proiect de suflet, „Camino de Santiago prin România” să nu rămână doar un vis frumos.

M-am gândit să pornesc joi, 6 septembrie, de la Aiud. Am patru zile la dispoziţie, timp în care voi parcurge câţi kilometri voi putea, voi găsi variante de drum cât mai pitoreşti şi, dacă voi avea noroc, mă voi întâlni şi cu autorităţile de pe traseu.

În acest an, inenţiomez să străbat/marchez/organizez Camino de la Aiud până la Arieşeni. Pe şosea, sunt 137 de kilometri. Nu ştiu dacă voi găsi scurtături, dar intenţia mea este să duc acest drum cât mai puţin pe şoseaua naţională. Sper să reuşesc şi sper să mi se alăture şi alţi iubitori de Camino în acest proiect.

Aceste prime patru zile caminante le dedic cu dragoste mamei Iacobina, soacra mea, care, din păcate, a plecat din această lume în data de 24 august, la vârsta de 89 de ani. A fost o femeie bună, înţeleaptă şi sinceră. Nu întâmplător, numele ei a fost Iacobina, varianta feminină a numelui de Iacob, exact cel spre care se îndreaptă toţi pelerinii ce merg la Santiago de Compostela, adică Sfântul Iacob de pe Câmpul Stelei.

O să vă ţin la curent cu traseul ales şi cu întâmplările de pe drum, pe toţi cei interesaţi.

Deocamdată, să ne auzim/vedem cu bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

 

Cine vrea să falimenteze CFR – ul?

Trăim nişte vremuri mai mult decât tulburi, în care oamenii şi natura tălăzuiesc ca o mare în furtună, veştile rele circulă cu viteza vântului turbat, iar de cele bune, nu prea mai avem parte.

Zilele trecute, am avut din nou ocazia să mă plimb cu trenul, şi, bineînţeles, să îndur suferinţele de rigoare.

Prima parte a călătoriei a fost decentă, am mers de la Cluj la Mangalia, cu vagonul cuşetă. Nici n-am simţit cum au trecut orele, am putut dormi şi am ajuns odihnită pe litoral.

Ce te faci însă, că, de la mare a trebuit să mergem în Moldova, cu un tren de noapte, care nu avea nici cel mai mic vagonel de cuşetă, sau vagon de dormit, sau… Pe lângă asta, era atât de plin, cu oameni care călătoreau pe culoar, ca pe vremea împuşcatului, că nu-mi venea a crede că ceea ce văd este din România anului de graţie 2018, când laptele şi mierea promise de un guvern analfabet, s-au transformat în fiere.

Bucuroasă că am supravieţuit călătoriei, m-am odihnit vreo două ore, după care, la nuntă, frate, că de aceea venisem în Moldova. Nunta a fost frumoasă, autentic moldovenească, cu mâncăruri bune şi muzică excelentă.

Dar… cum întotdeauna există un „dar”, a trebuit să mă întorc din nou la Cluj, de astă-dată cu un tren de zi. Mă gândeam că voi putea să mă odihnesc cât de cât, doar am zburat direct în tren de la nuntă, la ora 5,15 dimineaţa.

În Paşcani, când cer un loc la Cluj, surpriză: mai era un loc doar până la Gura Humorului, coleşica preste deal, cu alte cuvinte. Bun şi ăla, zic, îl iau, adjudecat, până nu-l ia altcineva!

Mă mai plimb eu prin oraş (aveam mai bine de o oră şi jumătate de aşteptat), timp în care, mă păleşte deşteptăciunea, aşa că mă întorc înapoi la gară, poate mai are vreun loc din Vatra Dornei, cine ştie?

Surprize, surprize, am mai primit un loc, din Gura Humorului, până la Gherla, ce-i drept, în alt vagon! Din Gherla mă duc şi pe jos, ce-s ăia 50 de kilometri, până mâine dimineaţă, când merg la serviciu, cu siguranţă ajung, că doar sunt antrenată, am făcut mii de kilometri pe jos, în ultimii ani. Mai apuc doar să aud un bărbat care aproape plângea în faţa ghişeului, fiindcă nu mai primea bilet până la Timişoara, nici măcar în picioare. O altă doamnă care nu primise loc, atunci când luasem eu primul bilet dimineaţa, a cerut să „vorbească cu şeful”, iar acum, o văd aşteptând trenul, cuminte. O fi primit şi ea loc până în Gura Humorului, mai ştii?

Râsu-i râs, şi gluma-i glumă, dar, când se anunţă trenul care vine cu vagonul 5 (cinci) după locomotivă, mă deplasez spre coadă, eu aveam locuri întâi în vagonul 4, apoi în vagonul 1.

Urc în vagonul 1, unde spre surprinderea mea, găsesc loc, aşa că rămân să-mi trăiesc supliciul călătoriei într-un vagon în care aerul condiţionat face faţă doar o perioadă, apoi se procedează ca pe vremuri, se deschid geamurile, altfel, dăm cu toţii în primire, e o căldură umed-sufocantă, miros de găini opărite, aceasta a fost impresia mea la prima urcare în tren, când aveam trei ani, şi mai persistă şi acum.

Distracţia abia pe la Gura Humorului începe, când un grup de vreo 10-12 studenţi, vin cu locuri în regulă, fapt care-i face pe mulţi dintre ocupanţii scaunelor, aceia care nu mai găsiseră locuri, să se ridice umili şi să stea în picioare. De fapt, acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri, mi s-a zbârlit părul pe mine când am văzut cum o mamă cu un copil de nici doi ani, a fost nevoită să se ridice în picioare, pentru a ceda locul studenţilor.

Nu am nimic cu studenţii, îmi sunt dragi, am trecut şi eu şi copiii  prin acea fază a vieţii, vinovaţi sunt cei ce, din dorinţa de a mai câştiga capital electoral, au dat legea prin care studenţii pot circula gratuit cu trenul, de câte ori şi oriunde li se năzare. Zău aşa! Iar oamenii care plătesc bilet, ce să facă? În cazul în care „prind” un loc în picioare să fie mulţumiţi şi să călătorească în aceste condiţii de la Iaşi la Timişoara?

Cei ce au dat legea sunt  total înafara problemelor care le-au creat. Habar nu au (sau nu vor să ştie) că CFR Călători pur şi simplu nu mai are vagoane, locomotive, că sunt nevoiţi să scoată trenuri fiindcă nu mai pot încropi o garnitură. Când spun „garnitură” mă gândesc la două amărâte de vagoane, în care oamenii stau claie peste grămadă, iar dacă mai nimereşti şi „mâncători de seminţe” în preajmă, tacâmul este complet.

Din Gherla, a urcat un cuplu drăguţ, oameni trecuţi de prima tinereţe, dar foarte simpatici. Am intrat cu ei în vorbă şi am aflat că, de fapt, trenul nostru are doar patru vagoane, deoarece vagonul 3 lipseşte cu desăvârşire… Iluzia că avem 5 vagoane s-a spulberat şi ea, iar cei doi ne-au povestit cum o mamă cu trei copii n-a mai primit bilet nici în picioare, până la Arad…

E posibil aşa ceva? E posibil ca în România secolului XXI să nu poţi călători cu trenul, fiindcă un tren, care pe vremuri avea 15 vagoane, acum are 5, de fapt, patru…?

Acum 35 de ani, de la Cluj la Bucureşti, ajungeai în 7 ore şi jumătate. Acum, după mersul trenurilor, ajungi în 10 ore şi jumătate, iar  cu întârzierea aferentă… când o da Domnul.

În ultimii 28 de ani, nu s-a făcut nimic pentru infrastructura căii ferate, iar vagoanele, sunt cam aceleaşi. Cele mai noi, cred că au în jur de 20 de ani. Într-o ţară care are (avea, nu ştiu dacă mai are) fabrică de vagoane şi de locomotive, se călătoreşte ca în evul mediu, cu viteza diligenţei.

De când ne-am „democratizat”, toţi miniştrii transporturilor au fost fie incompetenţi, fie marionete.

Eu spun ce ştiu bine despre CFR, că despre autostrăzi se tot spune, tot degeaba.

Am stricat şi eu o vorbă, să mă răcoresc.

Nu pun poze, cred că ştiţi cu toţii cum arată trenul în România centenarului. Huo!

Ne vedem la Bucureşti, incompetenţilor, dăncilenilor, vânduţilor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Clujul în stradă – ziua a doua

Da, e un iepuraş, care chiar a participat la protest, împreună cu stăpânul lui, bineînţeles. M-am gândit că dacă văd o imagine de acest fel, vor fi interesaţi şi cei ce ieri, în timpul protestelor din oraşele ţării, încă mai postau pe facebook imagini idilice, cu floricele şi pisicuţe. Vorba ceea: „Ţara arde, babele se piaptănăăă!” Parcă îmi şi sună în urechi vocea cântăreţului, vouă, nu?

Ieri am fost şi mai mulţi decât în ziua precedentă, semn că românii se trezesc pe rând… Bine ar fi să ne trezim cu toţii, numai aşa putem să scăpăm şi de ei, toţi.

La protest, ca la protest: lozinci, mers pe jos (până în Mănăştur de astă dată, în 19 am fost în Mărăşti). Am pornit cu mult entuziasm pe la ora 20, unii cu familiile, colegii, prietenii, iar copiii, bine dispuşi şi încântaţi să facă un lucru „de oameni mari”, strigă şi ei lozinci, chiar dacă nu le înţeleg sensul. Cei mai măricei, vor ţine minte toată viaţa aceste evenimente şi le vor putea povesti nepoţilor, aventura lor din copilărie…

Înainte de a pleca la protest, am stat de vorbă cu o familie tânără, care era total decepţionată de cele ce se întâmplă în ţară şi de neputinţa noastră de a face ceva: ” Am stat de vorbă cu un vecin, care este foarte mulţumit de doi leii daţi la pensie, uită că celelalte s-au scumpit mult mai mult” îmi spun ei, cu necaz. Pesimismul lor mă întristează, dar nu într-atât încât să  pierd orice speranţă că voi apuca şi eu zile bune în această ţară.

” Noi măcar protestăm!” aud un crâmpei de discuţie în spatele meu, am traversat deja tot Mănăşturul şi ne întoarcem spre centru, pe strada Câmpului. Da, noi măcar protestăm, nu stăm cu mâinile încrucişate aşteptând ca alţii să facă ceva, pentru a ne fi nouă mai bine. Cum ne vom simţi noi, dacă protestul nu va avea finalitatea dorită? Cred că mult mai bine decât ei, cei care nu au participat. Dacă totuşi va apărea schimbarea, iar la un examen de conştiinţă îşi vor da seama că au stat în casă, laşi şi leneşi, sau la terasă, bând bere şi bucurându-se de o seară în oraş regretele vor fi târzii. Când vor fi întrebaţi de nepoţi: ” Tu ce-ai făcut, atunci când oamenii manifestau? „, ce le va răspunde?

Ne-am bucurat şi noi de o seară în oraş, petrecută solidar, cu oameni care au acelaşi crez, şi anume acela că ţara aceasta merită mai mult decât nişte gunoaie la conducere, care s-o ducă direct la groapa de gunoi a Europei.

Vă aştept deseară la protest, mult mai mulţi şi mult mai hotărâţi!

Nu ataşez poze sunt destule pe FB.

Să aveţi o zi după cum vă este sufletul!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni