Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Dacă nu ai un Colţ de Rai, musai să-ţi faci unul!

2 răspunsuri

Azi dimineata, cand mergeam spre locul de muncă, se discuta intens la radio despre articolul unei jurnaliste din Romania, care a considerat că această ţară nu-i mai poate oferi nimic ei şi copilului ei, drept pentru care a decis s-o părăsească definitiv, aşa cum mulţi alţii înaintea ei au făcut-o.
Cuvintele erau bine spuse, amare şi fără speranţă la un viitor în care să licărescă măcar o luminiţă la capătul acestui interminabil tunel în care am intrat de mai bine de un sfert de secol, părerile despre articol erau pro şi contra, de fapt, mai mult pro.

Cu toţii ne plângem de „ţara asta” de penalii şi venalii ce o conduc, de faptul că majoritatea dintre noi nu suntem în stare să luăm atitudine împotriva a tot ce merge pe dos la noi, cu totul altfel decât în alte ţări, aşa zis civilizate.

Am şi eu o întrebare pentru plângăreţi, aş vrea să-l întreb pe fiecare în parte, oare ce a făcut, personal, pentru ca ceva, o părticică din lumea în care trăieşte să devină mai frumoasă şi mai bună? Dacă răspunsul este negativ, atunci fiecare ar trebui să pună mâna pe mătură, pe cazma, sau pe orice altă unealtă, cu ajutorul căreia putem da o faţă umană acestei ţări minunate, care, nu se ştie din ce pricină, a fost populată cu oameni cărora le place să stea în genunchi şi să plângă (sau să se plângă).

Nu mă pot lăuda că am făcut mare lucru pe lumea aceasta, dar încerc ca, acolo pe unde-mi petrec mare parte din viaţa, deocamdată la sfârşit de săptămână, să fac ca totoil să fie frumos, dorinţa mea este „să îmbrac ţara în flori!”
Sunt deabia la începutul acestui proiect, dar vă voi ţine la curent.
Imaginile de mai jos, sunt de la Lupşa, unde am renovat casa părintească şi unde am mari planuri de viitor. Deocamdată, vreau să le arăt oamenilor că o casă şi chiar o grădină de legume, trebuie să arate şi bine, nu numai să fie funcţională sau să dea roade. Toţi cei ce trec pe lângă casa şi grădina noastră se bucură de frumuseţea florilor, lucru care-mi face inima să tresalte de bucurie.

Haideţi ca, împreună, să îmbrăcăm ţara în flori… şi bineînţeles că nu putem planta, decât acolo unde am făcut întâi curăţenie.

Spor la treabă! Aştept poze cu minunatele voastre colţuri de rai, locurile în care vă simţiţi minunat şi care vă fac să fiţi mândri că sunteţi români.

Călătorind cu trenul, prin Europa

2 răspunsuri

După călătoria cu avionul, cea cu trenul devine o adevărată provocare, mai ales dacă ai multe mii de kilometri de străbătut. Mă întorceam cu trenul din vacanță, eram deja după vreo 18 ore de călătorie și vreo patru-cinci trenuri schimbate, la un moment dat le-am pierdut șirul. Nu e de mirare, după emoțiile de rigoare când vezi că mai ai doar 10 minute până la următorul tren, iar cel în care încă te găsești abia se târăște spre gara în care trebuie să te elibereze, să cobori odată și să ajungi în sfârșit în trenul care te duce la Viena, pe parcursul acestei călătorii chiar poți sufla de câteva ori, deoarece durează vreo opt ore…

Iată că într-un final trenul oprește, cobor val-vârtej în Frankfurt flugh ( adică aeroport), de unde trebuie să iau trenul spre Viena… Iute la etaj, să văd de la ce linie pleacă dragul de tren spre Viena și fuga la linia cu pricina, adică 5, unde  constat cu uimire că mai am de stat, iar o întârziere, de astă dată de 20 de minute…

Eu, de felul meu, sunt o vajnică apărătoare a trenurilor și a călătoriei cu acestea, dar acest ultim voiaj m-a făcut să nu mai fiu atât de vehementă în a le face publicitate. Credeam că numai în România întârzie trenurile, dar acum mi-am schimbat impresia, văd că peste tot prin Europa lucrurile s-au cam schimbat, dar nu în bine…Parcă au luat ei exemplul nostru, în loc să-l luăm noi pe-al lor. Noroc că întârzie toate, așa nu pierzi legătura ( Râsu-plânsu!).

Într-un final, după ora 12 din noapte, apare și trenul meu, care, cu toate că întârzie, are și ceva diferit față de trenurile din România, adică e foarte lung, iar eu așteptam în cel mai nepotrivit loc. O iau la goană cu rucsacul în spinare, noroc că nu-i prea greu… ”Haide, că poți !” mă încurajez singură, cu toate că mai am vreo șase vagoane de alergat. Cu o ultimă sforțare, iată-mă, în sfârșit, pe treptele vagonului, intru înăuntru, exact la timp pentru a simți cum se mișcă încet, apoi din ce în ce mai repede, iar până să ajung la locul de pe bilet, a părăsit deja gara, alergând prin noaptea neagră, spre destinația finală ( a lui, nu a mea), adică Viena…

Sunt bucuroasă că în sfârșit am o perioadă de liniște, adică mai multe ore în care pot să părăsesc starea de ”luptă sau fugi”, sau mai bine-zis ”așteaptă și fugi”, mă îndrept încrezătoare spre locul meu, care este ”Au millieu”, după cum scrie pe biletul luat de la Paris, adică tocmai în mijloc, locul cel mai nefericit cu putință, nu ai și tu ceva de care să te sprijini cu adevărat… Asta este, nu poți avea  cel mai bun loc, luat chiar în ziua plecării…

Deschid cu grijă ușa compartimentului, observând fără niciun dubiu nemulțumirea unui tânăr care-și întinsese picioarele pe scaunul meu, iar acum trebuie să se retragă, înghesuindu-și prietenul, care stă lângă mine, în partea mea dreaptă, spre ușă. Arunc un ochi spre stânga, unde un domn rotofei stă cuminte, cu mâinile odihnindu-i-se pe burta care, dacă ar fi a unei femei, aș bănui că mai are cam o lună până să nască. Privirea îmi alunecă spre șoldul vajnicului domn, iar acolo, stupoare, am impresia că se odihnește tocul unui mic pistol… Aha, domnul o fi ceva vânător… nu știu de ce vânător, doar ei au puști, nu pistoale, dar acesta a fost primul gând ce mi-a trecut prin minte și căruia nu m-am împotrivit, așa că, pentru mine, domnul din stânga este vânător. Adjudecat!

Pentru a avea întreaga perspectivă a compartimentului, privesc și în fața mea, unde o doamnă blondă, un pic ciufulită probabil din pricina multelor încercări de a găsi o poziție care să-i dea voie să doarmă, îmi zâmbește a bun-venit și noapte bună, refuzând cu un gest drăgălaș oferta mea de a-și întinde picioarele pe scaunul meu, în speranța că voi putea face și eu același lucru, dar pe scaunul ei, bineînțeles. Mai arunc o privire prin compartiment, dar sunt oprită brusc din reverie de picioarele tânărului din dreapta față, care, dormind, se reazemă cu toată greutatea de mine, greutate pe care constat că nu pot s-o suport mai mult de câteva secunde, așa că, cu un gest de mamă iubitoare, îl împing spre prietenul (lui) ce se chinuie în dreapta mea, să păstreze un anume echilibru între picioarele lor ce se susțin reciproc și restul compartimentului…

Cu un gest timid la început, reușesc și eu să-mi întind picioarele pe ”terenul advers”, cu mare grijă să nu ating și să nu inoportunez pe nimeni,  călătoria îndelungată mă obligă la acest gest, altfel, mâine dimineață, probabil voi fi posesoarea a doi butuci.

Scaunul de lângă geam, din dreapta doamnei blonde, nu este ocupat încă, dar aici, oamenii sunt foarte disciplinați, nu se așează decât acolo unde au bilet, chiar dacă pentru asta trebuie să stea în cap. Din partea dreaptă, dinspre culoar, parcă cineva mă privește pe furiș. Este doar luna, ca o tingire galbenă și rotundă, atârnată în fereastra trenului de către o gospodină prea grăbită pentru a o mai pune la loc, după ce a frecat-o cu cenușă și i-a dat atâta strălucire…

Îmi fac curaj și-mi mut picioarele pe scaunul gol, măcar să mă bucur de o poziție mai comodă, poate fur un pic de somn… Probabil am ațipit, când, după smucitura care ne anunță că trenul a părăsit o stație, ușa compartimentului se deschide, în cadrul ei apărând un domn prezentabil, care se îndreaptă hotărât spre locul gol, de la geam. Noi, cei lungiți prin spații ce nu ne aparțin, adică cei doi tineri și cu mine, ne retragem picioarele, apoi, cu un gest firesc, ne reluăm pozitia cât de cât comodă pe care o descoperisem. Domnul nou venit închide ochii, cel de lângă mine își ține în continuare burtica cu drag, doamna din fața mea s-a mișcat doar un pic, mă mir că nu e cu totul amorțită, iar cei doi tineri au mârâit ceva prin somnul întrerupt de venirea ultimului pasager ce mai lipsea, pentru ca toate locurile să se simtă utile, având fiecare un fund care să le apese.

Adorm din nou, un fel de letargie mă cuprinde, nu sunt nici complet trează, dar nici nu dorm cu adevărat. Mă gândesc cu groază că voi mai avea încă o noapte asemănătoare, dar alung gândul hoinar, ce să mă gândesc la următoarea, când încă nu am scăpat de asta?

Când somnul mă cuprinsese de-a binelea, ceva mă trezește brusc, aaa, era domnul de lângă mine, care v,oind să iasă din compartiment, când să treacă peste picioarele mele, mi-a picat în brațe, parcă era într-o poziție de la călărie. Pur şi simplu îmi şedea în poală, pentru o miime de secundă ne privim în ochi, amândoi la fel de miraţi de întâmplare. Îmi retrag urgent  picioarele, eliberându-l pe domnul care nu scoate niciun sunet, nici nu înjură, nici nu-și cere scuze. Ăștia parcă sunt niște mici roboței, n-au sentimente sau gânduri proprii. Pe mine mă umflă râsul, în cap ( sau în fața ochilor minții, ca să mă exprim mai elevat), îmi apare imaginea rotofeiului, călărind și trăgând focuri de armă, prin preeria nocturnă… Mă bucur că totuși el a plecat, poate mă întind și pe scaunul lui, dacă nu mai apare nimeni la orizont. N-am idee cât e ceasul, e încă întuneric, verific și luna e aproximativ în același loc, deci n-a prea trecut mult timp de când am urcat în tren…

Nu știu cum, privirea îmi fuge în jos, lângă scaun, unde dau de o curea care ține de o tolbă, exact ca cea a vânătorilor. Ca să vezi, bine am intuit că domnul era vânător… Apoi mă trezesc vorbind, în cea mai curată franceză de care sunt în stare: ” Aaa, la sacoche, la sacoche de monsieur!” spun mirată, ridicând tolba deasupra capului, pentru a fi văzută de către toți ceilalți participanți la călătorie. La semnul discret al doamnei din față că de fapt e plecat doar la WC, îmi dau seama că și celelalte bagaje au rămas pe locul lor, răsuflu ușurată că ”monsieur” n-a uitat ”la sacoche” și mă întorc ”pe partea cealaltă”, încercând să dorm. Da, știu că francezii spun ”le sac” la toate: la poșetă, la sac, la rucsac, la geantă… n-au niciun pic de inventivitate, de aceea am vrut să le arăt că pot adăuga un cuvânt nou. N-am reușit însă, mă aflam printre nemti…

Ei, cam asta a fost călătoria mea nocturnă… Având în vedere că am călătorit cu 7 (șapte) trenuri până la Cluj, aș putea scrie o întreagă carte, dar, deocamdată, mă abțin…

Am ajuns la Viena cu întârziere, dar și trenul spre Budapesta întârzia, așa că, m-am simțit ca acasă.

Când am plecat în Spania, am făcut exact trei ore și 15 minute, cu avionul.

Recunoştinţă eternă lui AUREL VLAICU, HENRY COANDĂ, etc.!

Vă doresc ”drumuri bune”!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Terapia Bowen și sarcina

Lasă un răspuns

Ca o continuare firească a articolelor precedente în care personajul principal era Terapia Bowen, azi voi vorbi despre eficacitatea acesteia în timpul sarcinii.

De-a lungul anilor, am avut mai multe cazuri de mămici în devenire, care au venit la mine pentru a le ajuta să treacă mai ușor peste această perioadă din viața lor, care este minunată, dar, uneori, poate fi destul de grea.

Problemele lor se întindeau de la retenție de apă care duce la picioare umflate și senzație de ”balon”, până la dureri în diverse părți ale corpului, mai ales în zona lombară, sacrală sau a  picioarelor, ori  stări de anxietate fără vreun motiv aparent.

Staționarea pe patul de Bowtech era și este – pentru toate graviduțele – perioada de relaxare în care nu mai trebuie să se gândească la nimic altceva, decât la starea de bine pe care le-o induce această terapie.

Mulțumirea cea mai mare este a mea, atunci când picioarele se dezumflă, durerile dispar ca prin farmec, iar viitoarea mămică își aduce aminte că, în primul rând este femeie, ce-i drept, una cu talia îngroșată și cu kilograme în plus, dar care spera ca, în ochii tatălui copilului mult-așteptat, să fi rămas fata de care s-a îndrăgostit cu ceva timp în urmă.

Dragi tătici, dacă vreți să le faceți o bucurie mamelor viitorilor voștri copii, face-ți-le o programare la o ședință de terapie Bowen, cu siguranță vă vor fi recunoscătoare.

Nu în ultimul rând, vreau să mai amintesc că toate graviduțele care au trecut prin cabinetul meu au născut repede și ușor, nașterea nu a mai fost pentru ele o experiență traumatizantă, așa cum este pentru majoritatea femeilor.

Vă doresc să aveți copii frumoși, inteligenți și sănătoși! (Poate ajung la guvernare, fiindcă actualii nu sunt de niciunele….)

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni și… terapeut Bowen

 

 

 

 

Timișoara, m-ai uimit!

Lasă un răspuns

Știu că Timișoara este supranumit orașul florilor,… bla, bla…dar săptămâna trecută, când l-am vizitat cu ocazia lasării de carte, am rămas extraordinar de plăcut surprinsă de frumusețea  lui. E frumos  nu numai ca arhitectură, dar vegetația bogată care te împresoară oriunde te-ai afla, îl înnobilează și-l așază la loc de cinste printre orașele țării și ale Europei. Chiar îmi vine să spun, cu mâna pe inimă: ”Timișoara, te iubesc!”

Vreau să le mulțumesc celor ce au venit la lansarea cărților mele, cu toată mediatizarea aproape inexistentă și întâmplărilor de tot felul care păreau că se opun voinței noastre. Până la urmă, a fost o întâlnire de suflet, ne-am simțit bine, (cel puțin eu) iar acesta este lucrul care contează cel mai mult.

M-am întors la Cluj îmbogățită sufletește și mândră să fiu româncă, într-o țară ce are un oraș pe nume Timișoara.

Voi atașa și poze, numai să le pot descărca din aparat, nu știu de ce, dar face figuri. probabil, pozele vor fi direct pe FB.

Vă doresc din tot sufletul să ajungeți în ”Orașul de pe Bega”, așa cum se exprimă comentatorii de fotbal, nu veți regreta nicio secundă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Alo, Monuțule scump!!!?

Lasă un răspuns

De obicei, evit să vorbesc la telefon atunci când sunt într-un mijloc de transport în comun, iar dacă e musai necesar, vorbesc foarte încet și închei repede convorbirea. Nu mi se pare normal ca ceilalți călători să asiste fără voie la un dialog care nu-i privește nici în cea mai mică măsură. Mă aștept să facă și ceilalți la fel, dar…

Astă seară veneam spre casă, iar, la un moment dat, gălăgia era atât de mare, încât părea că bietul autobuz se transformase ad-hoc într-o uriașă cabină telefonică (era un autobuz mare, din cele articulate). Cel puțin cinci persoane vorbeau la telefon în jurul meu, strigând care mai de care, parcă surziseră instantaneu, sau parcă erau la o întrecere de-a ”Cine urlă mai tare”. Am pierdut majoritatea concurenților la stațiile anterioare, dar, cum eu cobor la ultima, am fost nevoită să ascult până la capăt elucubrațiile unei dame mică de statură și scurtă la minte, ce țipa exact în urechea șoferului, care la acea oră nici nu mai avea chef să-i facă observație, probabil.

Mi se pare o lipsă totală de respect față de conducătorul auto și față de ceilalți călători să strigi în gura mare, mai ales că unii discută chiar probleme destul de personale. Mă întreb unde o fi bunul simț, o fi plecat odată cu cei șapte ani de acasă, undeva, în Țările Calde?

Cu toate că eram destul de enervată, (noroc că autobuzele astea noi merg foarte repede și nu pierzi mult timp cu călătoria) mi-am amintit de un episod demult uitat, de pe vremea când eram în liceu, încă nu se auzise despre telefoane mobile, iar ca să vorbesc acasă, făceam și eu ca toată lumea, adică mergeam la poștă. Acolo trebuia să te înarmezi cu răbdare, putea dura și două ore până să primești mult-visata ”legătură” cu numărul pe care i-l comunicaseși telefonistei. (Iată o profesie care a dispărut).

După cum spuneam, stăteam eu odată așteptând ca, din eter, să se materializeze și legătura cu ”acasă”, când, dintr-o cabină telefonică, se aud țipetele unui domn, probabil ”legătura” era proastă, iar el, neauzind, vorbea la un nivel de decibeli demn de un taifun, cam așa: ”Alo, Monuțule scump, tu ești? Alo, Timișoara? ( Acum nu știu dacă Timișoara era ceva, sau cineva….) și în continuare: ”Îți place pijamaua?”… etc. Nu mai țin minte restul convorbirii, dar m-a șocat destul de tare felul de a vorbi al acelui domn, încât să-l țin minte peste ani.

Dar astăzi, când toți urlă ca la întrecere, de ce să mai fiu șocată? Oricum, am auzit destule detalii picante, care să-mi ajungă pentru câteva articole.

Dragii mei, dacă  nu v-a învățat mama voastră, vă spun eu, vorbitul la telefon este un act personal, nu se face în văzul și auzul lumii, lumea le are pe ale ei, nu le mai vrea și pe ale voastre.

Așa că… ”Liniște, vă rog!” Doamne ferește să vrei să citești o carte în autobuz, că trebuie să repeți o frază de trei ori, până-i dai de rost.

Cam… asta am avut de zis, în sinea mea, cu glas încet.

O seară minunată, liniștită, înstelată…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

În lumea lui… „Ştii cine am fost eu?”

Lasă un răspuns

Cu toţii dorim ca în această viaţă să fim „cineva”. Unora, chiar le reuşeşte acest lucru, sau trăiesc cu iluzia că le-a reuşit.
Scriu aceste rânduri, cu gândul la o întâmplare recentă. O colegă intră râzând în birou şi povesteşte cum un domn, aflat pe la a treia tinereţe, bine legat şi cu o voce tunătoare, a interpelat-o pe hol:
– Unde vi-i şeful? Cu o voce care nu admitea vreun refuz, sau un răspuns prea puţin documentat..
S-ar părea însă că răspunsul pe care l-a primit n-a fost pe placul domnului, care, se vedea de la o poştă, a fost „cineva” la viaţa lui, iar acum lucrează la o firmă particulară ce are legături cu cea la care lucrez eu, iar omului i se pare că se află tot în poziţia de a tuna şi a fulgera, indiferent cu cine vorbeşte. Noroc că, între timp, şeful şi-a făcut apariţia, fiindcă nori negri se adunaseră deasupra capului colegei mele, anunţând o furtună cu tunete şi fulgere.
Auzind această scurtă poveste, o altă colegă începe să râdă, povestind ceva asemănător. Cântă într-un cor, unde mai sunt şi persoane de peste 85 de ani. Nimic rău în asta, atât doar că probabil vocile lor tremurătoare nu prea ajută la armonia cântecelor.
Fiecare corist primeşte o partitură, dar unii, mai importanţi (după părerea lor) şi, bineînţeles, din cei trecuţi de 80 de ani, şi-au scris numele pe partituri, aşa, ca un semn de posesie.
Într-o zi, la cor au apărut doi tineri, voci proaspete de la operă, care să mai îmbunătăţească sunetele tot mai dogite ale octogenarilor. Aceştia , fără să fie avertizaţi de cineva şi fără nicio intenţie, au luat din maldărul de partituri două, ca să ştie şi ei ce să cânte. Spre surpriza şi stupoarea lor însă, au avut parte de o interpelare dintre cele mai puţin prietenoase, se nimerise să ia una dintre partiturile „însemnate”.
– Dumneata ştii cine am fost eu? Eu am fost…
Exemplele pot continua la nesfârşit, dar le-am folosit doar pentru a înţelege mai bine ceea ce vreau să spun în continuare. În opinia mea, nu are nici cea mai mică importanţă „CE” ai fost, fiindcă, de fapt, atunci când aceşti oameni se bat cu cărămida în piept şi spun „CINE” au fost ei, de fapt se referă la „CE” au fost, ce funcţie au avut la un moment dat, de-a lungul vieţii.
Este foarte puţin important „CE” ai fost, dacă nu ai rămas „Cineva”, adică o persoană de caracter, o persoană de care oamenii îşi aduc aminte cu plăcere şi o întâlnesc cu drag. „CINEVA” trebuie să rămâi până la sfârşitul vieţii, etichetele purtate de-a lungul ei, sunt total neimportante şi nefolositoare.
Vă invit să vă priviţi în oglindă şi să vă întrebaţi: „CINE sunt eu?”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Lansare de carte și periplu prin Iași

Lasă un răspuns

E sâmbătă, e 13 mai, iar împreună cu soțul meu, Ștefan, pornim spre aventura unei noi zile, de astă dată la Iași. Aici e mare târg de carte, mare, așa că hop și eu,  ca să mai fac o lansare… (n-am găsit altă rimă, vorba lui MIrcea Diaconu, în tinerețile sale).

Începem cu o plimbare pe străzile vechiului oraș, iar inima mea, pot spune cu certitudine, a fost pentru totdeauna cucerită de străzile largi și curate, de Parcul Copou, apoi, răsuflarea mi-a fost de-a dreptul tăiată de bogăția și minunăția plantelor de pe strada pietonală ce duce la Palatul Culturii, o adevărată emblemă a orașului.   Străjuită de mici căsuțe ca din povești, în care ”locuiesc” meșteri populari care-și arată măiestria celor ce vor să-i urmărească, întreține o atmosferă de sărbătoare, de festiv, cu toate că e sâmbătă.

Catedrala și Biserica Trei Ierarhi ne întâmpină cu toată istoria ce le șade pe umeri.

În stânga Palatului Culturii, piesa de rezistență, Palas Mall. Cu tristețe o spun, mall-urile din Cluj se pot ascunde, aici e o altă lume. Iar parcul din spatele Palatului Culturii, este un loc în care poți jura că nu este în România, fie vorba între noi, nici în străinătate  nu am văzut ceva mai frumos. Păcat că aparatul foto nu poate surprinde toată minunăția acestui parc…

A fost și lansarea de carte, la librăria Casa Cărții, ba și la Mall… După vânzoleala și murmurul veșnic din Mall, la librărie, pur și simplu te ”lovește” liniștea, dar într-un mod plăcut și alinător.

Le mulțumesc celor care au fost alături de mine, care, în loc să mai dea o raită prin mall, au preferat să asculte povești adevărate, punctate cu acorduri de chitară, mângâiată cu drag, de d-l Valentin Ajder, editorul de la Eikon.

Vă las în compania fotografiilor, ele vă vor demonstra că tot ce v-am spus este adevărul gol-goluț.

Vă aștept la următoarele întâlniri cu cititorii, care vor avea loc la Satu Mare, Alba Iulia și Timișoara.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Mesajul de Paști

Lasă un răspuns

Veți spune că sunt cam în urma timpului, că tocmai au trecut sărbătorile, iar eu acum scriu mesaje de… Paști?

Da, sunt cam în urma timpului și cam demodată, eu sunt de pe vremea când ”Paștele” erau ”Paști”, urarea era ”Sărbători fericite!”, deoarece oricine își dădea seama că ”Paști fericit!” sună hilar…

În ultimii ani însă, tot ”paștem” fericiți, cu toate că de fiecare dată nu ne putem ascunde un zâmbet când ni se urează asta în gura mare, în media sau chiar de către prieteni.

Pe vremuri, se trimiteau rudelor și prietenilor felicitări frumos caligrafiate, care, după ce stăteau prin vitrine până când se îngălbeneau, ajungeau, bineînțeles, la gunoi, acolo unde tot ceea ce ne înconjoară ajunge la un moment dat.

A trecut acea epocă, fiind urmată de de-a dreptul furibundele mesaje pe telefon, unele mai sofisticate și mai lungi decât altele. Eu n-am fost niciodată adepta niciunui fel de urare de Paști, de ce oamenii trebuie să-și amintească unii de alții, doar în momente de sărbătoare?

Acum vreo doi ani însă, am vrut să fiu și eu ”cool” și să intru în rândul lumii, așa că, am hotărât să retrimit un mesaj care mi s-a părut mie mai nimerit, prietenilor mai apropiați. Noroc că n-am apucat să trimit la prea mulți, când unul dintre ei mă sună și-mi zice să opresc operațiunea, fiindcă, din cauza grabei, uitasem să schimb expeditorul, așa că, de pe telefonul meu, curgeau mesaje semnate de familia… Pixulescu.

A fost prima și ultima dată când am făcut un plagiat, pe care-l și recunosc, de altfel.

M-am lecuit cu trimiterea de mesaje, dacă că cuprinde dorul de cineva anume, pun mâna pe telefon și-l sun. De ce să-i încarc căsuța cu mesaje kilometrice, care, fie vorba între noi, au cam devenit desuete…

Sunt curioasă ce se va mai inventa, în timp ce noi… ”Paștem fericiți!” Ca pe vremea FNI-ului, doar că atunci, dormeam de-a binelea…

Ei, vă doresc spor la toate, și la muncă, gata cu păscutul, că uite, a dat iarna peste noi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Noapte violet, în pădurea de fagi – proză

Lasă un răspuns

Soarele dispare încetişor după dealuri, iar maşina  opreşte fără niciun zgomot lângă gardul din lemn, învechit de trecerea timpului… E undeva la marginea oraşului, în depărtare se văd luminiţele ce încep, mai întâi timid, apoi cu tot mai mare curaj, să se aprindă pe la blocuri şi pe străzi, dând de veste că noaptea se va revărsa în curând peste mica aşezare…

Nimeni nu coboară deocamdată din maşină, o linişte misterioasă stă atârnată în crengile copacilor ce abia se zăresc pe partea dreaptă a drumului neasfaltat, plin de gropi… Noroc că e iarnă şi e îngheţat, altfel, noroiul te-ar trage în jos, urcând până la glezne, sau chiar mai sus. Nu există cineva care să se încumete prin aceste locuri pe vreme ploioasă, fără cizme zdravene, din cauciuc.

La marginea pădurii se zăreşte o umbră, parcă ar fi un bărbat, ce face un semn timid cu mâna, apoi dispare printre copacii muţi, fără ca cel mai mic zgomot să tulbure pacea nopţii… Zăpada acoperă cu un covor gros întreaga pădure, parcă ar vrea să protejeze cu moliciunea ei plantele ce dorm cuminţi, sub formă de seminţe, aşteptând primăvara, când vor ţâşni cu bucurie şi vigoare, străpungând stratul de frunze moarte ce le acoperă şi  care, la un moment dat, le vor deveni hrană.

Maşina mai face câţiva metri cu farurile stinse pe drumul desfundat, apoi se opreşte din nou, iar de pe uşa şoferului coboară o femeie al cărei chip nu se vede din pricina întunericului, dar care, după felul în care se mişcă, trădează o persoană obişnuită cu sportul, mişcările ei agile dovedesc asta. Priveşte în stânga şi-n dreapta, gest cu totul inutil, fiindcă nimeni nu se aventurează noaptea atât de departe de luminile prietenoase ale oraşului…

Cu o mişcare bruscă, sare şanţul ce desparte drumul de pădure, urmându-l pe bărbatul ce tocmai dispăruse printre tufişurile de la poalele fagilor bătrâni, care poate se află aici de o sută de ani.

Auzind fâşâitul din spate, bărbatul se opreşte, având doar timpul necesar pentru a-şi deschide braţele, care să primească în căldura lor femeia, ce cade ca secerată, împiedicându-se de un rug de mure ce se întinde parşiv printre alte tufe, care cresc la adăpostul copacilor seculari.

„Ai venit…”, apucă el să spună, strângând-o tare şi cu drag la piept, moment în care, o lună cât o baniţă se ridică maiestuos în vârful unui fag, aruncând asupra pădurii şi a împrejurimilor un văl de lumină violet, ireal şi plin de mister… Pădurea violet aruncă parcă scântei magice, iar ţipătul unei cucuvele, îi face pe amândoi să tresară…

„Parcă am fi în pădurea fermecată…” şopteşte femeia, fără a mai adăuga niciun alt cuvânt. Îi place să stea aşa, să-i simtă inima puternică bătând, bum-bum, să ştie că orice s-ar întâmpla, el o va apăra fără îndoială, ce păcat că doar de viaţa ei n-o poate apăra…

Închide ochii , iar în câteva momente, ajunge pe un tărâm necunoscut, i se pare că s-a întors cu mii de ani în urmă, se mişcă greoi printr-o lume pestriţă, care vorbeşte într-o limbă necunoscută… sau nu, începe să înţeleagă ce vorbesc oamenii, cu uimire îşi dă seama că ea însăşi este bărbat, iar toată lumea aceasta nu face altceva decât să urmărească un spectacol dement şi macabru, un om care aproape se târăşte, cărând în spate o cruce imensă…

„Nu se poate, doar n-am ajuns tocmai în acele timpuri…” apucă să gândească, iar în momentul următor, un bărbat o bate pe umăr ca pe o cunoştinţă, zicându-i:” Ce zici, Matei? Cred că ar trebui să scrii despre toate astea, nu?” Bâiguind ceva neinteligibil chiar şi pentru ea însăşi, femeia/bărbatul din vremea de demult urmează de la distanţă mulţimea care, în marea majoritate îl huiduie pe purtătorul crucii, fără a şti cine este el cu adevărat…

Acesta cade, sunt unii care-l ajută să se ridice, toată atmosfera este de o ostilitate fără margini, moment în care, la fel de brusc cum a ajuns într-o altă falie temporală, femeia se întoarce, simte inima bărbatului care bate mai puţin tumultuos, dar egal şi puternic, iar fără niciun motiv aparent, izbucneşte într-un plâns izbăvitor, care acestuia i se pare cu totul nepotrivit momentului magic pe care-l împărtăşesc.

– Trebuie să plec, spune ea fără a se opri de tot din plâns, vreau să aflu mai multe despre evanghelistul Matei…

  • Dar ce-ţi veni?
  • Întrebare rămasă fără răspuns, femeia deja se îndepărtează prin pădurea violet, atât de luminată, încât, dacă ar fi, ai putea vedea şi furnicile prin zăpada violet…

Poveste

2 răspunsuri

A fost odată, un bec. Nu se știe din ce eroare, a ajuns să trăiască în lumea ciocanelor, spunându-i-se că și el este ciocan. Se străduia din răsputeri să fie un ciocan cât mai bun, dar, cum el nu era născut pentru a bate cuie, nimic din cele ce făcea nu era strălucit.

În lumea ciocanelor, cel care bătea mai multe cuie sau făcea alte munci de ciocan, era și cel mai bine văzut. Becul nostru, era foarte supărat că nu poate fi și el un ciocan strălucit, când, într-o bună zi, Zâna cea Bună l-a vizitat în somn, șoptindu-i că e greșit ceea ce încearcă să facă, de fapt el este un bec, ar fi bine să înceapă să lumineze…

Trezindu-se buimac, becul nostru încearcă să dea o mică luminiță, și, spre surprinderea lui, chiar reușește. ”Doamne, eram un bec, iar toată viața am crezut că sunt ciocan… Sunt atât de fericit, atât de fericit! Dar cum să le spun ciocanelor, că eu de fapt sunt bec?”

Tot gândindu-se ce și cum să facă, becul nostru a început să iasă tiptil din lumea ciocanelor, iar, spre surprinderea lui, a mai întâlnit și alte becuri, care luminau fericite, într-o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoștea.

Ba a mai întâlnit și oglinzi, care cu toate că nu aveau propria lumină, erau fericite să reflecte lumina ce venea de la el, amplificând-o și făcând-o mai puternică și mai strălucitoare. Becul nostru era în al nouă-lea cer, nu știa cum să le spună asta ciocanelor, dar, într-o bună zi, și-a luat inima în dinți și le-a mărturisit că el este un bec, un bec ce a întâlnit și alte becuri, împreună cu care îi place la nebunie să strălucească, reflectat de sutele de oglinzi care se bucură să fie în preajma lui.

Ciocanele nici nu au ridicat capetele din pământ, erau foarte ocupate să bată cuie, ce le pasă loc că unul dintre ele s-a trezit că este bec? De fapt, ce este acela un bec? N-au mai auzit niciodată de așa ceva… Deodată, din fundul halei, se aude vocea tunătoare a unui ciocan cu experiență:”Numai proștii luminează!”, la care un ciocan mai baban, adaugă:” Hi,hi, da, proștii și pușcăriașii…”

Trist și dezamăgit, becul pleacă într-un colț al halei în care se băteau cuie, simțindu-se singur pe lume…” Cum se poate așa ceva? Ei sunt prietenii mei de o viață, am bătut împreună milioane de cuie, chiar dacă eu nu mă pricepeam prea bine la asta…” Iar lacrimile îi curg cu sârg, împreunându-se sub bărbie și udând filamentul…

Cum stătea el acolo, un bec de lanternă apare de nu se știe unde, iar luminița lui îl face pe eroul nostru să tresară… ”Nu fi supărat” îi spune micul bec, ”ele sunt doar ciocane, nu pot vedea lumina, nu se pot bucura de strălucirea ei, așa cum nici noi nu putem bate cuie… Ridică-te și luminează, aceasta este menirea ta. Nu te poți supăra când cineva nu-ți vede lumina, ar putea mai degrabă să-ți fie milă, ciocanele au doar proprietatea de a bate cuie, așa că,  nu te supăra degeaba”

” Da, oare cum am putut fi supărat pe cineva care aparține altei lumi?” Și-a spus becul nostru, plecând în lumea mare, pentru a întâlni becuri și oglinzi, care știu atât de frumos să reflecte lumina…

Vă doresc să fiți exact în lumea căreia îi aparțineți, iar dacă nu sunteți acolo, să aveți curajul de a vă găsi propria lume, aceea în care să străluciți.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

,