Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Terapia Bowen și sarcina

Ca o continuare firească a articolelor precedente în care personajul principal era Terapia Bowen, azi voi vorbi despre eficacitatea acesteia în timpul sarcinii.

De-a lungul anilor, am avut mai multe cazuri de mămici în devenire, care au venit la mine pentru a le ajuta să treacă mai ușor peste această perioadă din viața lor, care este minunată, dar, uneori, poate fi destul de grea.

Problemele lor se întindeau de la retenție de apă care duce la picioare umflate și senzație de ”balon”, până la dureri în diverse părți ale corpului, mai ales în zona lombară, sacrală sau a  picioarelor, ori  stări de anxietate fără vreun motiv aparent.

Staționarea pe patul de Bowtech era și este – pentru toate graviduțele – perioada de relaxare în care nu mai trebuie să se gândească la nimic altceva, decât la starea de bine pe care le-o induce această terapie.

Mulțumirea cea mai mare este a mea, atunci când picioarele se dezumflă, durerile dispar ca prin farmec, iar viitoarea mămică își aduce aminte că, în primul rând este femeie, ce-i drept, una cu talia îngroșată și cu kilograme în plus, dar care spera ca, în ochii tatălui copilului mult-așteptat, să fi rămas fata de care s-a îndrăgostit cu ceva timp în urmă.

Dragi tătici, dacă vreți să le faceți o bucurie mamelor viitorilor voștri copii, face-ți-le o programare la o ședință de terapie Bowen, cu siguranță vă vor fi recunoscătoare.

Nu în ultimul rând, vreau să mai amintesc că toate graviduțele care au trecut prin cabinetul meu au născut repede și ușor, nașterea nu a mai fost pentru ele o experiență traumatizantă, așa cum este pentru majoritatea femeilor.

Vă doresc să aveți copii frumoși, inteligenți și sănătoși! (Poate ajung la guvernare, fiindcă actualii nu sunt de niciunele….)

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni și… terapeut Bowen

 

 

 

 

Timișoara, m-ai uimit!

Știu că Timișoara este supranumit orașul florilor,… bla, bla…dar săptămâna trecută, când l-am vizitat cu ocazia lasării de carte, am rămas extraordinar de plăcut surprinsă de frumusețea  lui. E frumos  nu numai ca arhitectură, dar vegetația bogată care te împresoară oriunde te-ai afla, îl înnobilează și-l așază la loc de cinste printre orașele țării și ale Europei. Chiar îmi vine să spun, cu mâna pe inimă: ”Timișoara, te iubesc!”

Vreau să le mulțumesc celor ce au venit la lansarea cărților mele, cu toată mediatizarea aproape inexistentă și întâmplărilor de tot felul care păreau că se opun voinței noastre. Până la urmă, a fost o întâlnire de suflet, ne-am simțit bine, (cel puțin eu) iar acesta este lucrul care contează cel mai mult.

M-am întors la Cluj îmbogățită sufletește și mândră să fiu româncă, într-o țară ce are un oraș pe nume Timișoara.

Voi atașa și poze, numai să le pot descărca din aparat, nu știu de ce, dar face figuri. probabil, pozele vor fi direct pe FB.

Vă doresc din tot sufletul să ajungeți în ”Orașul de pe Bega”, așa cum se exprimă comentatorii de fotbal, nu veți regreta nicio secundă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Alo, Monuțule scump!!!?

De obicei, evit să vorbesc la telefon atunci când sunt într-un mijloc de transport în comun, iar dacă e musai necesar, vorbesc foarte încet și închei repede convorbirea. Nu mi se pare normal ca ceilalți călători să asiste fără voie la un dialog care nu-i privește nici în cea mai mică măsură. Mă aștept să facă și ceilalți la fel, dar…

Astă seară veneam spre casă, iar, la un moment dat, gălăgia era atât de mare, încât părea că bietul autobuz se transformase ad-hoc într-o uriașă cabină telefonică (era un autobuz mare, din cele articulate). Cel puțin cinci persoane vorbeau la telefon în jurul meu, strigând care mai de care, parcă surziseră instantaneu, sau parcă erau la o întrecere de-a ”Cine urlă mai tare”. Am pierdut majoritatea concurenților la stațiile anterioare, dar, cum eu cobor la ultima, am fost nevoită să ascult până la capăt elucubrațiile unei dame mică de statură și scurtă la minte, ce țipa exact în urechea șoferului, care la acea oră nici nu mai avea chef să-i facă observație, probabil.

Mi se pare o lipsă totală de respect față de conducătorul auto și față de ceilalți călători să strigi în gura mare, mai ales că unii discută chiar probleme destul de personale. Mă întreb unde o fi bunul simț, o fi plecat odată cu cei șapte ani de acasă, undeva, în Țările Calde?

Cu toate că eram destul de enervată, (noroc că autobuzele astea noi merg foarte repede și nu pierzi mult timp cu călătoria) mi-am amintit de un episod demult uitat, de pe vremea când eram în liceu, încă nu se auzise despre telefoane mobile, iar ca să vorbesc acasă, făceam și eu ca toată lumea, adică mergeam la poștă. Acolo trebuia să te înarmezi cu răbdare, putea dura și două ore până să primești mult-visata ”legătură” cu numărul pe care i-l comunicaseși telefonistei. (Iată o profesie care a dispărut).

După cum spuneam, stăteam eu odată așteptând ca, din eter, să se materializeze și legătura cu ”acasă”, când, dintr-o cabină telefonică, se aud țipetele unui domn, probabil ”legătura” era proastă, iar el, neauzind, vorbea la un nivel de decibeli demn de un taifun, cam așa: ”Alo, Monuțule scump, tu ești? Alo, Timișoara? ( Acum nu știu dacă Timișoara era ceva, sau cineva….) și în continuare: ”Îți place pijamaua?”… etc. Nu mai țin minte restul convorbirii, dar m-a șocat destul de tare felul de a vorbi al acelui domn, încât să-l țin minte peste ani.

Dar astăzi, când toți urlă ca la întrecere, de ce să mai fiu șocată? Oricum, am auzit destule detalii picante, care să-mi ajungă pentru câteva articole.

Dragii mei, dacă  nu v-a învățat mama voastră, vă spun eu, vorbitul la telefon este un act personal, nu se face în văzul și auzul lumii, lumea le are pe ale ei, nu le mai vrea și pe ale voastre.

Așa că… ”Liniște, vă rog!” Doamne ferește să vrei să citești o carte în autobuz, că trebuie să repeți o frază de trei ori, până-i dai de rost.

Cam… asta am avut de zis, în sinea mea, cu glas încet.

O seară minunată, liniștită, înstelată…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

În lumea lui… „Ştii cine am fost eu?”

Cu toţii dorim ca în această viaţă să fim „cineva”. Unora, chiar le reuşeşte acest lucru, sau trăiesc cu iluzia că le-a reuşit.
Scriu aceste rânduri, cu gândul la o întâmplare recentă. O colegă intră râzând în birou şi povesteşte cum un domn, aflat pe la a treia tinereţe, bine legat şi cu o voce tunătoare, a interpelat-o pe hol:
– Unde vi-i şeful? Cu o voce care nu admitea vreun refuz, sau un răspuns prea puţin documentat..
S-ar părea însă că răspunsul pe care l-a primit n-a fost pe placul domnului, care, se vedea de la o poştă, a fost „cineva” la viaţa lui, iar acum lucrează la o firmă particulară ce are legături cu cea la care lucrez eu, iar omului i se pare că se află tot în poziţia de a tuna şi a fulgera, indiferent cu cine vorbeşte. Noroc că, între timp, şeful şi-a făcut apariţia, fiindcă nori negri se adunaseră deasupra capului colegei mele, anunţând o furtună cu tunete şi fulgere.
Auzind această scurtă poveste, o altă colegă începe să râdă, povestind ceva asemănător. Cântă într-un cor, unde mai sunt şi persoane de peste 85 de ani. Nimic rău în asta, atât doar că probabil vocile lor tremurătoare nu prea ajută la armonia cântecelor.
Fiecare corist primeşte o partitură, dar unii, mai importanţi (după părerea lor) şi, bineînţeles, din cei trecuţi de 80 de ani, şi-au scris numele pe partituri, aşa, ca un semn de posesie.
Într-o zi, la cor au apărut doi tineri, voci proaspete de la operă, care să mai îmbunătăţească sunetele tot mai dogite ale octogenarilor. Aceştia , fără să fie avertizaţi de cineva şi fără nicio intenţie, au luat din maldărul de partituri două, ca să ştie şi ei ce să cânte. Spre surpriza şi stupoarea lor însă, au avut parte de o interpelare dintre cele mai puţin prietenoase, se nimerise să ia una dintre partiturile „însemnate”.
– Dumneata ştii cine am fost eu? Eu am fost…
Exemplele pot continua la nesfârşit, dar le-am folosit doar pentru a înţelege mai bine ceea ce vreau să spun în continuare. În opinia mea, nu are nici cea mai mică importanţă „CE” ai fost, fiindcă, de fapt, atunci când aceşti oameni se bat cu cărămida în piept şi spun „CINE” au fost ei, de fapt se referă la „CE” au fost, ce funcţie au avut la un moment dat, de-a lungul vieţii.
Este foarte puţin important „CE” ai fost, dacă nu ai rămas „Cineva”, adică o persoană de caracter, o persoană de care oamenii îşi aduc aminte cu plăcere şi o întâlnesc cu drag. „CINEVA” trebuie să rămâi până la sfârşitul vieţii, etichetele purtate de-a lungul ei, sunt total neimportante şi nefolositoare.
Vă invit să vă priviţi în oglindă şi să vă întrebaţi: „CINE sunt eu?”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Lansare de carte și periplu prin Iași

E sâmbătă, e 13 mai, iar împreună cu soțul meu, Ștefan, pornim spre aventura unei noi zile, de astă dată la Iași. Aici e mare târg de carte, mare, așa că hop și eu,  ca să mai fac o lansare… (n-am găsit altă rimă, vorba lui MIrcea Diaconu, în tinerețile sale).

Începem cu o plimbare pe străzile vechiului oraș, iar inima mea, pot spune cu certitudine, a fost pentru totdeauna cucerită de străzile largi și curate, de Parcul Copou, apoi, răsuflarea mi-a fost de-a dreptul tăiată de bogăția și minunăția plantelor de pe strada pietonală ce duce la Palatul Culturii, o adevărată emblemă a orașului.   Străjuită de mici căsuțe ca din povești, în care ”locuiesc” meșteri populari care-și arată măiestria celor ce vor să-i urmărească, întreține o atmosferă de sărbătoare, de festiv, cu toate că e sâmbătă.

Catedrala și Biserica Trei Ierarhi ne întâmpină cu toată istoria ce le șade pe umeri.

În stânga Palatului Culturii, piesa de rezistență, Palas Mall. Cu tristețe o spun, mall-urile din Cluj se pot ascunde, aici e o altă lume. Iar parcul din spatele Palatului Culturii, este un loc în care poți jura că nu este în România, fie vorba între noi, nici în străinătate  nu am văzut ceva mai frumos. Păcat că aparatul foto nu poate surprinde toată minunăția acestui parc…

A fost și lansarea de carte, la librăria Casa Cărții, ba și la Mall… După vânzoleala și murmurul veșnic din Mall, la librărie, pur și simplu te ”lovește” liniștea, dar într-un mod plăcut și alinător.

Le mulțumesc celor care au fost alături de mine, care, în loc să mai dea o raită prin mall, au preferat să asculte povești adevărate, punctate cu acorduri de chitară, mângâiată cu drag, de d-l Valentin Ajder, editorul de la Eikon.

Vă las în compania fotografiilor, ele vă vor demonstra că tot ce v-am spus este adevărul gol-goluț.

Vă aștept la următoarele întâlniri cu cititorii, care vor avea loc la Satu Mare, Alba Iulia și Timișoara.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Mesajul de Paști

Veți spune că sunt cam în urma timpului, că tocmai au trecut sărbătorile, iar eu acum scriu mesaje de… Paști?

Da, sunt cam în urma timpului și cam demodată, eu sunt de pe vremea când ”Paștele” erau ”Paști”, urarea era ”Sărbători fericite!”, deoarece oricine își dădea seama că ”Paști fericit!” sună hilar…

În ultimii ani însă, tot ”paștem” fericiți, cu toate că de fiecare dată nu ne putem ascunde un zâmbet când ni se urează asta în gura mare, în media sau chiar de către prieteni.

Pe vremuri, se trimiteau rudelor și prietenilor felicitări frumos caligrafiate, care, după ce stăteau prin vitrine până când se îngălbeneau, ajungeau, bineînțeles, la gunoi, acolo unde tot ceea ce ne înconjoară ajunge la un moment dat.

A trecut acea epocă, fiind urmată de de-a dreptul furibundele mesaje pe telefon, unele mai sofisticate și mai lungi decât altele. Eu n-am fost niciodată adepta niciunui fel de urare de Paști, de ce oamenii trebuie să-și amintească unii de alții, doar în momente de sărbătoare?

Acum vreo doi ani însă, am vrut să fiu și eu ”cool” și să intru în rândul lumii, așa că, am hotărât să retrimit un mesaj care mi s-a părut mie mai nimerit, prietenilor mai apropiați. Noroc că n-am apucat să trimit la prea mulți, când unul dintre ei mă sună și-mi zice să opresc operațiunea, fiindcă, din cauza grabei, uitasem să schimb expeditorul, așa că, de pe telefonul meu, curgeau mesaje semnate de familia… Pixulescu.

A fost prima și ultima dată când am făcut un plagiat, pe care-l și recunosc, de altfel.

M-am lecuit cu trimiterea de mesaje, dacă că cuprinde dorul de cineva anume, pun mâna pe telefon și-l sun. De ce să-i încarc căsuța cu mesaje kilometrice, care, fie vorba între noi, au cam devenit desuete…

Sunt curioasă ce se va mai inventa, în timp ce noi… ”Paștem fericiți!” Ca pe vremea FNI-ului, doar că atunci, dormeam de-a binelea…

Ei, vă doresc spor la toate, și la muncă, gata cu păscutul, că uite, a dat iarna peste noi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Noapte violet, în pădurea de fagi – proză

Soarele dispare încetişor după dealuri, iar maşina  opreşte fără niciun zgomot lângă gardul din lemn, învechit de trecerea timpului… E undeva la marginea oraşului, în depărtare se văd luminiţele ce încep, mai întâi timid, apoi cu tot mai mare curaj, să se aprindă pe la blocuri şi pe străzi, dând de veste că noaptea se va revărsa în curând peste mica aşezare…

Nimeni nu coboară deocamdată din maşină, o linişte misterioasă stă atârnată în crengile copacilor ce abia se zăresc pe partea dreaptă a drumului neasfaltat, plin de gropi… Noroc că e iarnă şi e îngheţat, altfel, noroiul te-ar trage în jos, urcând până la glezne, sau chiar mai sus. Nu există cineva care să se încumete prin aceste locuri pe vreme ploioasă, fără cizme zdravene, din cauciuc.

La marginea pădurii se zăreşte o umbră, parcă ar fi un bărbat, ce face un semn timid cu mâna, apoi dispare printre copacii muţi, fără ca cel mai mic zgomot să tulbure pacea nopţii… Zăpada acoperă cu un covor gros întreaga pădure, parcă ar vrea să protejeze cu moliciunea ei plantele ce dorm cuminţi, sub formă de seminţe, aşteptând primăvara, când vor ţâşni cu bucurie şi vigoare, străpungând stratul de frunze moarte ce le acoperă şi  care, la un moment dat, le vor deveni hrană.

Maşina mai face câţiva metri cu farurile stinse pe drumul desfundat, apoi se opreşte din nou, iar de pe uşa şoferului coboară o femeie al cărei chip nu se vede din pricina întunericului, dar care, după felul în care se mişcă, trădează o persoană obişnuită cu sportul, mişcările ei agile dovedesc asta. Priveşte în stânga şi-n dreapta, gest cu totul inutil, fiindcă nimeni nu se aventurează noaptea atât de departe de luminile prietenoase ale oraşului…

Cu o mişcare bruscă, sare şanţul ce desparte drumul de pădure, urmându-l pe bărbatul ce tocmai dispăruse printre tufişurile de la poalele fagilor bătrâni, care poate se află aici de o sută de ani.

Auzind fâşâitul din spate, bărbatul se opreşte, având doar timpul necesar pentru a-şi deschide braţele, care să primească în căldura lor femeia, ce cade ca secerată, împiedicându-se de un rug de mure ce se întinde parşiv printre alte tufe, care cresc la adăpostul copacilor seculari.

„Ai venit…”, apucă el să spună, strângând-o tare şi cu drag la piept, moment în care, o lună cât o baniţă se ridică maiestuos în vârful unui fag, aruncând asupra pădurii şi a împrejurimilor un văl de lumină violet, ireal şi plin de mister… Pădurea violet aruncă parcă scântei magice, iar ţipătul unei cucuvele, îi face pe amândoi să tresară…

„Parcă am fi în pădurea fermecată…” şopteşte femeia, fără a mai adăuga niciun alt cuvânt. Îi place să stea aşa, să-i simtă inima puternică bătând, bum-bum, să ştie că orice s-ar întâmpla, el o va apăra fără îndoială, ce păcat că doar de viaţa ei n-o poate apăra…

Închide ochii , iar în câteva momente, ajunge pe un tărâm necunoscut, i se pare că s-a întors cu mii de ani în urmă, se mişcă greoi printr-o lume pestriţă, care vorbeşte într-o limbă necunoscută… sau nu, începe să înţeleagă ce vorbesc oamenii, cu uimire îşi dă seama că ea însăşi este bărbat, iar toată lumea aceasta nu face altceva decât să urmărească un spectacol dement şi macabru, un om care aproape se târăşte, cărând în spate o cruce imensă…

„Nu se poate, doar n-am ajuns tocmai în acele timpuri…” apucă să gândească, iar în momentul următor, un bărbat o bate pe umăr ca pe o cunoştinţă, zicându-i:” Ce zici, Matei? Cred că ar trebui să scrii despre toate astea, nu?” Bâiguind ceva neinteligibil chiar şi pentru ea însăşi, femeia/bărbatul din vremea de demult urmează de la distanţă mulţimea care, în marea majoritate îl huiduie pe purtătorul crucii, fără a şti cine este el cu adevărat…

Acesta cade, sunt unii care-l ajută să se ridice, toată atmosfera este de o ostilitate fără margini, moment în care, la fel de brusc cum a ajuns într-o altă falie temporală, femeia se întoarce, simte inima bărbatului care bate mai puţin tumultuos, dar egal şi puternic, iar fără niciun motiv aparent, izbucneşte într-un plâns izbăvitor, care acestuia i se pare cu totul nepotrivit momentului magic pe care-l împărtăşesc.

– Trebuie să plec, spune ea fără a se opri de tot din plâns, vreau să aflu mai multe despre evanghelistul Matei…

  • Dar ce-ţi veni?
  • Întrebare rămasă fără răspuns, femeia deja se îndepărtează prin pădurea violet, atât de luminată, încât, dacă ar fi, ai putea vedea şi furnicile prin zăpada violet…

Poveste

A fost odată, un bec. Nu se știe din ce eroare, a ajuns să trăiască în lumea ciocanelor, spunându-i-se că și el este ciocan. Se străduia din răsputeri să fie un ciocan cât mai bun, dar, cum el nu era născut pentru a bate cuie, nimic din cele ce făcea nu era strălucit.

În lumea ciocanelor, cel care bătea mai multe cuie sau făcea alte munci de ciocan, era și cel mai bine văzut. Becul nostru, era foarte supărat că nu poate fi și el un ciocan strălucit, când, într-o bună zi, Zâna cea Bună l-a vizitat în somn, șoptindu-i că e greșit ceea ce încearcă să facă, de fapt el este un bec, ar fi bine să înceapă să lumineze…

Trezindu-se buimac, becul nostru încearcă să dea o mică luminiță, și, spre surprinderea lui, chiar reușește. ”Doamne, eram un bec, iar toată viața am crezut că sunt ciocan… Sunt atât de fericit, atât de fericit! Dar cum să le spun ciocanelor, că eu de fapt sunt bec?”

Tot gândindu-se ce și cum să facă, becul nostru a început să iasă tiptil din lumea ciocanelor, iar, spre surprinderea lui, a mai întâlnit și alte becuri, care luminau fericite, într-o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoștea.

Ba a mai întâlnit și oglinzi, care cu toate că nu aveau propria lumină, erau fericite să reflecte lumina ce venea de la el, amplificând-o și făcând-o mai puternică și mai strălucitoare. Becul nostru era în al nouă-lea cer, nu știa cum să le spună asta ciocanelor, dar, într-o bună zi, și-a luat inima în dinți și le-a mărturisit că el este un bec, un bec ce a întâlnit și alte becuri, împreună cu care îi place la nebunie să strălucească, reflectat de sutele de oglinzi care se bucură să fie în preajma lui.

Ciocanele nici nu au ridicat capetele din pământ, erau foarte ocupate să bată cuie, ce le pasă loc că unul dintre ele s-a trezit că este bec? De fapt, ce este acela un bec? N-au mai auzit niciodată de așa ceva… Deodată, din fundul halei, se aude vocea tunătoare a unui ciocan cu experiență:”Numai proștii luminează!”, la care un ciocan mai baban, adaugă:” Hi,hi, da, proștii și pușcăriașii…”

Trist și dezamăgit, becul pleacă într-un colț al halei în care se băteau cuie, simțindu-se singur pe lume…” Cum se poate așa ceva? Ei sunt prietenii mei de o viață, am bătut împreună milioane de cuie, chiar dacă eu nu mă pricepeam prea bine la asta…” Iar lacrimile îi curg cu sârg, împreunându-se sub bărbie și udând filamentul…

Cum stătea el acolo, un bec de lanternă apare de nu se știe unde, iar luminița lui îl face pe eroul nostru să tresară… ”Nu fi supărat” îi spune micul bec, ”ele sunt doar ciocane, nu pot vedea lumina, nu se pot bucura de strălucirea ei, așa cum nici noi nu putem bate cuie… Ridică-te și luminează, aceasta este menirea ta. Nu te poți supăra când cineva nu-ți vede lumina, ar putea mai degrabă să-ți fie milă, ciocanele au doar proprietatea de a bate cuie, așa că,  nu te supăra degeaba”

” Da, oare cum am putut fi supărat pe cineva care aparține altei lumi?” Și-a spus becul nostru, plecând în lumea mare, pentru a întâlni becuri și oglinzi, care știu atât de frumos să reflecte lumina…

Vă doresc să fiți exact în lumea căreia îi aparțineți, iar dacă nu sunteți acolo, să aveți curajul de a vă găsi propria lume, aceea în care să străluciți.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

,

Focuri pe dealuri…

Nu, nu e o groapă de gunoi căreia i s-a dat foc, este doar una dintre multele imagini cu incendieri de vegetaţie, care populează toţi munţii noştri, în ultimele zile.

Nu ştiu cum se face, dar românii reuşesc să-şi dea singuri „cu stângu-n dreptu”, adică, dacă nu s-au tăiat chiar toate pădurile, de ce să nu ni le incendiem singuri?

Se vorbeşte despre intervenţia pompierilor şi despre amenzi usturătoare, dar, în acest weekend, am văzut cel puţin cinci incendii lăsate în voia soartei, fără ca cineva să se sesizeze… Iar de amenzi, nici nu poate fi vorba. E ceva de genul: „prinde orbul, scoate-i ochii”. Nimeni nu este de vină, dar Munţii Apuseni, fumegând mai ceva decât furiosul Etna, trebuie să mai treacă şi prin această încercare, trebuie să suporte urmările puturoşeniei unora care, pentru a nu curăţa păşunile şi a nu pierde banii de la APIA, le-au dat foc.

Cu uscăciunea din această primăvară, nu e de mirare că focul a ajuns şi la pădurile ce încă mai populează timid munţii, reuşind să desăvârşescă opera vânzătorilor de ţară şi de lemn.

Cred că „Deşteaptă-te române” a fost ales degeaba imnul acestei ţări, mult mai potrivit mi s-ar părea „Ţara arde, babele se piaptănă”.

Vă doresc zile fericite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Invitaţie lansare de carte

Vă invit cu drag să fiţi alături de mine în data de 6 aprilie, de la ora 17,30, la Colegiul Tehnic Energetic – Sala de Festivităţi, unde va avea loc lansarea celei de a doua cărţi: „Când Soarele Răsare la Apus”, odată cu reeditarea jurnalului meu de călătorie  : „Între Pământ şi Cer, pe Camino de Santiago”.

Vă doresc o primăvară cu soare în suflet!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţi Apuseni