Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Lista cu participanții la Ziua Arieșului

5 răspunsuri

Pentru a ne da seama cam câtă lume vrea să se implice în acțiunea de curățare a Arieșului, vă rog să vă treceți pe lista pe care o atașez mai jos.

voluntari-la-ziua-avoluntari-la-ziua-ariecvoluntari-la-ziua-ariec899ului1899ului1riec899ului

 

Trebuie să ne organizăm repede, înainte ca vremea rea să nu ne mai dea voie să ieșim din casă.

Vă doresc o zi plină de lumină!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni (și s-ar părea că nu ultima)

P.S. Observ că nu se poate completa în tabel, așa că vă rog să vă anunțați pe mesaj (privat sau nu), voi completa eu tabelul.

Lista tot crește, eu mai aștept…

Multumesc

Ziua Arieşului – urmată de Festivalul Plăcintelor

12 răspunsuri

Dragii mei moţi,

De la izvorul până la vărsarea Arieşului în Mureş (ştiu că nu sunteţi moţi cu toţii, dar să zicem că acesta este un apelativ drăgălaş, cu care-mi place să vă chem), vreau să vă fac o propunere uriaşă, o acţiune care să zguduie din temelii lenea şi nepăsarea autorităţilor şi implicit a noastră, a tuturor celor ce ne ducem (mai mult sau mai puţin) viaţa pe malurile Arieşului.

Despre ce este vorba? Mă gândeam ca, într-o zi anume, pe care o vom stabili împreună, să curăţăm Arieşul de toate pet-urile şi mizeriile care-l fac să arate în unele locuri atât de trist şi murdar, să-i redăm frumuseţea din copilărie, când te puteai scălda fără frică în apa lui, limpede ca lacrima.

Invităm alături de noi pe toţi cei ce-şi doresc o Românie curată, de vorbe ne-am săturat, cred că e timpul să trecem la fapte. Sunt convinsă că în fiecare localitate se vor găsi gospodine harnice, care, la sfârşitul zilei, să ne întâmpine cu plăcinte şi o cană cu apă rece.

Trebuie să mobilizăm elevii din şcoli şi pe toţi cei ce pot ajuta cu tot sufletul, această activitate.

Nu spun că va fi uşor, dar dacă punem cu toţii umărul, putem arăta că urmaşii lui Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu ţin încă fruntea sus şi-şi doresc o viaţă bună, într-o ţară curată, degeaba aşteptăm ca altcineva să facă (virgulă) curăţenie în curtea noastră, acest lucru nu se va întâmpla niciodată.

Sunt sigură că cei ce vor participa la acestă acţiune, vor înceta să mai arunce gunoaie în apropierea oricărei ape curgătoare. Nu putem însă începe cu a păstra ceva ce nu există deocamdată, adică, până nu faci curat, nu poţi păstra curăţenia.

Vă rog să răspândiţi acest articol, nu de dragul meu, ci de dragul nostru, al tuturor.

Arieşul vă va mulţumi!

Ce şi cum vom organiza, rămâne să stabilim, după ce cât mai multe persoane (şi de ce nu, şi primării) se vor implica în această acţiune.

Vă doresc spor la toate şi aştept cu interes răspunsul vostru.

Dacă nimănui nu-i pasă, înseamnă că m-am înşelat amarnic asupra voastră şi că am rămas

Manuela Sanda Băcăoanu, ultima moaţă din Munţii Apuseni

Florile mele- subiect de Las Fierbinți

Lasă un răspuns

Da, îmi plac florile la nebunie. Aș putea să stau să le îngrijesc zile în șir, fără să obosesc. Și nu, nu mă uit la Las Fierbinți decât cel mult câteva minute, timp în care trec prin fața televizorului la care privește soțul meu. Până acum, n-am găsit niciun gag la care să pot râde cu adevărat. Ceea ce mi-a inspirat însă titlul acestui articol, este atmosfera din telenovelă, un fel de gura-satului modernă…

Să revenim însă la povestea noastră… La Lupșa, de partea cealaltă a șoselei ce trece prin  fața casei noastre și în fața Căminului Cultural  ( n-am idee, această denumire se mai scrie cu majuscule?) de mai bine de 20 de ani se lăfăiau buruieni ce ajunseseră cam la doi metri înălțime, flancate de o balustradă a cărei vopsea nu mai fusese împrospătată cam din aceleași vremuri imemoriale…

Am tot așteptat, răbdătoare, să se întâmple vreun miracol, iar peisajul ce-l privesc pe geam să se schimbe… Nu peste noapte, dar să văd că cineva face ceva… Dar, nimic. Cei ce priveau de vis-a-vis vedeau florile mele, iar eu, să văd doar bălării?

Nici măcar cu ocazia alegerilor, când la Căminul Cultural era secție de votare, nu venea nimeni ca să cosească măcar buruienile ce-ți picau pur și simplu în cap…

Mă rog, după ce am considerat că așteptarea mea este în zadar, am hotărât să-mi fac singură dreptate și să amenajez locul cu pricina…

Soțul meu a ”dezburuienat” locul (ia să inventez și eu cuvinte, că tot incultul face asta prin massmedia), apoi, cu sprijinul viceprimarului care a trimis un om ca să curețe balustrada, m-am pus pe treabă: am vopsit-o cu grund și apoi cu vopsea, iar, cireașa de pe tort, l-am rugat pe vecinul Radu să-mi facă suporturi pentru flori.

Eu cumpărasem deja jardiniere și plantasem flori în ele, așteptam doar momentul final, ca să le ”dau lumii”.

Nu vă spun ce reacții a declanșat acest simplu fapt că o mică părticică din Universul meu (și al celorlalți, bineînțeles) s-a schimbat în bine.

De la felicitări în gura mare, la observații acre de genul: ” Să vezi că până dimineață le fură cineva!”, sau ”Acum va trebui să vii de la Cluj ca să le uzi!”.

Deocamdată nu le-a furat nimeni, deja fac parte din peisaj, toți cei ce trec pe acolo sunt încântați, așa că…

Am auzit că am făcut asta pentru că vine la Lupșa Vasile Dâncu, care ar fi editorul meu. Asta mi s-a părut cea mai bună glumă. Pentru cei neinformați, editorul meu la prima ediție a cărții ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago” a fost Vasile George Dâncu, care este nepotul numitului Vasile Dâncu, dar nu are nicio legătură cu politica. A doua carte și a doua ediție a primei cărți sunt la Editura Eikon, deci s-ar putea să fi făcut asta pentru că aștept vizita d-lui Valentin Ajder, noul meu editor și un vechi cunoscător al Văii Arieșului.

Vai, ce de expresii ”de lemn” am dat la iveală…

Florile, vă rog!

 

 

Dintre bălării, soțul meu a descoperit un nuc. Sper să mâncăm nuci din el. Ca să-l parafrazez pe Mihai Beniuc, aș putea spune: ”Sunt nuc de lângă drum, și fără gard…”

Vă doresc o zi… înflorită!

P.S. Am uitat sa menționez ceva, am făcut toate acestea fără niciun gând subversiv, am vrut doar să-mi înfrumusețez Lumea.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Vacanța – Excursie pe Valea Caselor

Lasă un răspuns

Ce mare chestie, să mergi câțiva kilometri pe Valea Caselor, un pârâu ce se varsă în Arieș și nici măcar nu are un nume original, există o „Vale a Caselor” în mai toate  localitățile de prin împrejurimi… Și totuși, la o atât de mică distanță de lumea civilizată, să găsești peisaje rupte parcă dintr-un basm pare neverosimil,  peisaje care, îmbiindu-te la visare, simți cum creierul tău obișnuit să facă toată ziua calcule și planuri începe să se relaxeze, să simți cu adevărat că ești în VACANȚĂ.

La vreo doi kilometri de centrul comunei Lupșa, dai de vestigiile a ceea ce au fost DUBELE, un fel de mașină de spălat arhaică, unde apa, care cade cu putere, învârtea câteva zile țoalele (țesături groase din lână), care apoi erau uscate la soare, iar proprietarul le lua acasă curate și dezinfectate, albe ca zăpada, numai bune de învelit în timpul iernilor geroase. De o perioadă, această ”afacere” a dat faliment, lumea se învelește cu pilote, iar vechile țoale stau cuminți prin poduri pline de păianjeni, sau, în cel mai fericit caz, la Muzeul Etnografic din Lupșa.

Urcând pe vale, pădurea de foioase e înlocuită de cea de conifere, semn că altitudinea a crescut.

Nu am ajuns până la kilometrul 7, acolo unde, cu muuulți ani în urmă, când eram în clasa a VII-a, la practica agricolă, toată școala noastră a participat la plantarea unei întregi păduri de brad. Cred că pădurea noastră e acum foarte mare, trebuie să merg într-o zi până acolo, aș vrea foarte tare s-o văd.

Noi, copiii de la munte, care nu aveam un C.A.P. prin împrejurimi pentru a face practica agricolă ce era obligatorie la începutul anului, adunam cantități imense de măcieșe, porumbele și coarne, care mergeau spre centrele de colectare.  Totul era ca o joacă, îmi amintesc și acum cu drag de zilele în care mergeam în grupuri mai mari, sau mai mici, pentru a aduna fructele ce creșteau din belșug pe munții din apropiere.

Poate cuvintele mele nu v-au convins să veniți în vizită pe Valea Arieșului, dar sper ca imaginile să facă mai mult, așa cum spune consacrata expresie: ”O imagine, face cât o mie de cuvinte!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Vacanța-Excursie la Fagul Împăratului și la Baia de Arieș

Lasă un răspuns

După ziua foarte grea(pentru fete)  în care am făcut vreo 12 km pe jos, am hotărât să folosim un pic și mașina, cu care am mers până la Muncel. De acolo, mai era doar un kilometru și jumătate până la Fagul Împăratului, faimos de la întâlnirea lui Avram Iancu, cu împăratul Franz Josef. Se spune că Avram Iancu era sub fag, iar împăratul pe șosea. La invitația acestuia din urmă la negocieri, Avram Iancu i-ar fi răspuns:

”Un mincinos și un nebun, nu vor putea să ajungă niciodată la o înțelegere”.

Drumul până la Fag  e minunat, pe un drumeag ce șerpuiește pe malul Arieșului de sute de ani, iar faptul că am ajuns la destinație într-un timp foarte scurt, ne-a făcut să ne hotărâm să mai lungim excursia, până la Baia de Arieș.

Salutăm Fagul Împăratului, măreț când ești aproape, dar aproape nesemnificativ când ești pe șosea. Acum are frunzele verzi, dar la iarnă vor deveni ruginii și se vor păstra așa, până peste doi ani, când vor apărea frunze noi. Această specie de fag își schimbă frunzele doar odată la doi ani. Nu știu cum se hrănește, atunci când frunzele sunt ruginii…

În umbra copacilor care străjuiesc drumul de o parte și de cealaltă, avem impresia că ne plimbăm printr-un parc, după ce ieri, drumul a fost mult mai solicitant.

Fără să ne dăm seama, ajungem la Baia de Arieș, un mic orășel în inima Munților Apuseni. Oameni cu treabă sau care doar se plimbă se perindă prin fața noastră, dar forfota se estompează în micul părculeț, ale cărui bănci sunt aproape toate ocupate.

Ce fericire, să te așezi pe o bancă fără nicio treabă urgentă de făcut, doar cu gândul de a-ți odihni picioarele ostenite. Păsările cântă necontenit, iar din mijlocul gazonului ne zâmbește un brăduț, care, peste ani, ne va privi de sus în jos.

După ce ne tragem un pic sufletul și dăm o raită prin mica localitate, ne întoarcem spre locul în care am lăsat mașina, nu înainte de a trece pe la ștrand… Da, Baia de Arieș are un ștrand adevărat, dar fiind zi de lucru, oamenii nu au timp de distracție. Regretând că nu ne-am luat costumele de baie, ne continuăm drumul, la fel de minunat, ca și la venire. Iată și câteva poze, pentru a demonstra că cele spuse sunt adevărate.

Și așa, a mai trecut o zi…

Vara este pe sfârșite, de fapt, toamna ar cam trebui să-și intre în drepturi, să ne bucurăm așadar de fiecare clipă caldă ce ni se mai oferă, cu bucurie de copil, nu de adult plictisit și plin de griji și suferințe.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Roșia Montană – un moment trist în vacanța noastră

Lasă un răspuns

Ieri am fugit până la Cluj fiindcă aveam pacienți  la bowtech, iar aseară, când mă întorceam frântă de oboseală, am auzit o știre la radio care mi-a băgat un cui în inimă: dosarul intrării Roșiei Montane în UNESCO va fi retras, iar guvernul complotează o împăcare cu compania Gold Corporation, așa, ca nu cumva să dea din buzunar niște bani, mulți ce-i drept, chiar comparabili cu cei furați de-a lungul anilor, sau risipiți în diverse proiecte fără finalitate. Oricum, am înțeles că procesul este pe rol, încă nu s-a dat vreun verdict, iar dacă judecătorii ar fi nepărtinitori, statul român ar trebui să aibă câștig de cauză. Bineînțeles că într-o lume croită strâmb, în care non-valoarea stă la masa bogaților, iar oamenii care doresc binele acestei țări și care știu că un ”afacerist” nu e același lucru cu un ”om de afaceri” sunt ținuți la marginea societății, totul este posibil și permis, dar… până când?

Zilele trecute, am făcut o excursie până la Geamăna, satul scufundat sub mâlul imensului lac de decantare al exploatării  ”Roșia Poieni”, străjuit de copaci ce vor cu tot dinadinsul să supraviețuiască, la fel cu încăpățânații localnici care mai trăiesc și ei, cum pot, pe malul aceluiași mâl mizerabil, ce din depărtare pare un frumos lac de munte…

Prietenele mele au fost oripilate, recunoscând că nu s-au implicat deloc în acțiunea precedentă de salvare a Roșiei Montane, nu și-au închipuit ce se poate întâmpla, doar văzând imaginile ca dintr-un film de groază, dar, din păcate, foarte reale, ale acestui lac ce încă mai crește, au realizat importanța luptei pentru ca acest lucru să nu se repete, la o scară și mai mare…

Nu credeam că situația Roșiei Montane este încă pe muchie de cuțit, nu-mi dau seama de ce intrarea în UNESCO este atât de dificilă, pentru o localitate cu un istoric atât de bogat și care este într-un atât de mare pericol.

Probabil că sursele media, cu toată plângoceala lor patriotico-goldistă v-au convins că localnicii din Roșia Montană nu pot trăi altfel decât din minerit, că acea ”Sanda” care făcea ciorăpei e necăjită cu adevărat… Nicio televiziune sau post de radio nu au spus adevărul, fiindcă toate sunt aservite diverselor interese, care nu vizează nici pe departe poporul acesta, cu generații după generații, toate de sacrificiu.

Vreau să vă spun că biserica din Geamăna era pe un deal, iar în cimitirul ei, sub mâlul puturos, dorm localnicii de sute de ani, acolo dorm  bunicii mei, bunicii tăi, și s-ar putea să ajungem și noi acolo, dacă Roșia Montană va redeveni un coșmar ce ne va bântui visele.

Mai jos sunt câteva poze de la lacul ce acoperă satul Geamăna, vă rog să priviți bine și să nu permiteți ca acest lucru să se întâmple și la Roșia Montană.

S-a construit o bisericuță nouă mai la deal, care are deja micul ei  cimitir.

Dar morții de sub ape, strigă:

SALVAȚI MĂCAR ROȘIA MONTANĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Vacanță pentru inimă, minte și trup – ziua I – la poalele Mărgăii

Lasă un răspuns

Din motive tehnice care în sfârșit s-au rezolvat, nu am putut arăta pe unde am hălăduit în aceste minunate zile, în care stresul și grijile au fost înlocuite cu excursii minunate, mâncare gătită cu drag în grup sau pe secțiuni și momente de suflet…

În prima zi, o mică excursie mai aproape de casă, până la Mărgaia…

Suntem gata de noi aventuri, încălzirea a fost făcută.

Vă dorim o zi încântătoare, la fel cu a noastră.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Albergue la Lupșa

2 răspunsuri

Iată că un vis al meu a devenit realitate, am amenajat un albergue la Lupșa, inspirat de cele din Spania, dar care are tot ce și-ar putea dori un pelerin. Nu-mi mai rămâne decât să invit Camino de Santiago, să poftească pe Valea Arieșului…

Deocamdată, îl folosesc pentru activități diverse, de pildă, mâine începe ”Vacanța pentru inimă, suflet și trup”, unde, împreună cu prietenele mele, vom petrece câteva zile de vis și (sper eu) de neuitat.

Iată ce v-am pregătit, cu foarte multă muncă și cu o investiție care nu e deloc neglijabilă:

Pe mâine, abia aștept să ne întâlnim!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Dacă nu ai un Colţ de Rai, musai să-ţi faci unul!

2 răspunsuri

Azi dimineata, cand mergeam spre locul de muncă, se discuta intens la radio despre articolul unei jurnaliste din Romania, care a considerat că această ţară nu-i mai poate oferi nimic ei şi copilului ei, drept pentru care a decis s-o părăsească definitiv, aşa cum mulţi alţii înaintea ei au făcut-o.
Cuvintele erau bine spuse, amare şi fără speranţă la un viitor în care să licărescă măcar o luminiţă la capătul acestui interminabil tunel în care am intrat de mai bine de un sfert de secol, părerile despre articol erau pro şi contra, de fapt, mai mult pro.

Cu toţii ne plângem de „ţara asta” de penalii şi venalii ce o conduc, de faptul că majoritatea dintre noi nu suntem în stare să luăm atitudine împotriva a tot ce merge pe dos la noi, cu totul altfel decât în alte ţări, aşa zis civilizate.

Am şi eu o întrebare pentru plângăreţi, aş vrea să-l întreb pe fiecare în parte, oare ce a făcut, personal, pentru ca ceva, o părticică din lumea în care trăieşte să devină mai frumoasă şi mai bună? Dacă răspunsul este negativ, atunci fiecare ar trebui să pună mâna pe mătură, pe cazma, sau pe orice altă unealtă, cu ajutorul căreia putem da o faţă umană acestei ţări minunate, care, nu se ştie din ce pricină, a fost populată cu oameni cărora le place să stea în genunchi şi să plângă (sau să se plângă).

Nu mă pot lăuda că am făcut mare lucru pe lumea aceasta, dar încerc ca, acolo pe unde-mi petrec mare parte din viaţa, deocamdată la sfârşit de săptămână, să fac ca totoil să fie frumos, dorinţa mea este „să îmbrac ţara în flori!”
Sunt deabia la începutul acestui proiect, dar vă voi ţine la curent.
Imaginile de mai jos, sunt de la Lupşa, unde am renovat casa părintească şi unde am mari planuri de viitor. Deocamdată, vreau să le arăt oamenilor că o casă şi chiar o grădină de legume, trebuie să arate şi bine, nu numai să fie funcţională sau să dea roade. Toţi cei ce trec pe lângă casa şi grădina noastră se bucură de frumuseţea florilor, lucru care-mi face inima să tresalte de bucurie.

Haideţi ca, împreună, să îmbrăcăm ţara în flori… şi bineînţeles că nu putem planta, decât acolo unde am făcut întâi curăţenie.

Spor la treabă! Aştept poze cu minunatele voastre colţuri de rai, locurile în care vă simţiţi minunat şi care vă fac să fiţi mândri că sunteţi români.

Călătorind cu trenul, prin Europa

2 răspunsuri

După călătoria cu avionul, cea cu trenul devine o adevărată provocare, mai ales dacă ai multe mii de kilometri de străbătut. Mă întorceam cu trenul din vacanță, eram deja după vreo 18 ore de călătorie și vreo patru-cinci trenuri schimbate, la un moment dat le-am pierdut șirul. Nu e de mirare, după emoțiile de rigoare când vezi că mai ai doar 10 minute până la următorul tren, iar cel în care încă te găsești abia se târăște spre gara în care trebuie să te elibereze, să cobori odată și să ajungi în sfârșit în trenul care te duce la Viena, pe parcursul acestei călătorii chiar poți sufla de câteva ori, deoarece durează vreo opt ore…

Iată că într-un final trenul oprește, cobor val-vârtej în Frankfurt flugh ( adică aeroport), de unde trebuie să iau trenul spre Viena… Iute la etaj, să văd de la ce linie pleacă dragul de tren spre Viena și fuga la linia cu pricina, adică 5, unde  constat cu uimire că mai am de stat, iar o întârziere, de astă dată de 20 de minute…

Eu, de felul meu, sunt o vajnică apărătoare a trenurilor și a călătoriei cu acestea, dar acest ultim voiaj m-a făcut să nu mai fiu atât de vehementă în a le face publicitate. Credeam că numai în România întârzie trenurile, dar acum mi-am schimbat impresia, văd că peste tot prin Europa lucrurile s-au cam schimbat, dar nu în bine…Parcă au luat ei exemplul nostru, în loc să-l luăm noi pe-al lor. Noroc că întârzie toate, așa nu pierzi legătura ( Râsu-plânsu!).

Într-un final, după ora 12 din noapte, apare și trenul meu, care, cu toate că întârzie, are și ceva diferit față de trenurile din România, adică e foarte lung, iar eu așteptam în cel mai nepotrivit loc. O iau la goană cu rucsacul în spinare, noroc că nu-i prea greu… ”Haide, că poți !” mă încurajez singură, cu toate că mai am vreo șase vagoane de alergat. Cu o ultimă sforțare, iată-mă, în sfârșit, pe treptele vagonului, intru înăuntru, exact la timp pentru a simți cum se mișcă încet, apoi din ce în ce mai repede, iar până să ajung la locul de pe bilet, a părăsit deja gara, alergând prin noaptea neagră, spre destinația finală ( a lui, nu a mea), adică Viena…

Sunt bucuroasă că în sfârșit am o perioadă de liniște, adică mai multe ore în care pot să părăsesc starea de ”luptă sau fugi”, sau mai bine-zis ”așteaptă și fugi”, mă îndrept încrezătoare spre locul meu, care este ”Au millieu”, după cum scrie pe biletul luat de la Paris, adică tocmai în mijloc, locul cel mai nefericit cu putință, nu ai și tu ceva de care să te sprijini cu adevărat… Asta este, nu poți avea  cel mai bun loc, luat chiar în ziua plecării…

Deschid cu grijă ușa compartimentului, observând fără niciun dubiu nemulțumirea unui tânăr care-și întinsese picioarele pe scaunul meu, iar acum trebuie să se retragă, înghesuindu-și prietenul, care stă lângă mine, în partea mea dreaptă, spre ușă. Arunc un ochi spre stânga, unde un domn rotofei stă cuminte, cu mâinile odihnindu-i-se pe burta care, dacă ar fi a unei femei, aș bănui că mai are cam o lună până să nască. Privirea îmi alunecă spre șoldul vajnicului domn, iar acolo, stupoare, am impresia că se odihnește tocul unui mic pistol… Aha, domnul o fi ceva vânător… nu știu de ce vânător, doar ei au puști, nu pistoale, dar acesta a fost primul gând ce mi-a trecut prin minte și căruia nu m-am împotrivit, așa că, pentru mine, domnul din stânga este vânător. Adjudecat!

Pentru a avea întreaga perspectivă a compartimentului, privesc și în fața mea, unde o doamnă blondă, un pic ciufulită probabil din pricina multelor încercări de a găsi o poziție care să-i dea voie să doarmă, îmi zâmbește a bun-venit și noapte bună, refuzând cu un gest drăgălaș oferta mea de a-și întinde picioarele pe scaunul meu, în speranța că voi putea face și eu același lucru, dar pe scaunul ei, bineînțeles. Mai arunc o privire prin compartiment, dar sunt oprită brusc din reverie de picioarele tânărului din dreapta față, care, dormind, se reazemă cu toată greutatea de mine, greutate pe care constat că nu pot s-o suport mai mult de câteva secunde, așa că, cu un gest de mamă iubitoare, îl împing spre prietenul (lui) ce se chinuie în dreapta mea, să păstreze un anume echilibru între picioarele lor ce se susțin reciproc și restul compartimentului…

Cu un gest timid la început, reușesc și eu să-mi întind picioarele pe ”terenul advers”, cu mare grijă să nu ating și să nu inoportunez pe nimeni,  călătoria îndelungată mă obligă la acest gest, altfel, mâine dimineață, probabil voi fi posesoarea a doi butuci.

Scaunul de lângă geam, din dreapta doamnei blonde, nu este ocupat încă, dar aici, oamenii sunt foarte disciplinați, nu se așează decât acolo unde au bilet, chiar dacă pentru asta trebuie să stea în cap. Din partea dreaptă, dinspre culoar, parcă cineva mă privește pe furiș. Este doar luna, ca o tingire galbenă și rotundă, atârnată în fereastra trenului de către o gospodină prea grăbită pentru a o mai pune la loc, după ce a frecat-o cu cenușă și i-a dat atâta strălucire…

Îmi fac curaj și-mi mut picioarele pe scaunul gol, măcar să mă bucur de o poziție mai comodă, poate fur un pic de somn… Probabil am ațipit, când, după smucitura care ne anunță că trenul a părăsit o stație, ușa compartimentului se deschide, în cadrul ei apărând un domn prezentabil, care se îndreaptă hotărât spre locul gol, de la geam. Noi, cei lungiți prin spații ce nu ne aparțin, adică cei doi tineri și cu mine, ne retragem picioarele, apoi, cu un gest firesc, ne reluăm pozitia cât de cât comodă pe care o descoperisem. Domnul nou venit închide ochii, cel de lângă mine își ține în continuare burtica cu drag, doamna din fața mea s-a mișcat doar un pic, mă mir că nu e cu totul amorțită, iar cei doi tineri au mârâit ceva prin somnul întrerupt de venirea ultimului pasager ce mai lipsea, pentru ca toate locurile să se simtă utile, având fiecare un fund care să le apese.

Adorm din nou, un fel de letargie mă cuprinde, nu sunt nici complet trează, dar nici nu dorm cu adevărat. Mă gândesc cu groază că voi mai avea încă o noapte asemănătoare, dar alung gândul hoinar, ce să mă gândesc la următoarea, când încă nu am scăpat de asta?

Când somnul mă cuprinsese de-a binelea, ceva mă trezește brusc, aaa, era domnul de lângă mine, care v,oind să iasă din compartiment, când să treacă peste picioarele mele, mi-a picat în brațe, parcă era într-o poziție de la călărie. Pur şi simplu îmi şedea în poală, pentru o miime de secundă ne privim în ochi, amândoi la fel de miraţi de întâmplare. Îmi retrag urgent  picioarele, eliberându-l pe domnul care nu scoate niciun sunet, nici nu înjură, nici nu-și cere scuze. Ăștia parcă sunt niște mici roboței, n-au sentimente sau gânduri proprii. Pe mine mă umflă râsul, în cap ( sau în fața ochilor minții, ca să mă exprim mai elevat), îmi apare imaginea rotofeiului, călărind și trăgând focuri de armă, prin preeria nocturnă… Mă bucur că totuși el a plecat, poate mă întind și pe scaunul lui, dacă nu mai apare nimeni la orizont. N-am idee cât e ceasul, e încă întuneric, verific și luna e aproximativ în același loc, deci n-a prea trecut mult timp de când am urcat în tren…

Nu știu cum, privirea îmi fuge în jos, lângă scaun, unde dau de o curea care ține de o tolbă, exact ca cea a vânătorilor. Ca să vezi, bine am intuit că domnul era vânător… Apoi mă trezesc vorbind, în cea mai curată franceză de care sunt în stare: ” Aaa, la sacoche, la sacoche de monsieur!” spun mirată, ridicând tolba deasupra capului, pentru a fi văzută de către toți ceilalți participanți la călătorie. La semnul discret al doamnei din față că de fapt e plecat doar la WC, îmi dau seama că și celelalte bagaje au rămas pe locul lor, răsuflu ușurată că ”monsieur” n-a uitat ”la sacoche” și mă întorc ”pe partea cealaltă”, încercând să dorm. Da, știu că francezii spun ”le sac” la toate: la poșetă, la sac, la rucsac, la geantă… n-au niciun pic de inventivitate, de aceea am vrut să le arăt că pot adăuga un cuvânt nou. N-am reușit însă, mă aflam printre nemti…

Ei, cam asta a fost călătoria mea nocturnă… Având în vedere că am călătorit cu 7 (șapte) trenuri până la Cluj, aș putea scrie o întreagă carte, dar, deocamdată, mă abțin…

Am ajuns la Viena cu întârziere, dar și trenul spre Budapesta întârzia, așa că, m-am simțit ca acasă.

Când am plecat în Spania, am făcut exact trei ore și 15 minute, cu avionul.

Recunoştinţă eternă lui AUREL VLAICU, HENRY COANDĂ, etc.!

Vă doresc ”drumuri bune”!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni