Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Recomandări pentru persoanele care apelează la terapia Bowen

Se spune că nu trebuie să dai sfaturi decât atunci când sunt cerute, sau când este o situaţie de viaţă şi de moarte.

Din fericire, nu ne încadrăm la varianta a doua. Voi scrie câteva rânduri pentru acele persoane care deja ştiu „cu ce se mănâncă” terapia Bowen, dar ar dori poate să afle sau să li se reamintească anumite lucruri, dar şi pentru cei ce cochetează cu ideea de a apela la un terapeut, nefiind încă hotărâţi dacă vor urma sau nu această cale.

Probabil informaţii de acest gen sunt foarte multe până la ora de faţă, având în vedere  că terapia Bowen nu mai este una total necunoscută în România, cum era prin 2010, când am început eu să o practic.

Dacă aţi fost deja măcar la o şedinţă, cu siguranţă aţi aflat că trebuie să faceţi mişcare (în limita bunului simţ, adică nu în exces, dacă aveţi probleme articulare sau la coloană), să beţi cel puţin doi litri de apă pe zi, pentru a ajuta la detoxifierea organismului, care începe încă din prima şedinţă, să nu faceţi băi (duşuri) prea calde sau prea reci, să nu staţi aşezat prea mult timp pe scaun, şi, nu în ultimul rând, să aveţi răbdare, fiindcă nici Dumnezeu nu a făcut Lumea într-o singură zi.

Este posibil ca, după primele şedinţe, durerile să se acutizeze, dar acesta este un semn bun, înseamnă că, organismul lucrează, vrea să se vindece, aceasta putând fi însăşi „criza de vindecare”. Foarte mulţi oameni se descurajează în această etapă, spun că terapia nu funcţionează şi nu mai merg în continuare, când poate erau foarte aproape de a obţine rezultatele dorite.

Să vă spun o întâmplare de ieri, o colegă m-a rugat să-i iau prăjituri de la o anumită cofetărie, a cărei adresă o ştiam doar aproximativ. Ei bine, am mers până acolo, dar… n-am găsit-o, aşa că m-am întors cu buzele umflate. Fiindcă deja ne era foarte poftă la amândouă, am mai făcut o dată drumul împreună, şi, ce să vezi, cofetăria era la fix zece metri mai departe decât ajunsesem eu. Exact aşa se poate întâmpla şi în terapia Bowen, exact când corpul să facă declicul ce este diferenţa între boală şi sănătate,. între durere şi starea de bine, omul să considere că nu mai trebuie să facă cei zece metri ce-l despart de rezultatul pozitiv, întorcându-se acolo de unde a pornit, bineînţeles că şi cu încrederea zdruncinată în terapie şi în terapeut.

Vă rog eu, faceţi şi ultimii zece metri, o să fiţi încântaţi că i-aţi parcurs!

Acum vă las, mă aşteaptă clienţii la cabinet.

Zilele următoare voi vorbi despre depresie şi alte boli grave.

O zi nemaipomenită să aveţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aventură la Câmpeni

Ca de obicei, vineri am fost din nou la Câmpeni. Nu ca de obicei, am luat cu mine şi cauciucurile de vară, ştiam că am o vulcanizare în drum, la marginea Câmpeniului.

Am lăsat maşina şi cauciucurile aferente la vulcanizare pe la ora 18,30, cu bucuria de a avea 45 de minute doar pentru mine, ca să le petrec aşa cum doresc.

O potecă ce urcă abrupt pe stânga şoselei îmi face cu ochiul, aşa că pornesc voiniceşte la drum, având ca şi combustibil o pungă de pufuleţi şi nelipsita sticlă cu apă. O femeie ce coboară cu ceva bagaje care par a fi cutii de brânză mă priveşte curioasă, ne salutăm, iar eu, după încă o sută de metri, ajung într-o poiană… Aici, cărarea se bifurcă, e o variantă care urcă în continuare şi una ce merge oarecum drept, prin pădure. Aş alege cărarea care urcă, dar la 50 de metri mai sus e străjuită de un câine ce deocamdată nu latră, dar mă priveşte curios, la fel ca femeia de acum câteva minute. E clar că nu sunt de pe aici, nu-mi recunoaşte mirosul, aşa că se apropie, ca să „mă simtă” mai bine.

  • Cuţu, cuţu! îi arunc nişte pufuleţi că altceva nu am de mâncare, iar el vine şi-i ia cu delicateţe, parcă duce o ofrandă.

Mă îndrept spre cărarea ce duce prin pădure, o fi având el niscaiva prieteni mai puţin prietenoşi prin preajmă, lucru care se adevereşte în secunda următoare, când mai multe lătrături mă anunţă că „mi-au luat urma”. Peste două minute, toată valea răsună de lătratul câinilor, parcă se anunţau din munte în şes şi înapoi, mă simt ca şi Cruela (măcar că nu par a fi personaj negativ) din 101 Dalmaţieni.

E clar, drumul meu de întoarcere nu poate fi pe unde am urcat, o întreagă haită de câini mă aşteaptă, poate vor şi ei pufuleţi, mai ştii?

Cobor până într-o vale, urc din nou, pădurea se termină şi ajung în nişte hăţişuri, numai bune de agăţat ciorapi. Am uitat să spun, sunt îmbrăcată în fustă, foarte potrivit pentru excursii montane. Garduri, hăţişuri, garduri, parcă sunt într-o emisiune din aceea de supravieţuire, în care îţi pui viaţa în pericol pentru nu ştiu câte zeci de mii de  dolari. Ei, acum eu fac asta de gratis, ceea ce face ca totul să fie  mult mai palpitant.

După ce trec printr-un gard şi escaladez un altul, ajung în sfârşit pe un teren decent, adică unul cosit şi curat, aşa că pot coborî la şosea, fără alte peripeţii.

Bag seama că am ajuns la Bistra tot umblând eu pe dealuri…

De-a lungul excursiei am făcut şi nişte poze, pentru delectarea cititorului…

Trebuie să mă grăbesc, ca să ajung la timp să iau maşina. Aaa, uite, aici o maşină ia cina, direct din căpiţa de fân. Probabil e la desert.

Fix la 19,15 am ajuns în locul din care pornise mica mea aventură, tocmai la timp pentru a lua maşina încălţată de vară.

Vă doresc o zi nemaipomenită. Atenţie la câini!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Două femei, şi-o singură pasiune

Am avut ieri ceva de rezolvat la Bucureşti, aşa că am dat „sfoară în ţară”, dacă vrea cineva să-şi petreacă vreo două ore cu mine, între două trenuri.

Ana este o prietenă de pe facebook, dar ca dovadă că prietenii de pe FB sunt chiar oameni în carne şi oase, ea a apărut zâmbitoare la gară, pregătită să stăm la taclale despre subiectul ce ne pasionează pe amândouă, şi anume Camino de Santiago.

Am fost foarte încântată să-i dau un autograf pe cartea mea, pe care, spune Ana, a citit-o pe nerăsuflate. Probabil trebuie să fii foarte interesat de acest subiect, pentru a-ţi plăcea „Între Pământ şi Cer, pe Camino de Santiago„, sau… nu?

Dar nu despre asta voiam să vorbesc, ci despre timpul petrecut împreună, care parcă a zburat, nu alta. Încă din momentul în care ne-am întâlnit, am simţit că ne cunoaştem de multă vreme, poate de multe vieţi, iar acum ne-am reîntâlnit.

Fiecare aveam de povestit întâmplări mai vesele sau mai triste (în general mai vesele, pe cele triste nici nu le mai ţinem minte), parcă trebuia să dăm din preaplinul inimii cât de cât în exterior, ca să nu dea „pe dinafară”.

Ana e binecuvântată, va pleca şi anul acesta pe Camino, iar eu voi fi cu sufletul alături de ea, clipă de clipă. De multe ori, atunci când îţi este greu, faptul că ştii că există cineva care se gândeşte la tine şi se aşteaptă să te întorci victorios, te ajută să treci peste momentele dificile, să mai faci un pas şi încă unul, cu toate durerile ce te asaltează de pe unde nu te aştepţi ( azi te doare genunchiul, mâine glezna, poimâine şoldul, eu am avut parte de toate).

Sunt convinsă că spre acest drum nu e îndemnat oricine, trebuie să ajungi la o maturitate a spiritului, care să te facă să doreşti să mergi într-un loc în care ştii de la bun început că-ţi va fi greu, dar, pe de altă parte un loc din care te poţi hrăni cu fericire pură, fericire pe care o poţi aduce cu tine, aici, în viaţa de zi cu zi şi accesa de câte ori ai chef. De multe ori, ea, (fericirea) vine peste tine chiar nechemată, simţi doar că ai inima atât de plină, încât îţi vine să cânţi şi să dansezi brusc şi dintr-o dată, chiar dacă ai o lucrare urgentă de făcut, sau un şofer neatent „ţi-a luat faţa”.

Cei ce au fost pe Camino pot să confirme asta, nu cred că numai mie mi se întâmplă.

Nu voi povesti aici amintirile noastre, ar fi prea lung. Vreau doar să reamintesc cât este de important ca cei ce au fost sau vor să meargă în acest pelerinaj să se mai întâlnească din când în când, pentru „o infuzie de fericire caminantă”.

Tuturor celor ce aţi fost la Santiago de Compostela, doriţi să mergeţi sau încă nici nu vă trece prin cap aşa ceva, vă doresc „Buen Camino!”, pe drumul vieţii, al fiecăruia dintre voi.

Îți mulțumesc, Ana, pentru timpul din viața ta pe care l-ai petrecut împreună cu mine. A fost cea mai frumoasă călătorie a mea la București!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Primăvara la Lupşa

Făcând abstracţie de mizeria agăţată în tufele de pe malul Arieşului, peisajul este minunat, îndemnându-te să descoperi tot ce-ţi poate oferi.

Cineva, cu ani în urmă, îmi spunea: „Cine ar veni la Lupşa, ca să admire peisajele?” . Aceeaşi persoană, plecată în străinătate de mai bine de 20 de ani, se entuziasmează de câte ori vine acasă, la Lupşa. E clar că nu privim cu aceiaşi ochi un loc familiar, ori unul pe  care-l vedem foarte rar, sau o dată-n viaţă.

Însoţiţi de Chino, fiul Mashei, excursia e mai veselă şi mai plină de antren.

O turmă de capre merg şi ele ca să ia masa de prânz, Arieşul curge trist a vale, ducând cu el povara tuturor gunoaielor aruncate cu totală lipsă de respect faţă de natură, iar… viaţa merge înainte.

 

Vă doresc o primăvară însorită şi curată, în suflet şi înafara lui!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Când Soarele Răsare la Apus-fragmentul al II-lea

O sa scriu mai rar pe blog, fiindcă vreau să termin cartea. Aveți în continuare fragmentul al doilea.

  • Bună seara, dragii mei! Vai, ce dor mi-a fost de voi!
  • Atunci, de ce nu ai răspuns la telefon? Te-am sunat de cel puțin cinci ori, face Marius o mutră supărată, dar ea știe că niciodată soțul ei nu se supără cu adevărat pe ea sau pe fetițe. E un om atât de bun, încât toată lumea îl ia de fraier, niciodată nu poate spune nu, cuiva care-i cere ajutorul.
  • Aa, telefonul… Hmm! O fi prin geantă, știi și tu cum e cu gențile femeilor, niciodată nu găsești ceea ce cauți… Să vedem… A, da, uite-l aici, dar din păcate s-a descărcat, e mort. Vezi, de aceea nu ți-am răspuns.
  • Bine, bine, dar puteai să suni tu, am fost de o mie de ori în infern neștiind de ce întârzii, tu care vii întotdeauna acasă la ora exactă, că pot să-mi fixez ceasul după tine. Ia spune, pe unde ai hoinărit, de ai uitat complet de noi?
  • Să vezi, a început să plouă și mergând așa, la întâmplare, am nimerit într-un cartier de țigani. Știai că există așa ceva în orășelul nostru? Pentru mine a fost o surpriză… Și… am hălăduit cam mult pe acolo, până a apărut un taxi. Nu aveam nici cea mai mică idee care este drumul spre casă.
  • Pare cam cusută cu ață albă, dar cum te știu fată bună, uite, ți-am păstrat și ție un pic de ghiveci cu piure de cartofi. Va trebui să mănânci piureul rece, te așteaptă cam demult.
  • Ce faceți, iubitele mele? Se întoarce Cătălina către cele două păpuși de doi anișori ce-și ițesc capetele crețe cu părul parcă tocmai atunci luat de pe bigudiuri, care-și privesc mama cu niște ochi mari, doi albaştri şi doi negri, copii fidele ale ochilor tatălui şi mamei lor.
  • Mama! Mama! Noapte! Spun ele învălmășit, bucuroase că mama a ajuns în sfârșit acasă, nu s-a rătăcit prin noaptea cea neagră. Cine știe ce gânduri mititele trec prin căpșoarele lor cârlionțate, oricum, acum ceața s-a destrămat, mama e acasă, totul este bine pe pământ.

Cătălina mănâncă puțin, ca să nu-l supere pe Marius, apoi le ia pe fete pentru a le pregăti de culcare. Pijamalele sunt pe marginea patului, gata să le înfășoare cu moliciunea lor bumbăcoasă: una cu pisici, iar cealaltă cu pitici.  Sabina și Miruna sunt fericite, abia așteaptă ca mama să le pună pijamalele și să le citească povestea preferată, aceea cu Fetița urâtă.

Chiar înainte ca fetele să se nască, citise o carte cu o familie ce avea doi gemeni, dar care fusese sfătuită să nu-i îmbrace la fel și nici măcar să nu primească aceleași recompense deodată. Trebuia ca cei doi copii (băieți în acest caz) să-și dezvolte propria personalitate, să nu se regăsească doar ca două jumătăți ale aceleiași portocale, iar momentul în care vor pleca fiecare pe drumul lui în viață să nu fie unul  dureros. Ideea i s-a părut bună, iar acum o pune în practică, cu cea mai mare seriozitate. Pe Marius l-a convins mai greu, dar e și el de acord că e mai bine ca Miruna și Sabina să știe încă de acum că sunt două  ființe separate, nu se îmbracă la fel și nici măcar nu mănâncă același fel de mâncare. Asta cu mâncarea a venit în mod natural, fiecare preferă altceva, așa că bucătarului îi este destul de greu să le mulțumească pe amândouă, dar se străduiește din răsputeri, doar e tăticul lor.

După încheierea celor doi ani în care mama a stat cu fetițele, au hotărât de comun acord că e mai bine ca ea să se întoarcă la serviciu, acest lucru ajutând-o și pe ea din punct de vedere psihic, fiindcă după doi ani în care ai văzut doar scutece și poponețe de copii mai ai nevoie și de altceva, măcar pentru ca să n-o iei razna, chiar dacă zâmbetul copiilor tăi nu poate fi întrecut de nicio lucrare urgentă de dus la bun sfârșit. Cătălina e designer la cea mai importantă firmă din oraș, câștigul ei fiind mai substanțial decât al lui Marius, motiv pentru care el e cel ce a rămas acasă pentru cel puțin un an, până când cele două ghemotoace vor fi primite la grădiniță. Nu s-a pus problema creșei, prea mulți copii bolnavi acolo, când au fost într-o vizită pentru a vedea care sunt condițiile, copiii i-au întâmpinat tușind în cor, așa că s-au grăbit să plece înainte de a lua cu ei acasă niscaiva virusuri sau bacterii.

Urcând scările ce scârţâie familiar sub paşii ei  grăbiţi, Cătălina se gândeşte cum să-i dea lui Marius vestea pe care încă nici ea nu e în stare să o accepte şi mai ales să-i facă faţă. „Lasă că-i spun mâine, mai am timp să mă gândesc cum s-o fac mai puţin îngrozitoare” îşi spune tânăra femeie în gând, în timp ce fetiţele o privesc de jos în sus, exact la fel cum cu puţin timp în urmă o privise şi Steluţa, fetiţa rătăcită în cartierul de ţigani. Cu un oftat, le ia pe cele două păpuşi în braţe, le ajută să-şi îmbrace  pijamalele, apoi le pune în pătuţuri, pentru a asculta „povestea de noapte bună”, aşa cum le-a obişnuit încă de când erau foarte mici.

Fetiţele au adormit foarte repede, lăsându-i câteva minute doar pentru ea, înainte ca Marius să urce la etaj.  Cătălina stă în faţa oglinzii, privindu-se de parcă acum se vede pentru prima dată, i se pare că până în această clipă ochii i-au fost acoperiţi cu un văl ce-i lăsa doar o fantă îngustă prin care să observe lumea. Adevărul este că nu s-a prea ocupat ea până acum cu observarea lumii, era mult prea preocupată de familia, iar mai nou, din nou, de cariera ei. Intruziunea în cartierul ţigănesc a adus-o cumva cu picioarele pe pământ, dându-şi brusc seama că sunt oameni care trăiesc de azi pe mâine, oameni care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţii, au avut doar neşansa de a se naşte într-un anume loc. Alungând cu un gest aceste gânduri, se îndreaptă spre baie, parcă încă simte frigul ce nu demult îi pătrunsese până în suflet, dă drumul la apa fierbinte şi se strecoară în cada veche, de bronz, minunat alcătuită, o piesă rară, din vremurile de demult, susţinută de labe de leu.

„ Trebuie să vindem casa asta, e prea multă bătaie de cap cu renovarea ei” fu ultimul ei gând, înainte de a adormi în susurul plăcut al apei.

  • Ce faci, iar vrei să te îneci în cadă?

Cu un prosop mare si pufos, Marius o aştepta să iasă din apa ce începuse să se răcească. Mulţumită şi somnoroasă, uitând pe moment de necazurile ei, Cătălina se înveleşte în prosop, apoi se îndreaptă maşinal spre patul uriaş ce se potriveşte la fix cu restul încăperii, somptuoasă şi neverosimilă, parcă picată din secolul 19 în plin secol 21. Mormăind un „Noapte bună”se întinde în pat, iar în câteva minute, respiraţia ei egală anunţă că a adormit tun. Lui Marius nu-i rămâne decât să o învelească, apoi se întoarce la bucătărie, pentru a termina cu dereticatul.

Iubeau amândoi casa asta imensă, care pe dinafară arăta dărăpănată, dar în interior era încă foarte frumoasă, fusese renovată cu ani în urmă, dar se păstrase foarte bine. O primiseră cadou de nuntă de la un unchi al Cătălinei ce nu avea copii, cu condiţia să locuiască şi el acolo atâta timp cât trăieşte. Îşi păstrase doar o cămăruţă la parter, din care ieşea doar la masă şi pentru a-şi face plimbarea zilnică până la parcul din centrul oraşului, care e de fapt o pădure veritabilă, presărată cu bănci şi cu anunţuri  „Păstraţi curăţenia!”. George pe numele lui, are spre 80 de ani, dar nu se plânge de vreo durere. Dusese o viaţă spartană, pe care o continua şi acum, fapt care îl făcea destul de pretenţios uneori, mânca doar anumite mâncăruri, gătite într-un anumit fel. De fapt, prefera mâncărurile cât mai simple şi cât mai puţin preparate, alea sunt cele mai sănătoase, declama bătrânul când era admonestat că nu vrea să mănânce una sau alta ce i se oferea la masă.

La venirea Cătălinei, el tocmai se retrăsese în cămăruţa ce singur şi-o alesese, aşa că nu s-au întâlnit. De obicei, ea venea să-l salute, iar faptul că astăzi nu a făcut-o îi dă bătrânului de gândit, dar, bineînţeles că va afla mâine cauza pentru care a fost uitat în această seară.

O lună imensă şi rotundă se ridică deasupra caselor din micul orăşel, privind cu curiozitate prin ferestrele ce încă nu au draperiile trase, parcă ar vrea să scormonească în sufletele celor ce dorm, pentru a le afla secretele, şi pentru a dezvălui mistere ce sunt păzite de multe secole de vrăjitoare ce  joacă noaptea sub lumina ei gălbuie, atunci când apare misterioasă pe cer.

 

Va doresc o seara  misterioasa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

 

Tsunami pe Argeş?

Am primit acest articol pe email, asa ca nu-i ştiu sursa, dar e deosebit de interesant:

Robert  Ballard, cel care a  descoperit epava Titanicului, este un savant ale cărui
metode, deşi  controversate, au dat roade până acum. Și aceasta, pentru  că ipotezele
lui, de cele mai multe ori diferite de ale majorităţii  cercetătorilor,  au fost demonstrate în final prin descoperirile făcute,  ceea ce i-a  făcut pe mulţi să-şi bage capul în nisip, făcându-se  că au uitat că tot  ei fuseseră cei mai vajnici contestatari ai acestor  ipoteze.

În urmă cu câţiva ani,  Ballard a mai  emis o ipoteză, anume aceea că Potopul descris de Biblie ar fi avut loc  pe actualul teritoriu al Mării Negre. Aşa se face că o  echipă condusă de   el a poposit pe ţărmul Turciei, reuşind să filmeze, la  mai puţin de 20
km de ţărm, mai multe artefacte specifice perioadei  comunei primitive.
Mai exact, e vorba de o stâncă cioplită şi de două  unelte de piatră  dotate cu câte o gaură, probabil pentru suportul lor  lemnos. Submarinul a   reuşit să filmeze şi nişte bârne foarte bine  conservate de apa mării,  pe care se văd semne de prelucrare artificială. Aceste  descoperiri arătă   că în urmă cu mulţi ani Marea Neagră a fost un lac al  cărui ţărm era  locuit. În   perioada de sfârşit a erei glaciare, din cauza  încălzirii atmosferei şi   topirii gheţarilor, nivelul Mediteranei a crescut fără  precedent. Apoi,
în urmă cu cca 7000 de ani, din cauza presiunii apei şi  probabil în  urma vreunui cutremur, fâşia de pământ care separa  Mediterana de lac a  fost pulverizată, iar apele sărate ale Mediteranei au  inundat micul lac,  transformându-l în ceea ce este astăzi. Torentul a fost  fantastic. Forţa   apei a depășit de cca 300 de ori pe cea a cascadei
Niagara,  calculându-se că pentru echilibrarea nivelelor apelor ar  fi fost nevoie
de cca 40 de zile. În sprijinul acestei teorii,  cercetătorii arată că în   anumite zone ale fundului Mării Negre există ape dulci,  rămăşițe ale  vechiului lac. Din cauza lipsei curenţilor şi a  oxigenului, acele ape au   rămas neamestecate cu apa mării. Mai mult, acolo, mediul  e lipsit de  oxigen, ceea ce înseamnă că există condiţii optime de
conservare a  habitatului de acum câteva mii de ani. Echipa lui Ballard a  descoperit
pe fundul Mării Negre câteva specii de scoici, unele  dispărute, altele  pe cale de dispariţie, toate cu o vechime cuprinsă între  7.500 și 15.000   de ani, ceea ce i-a făcut pe cercetători să afirme că  Marea Neagră a  fost pe vremuri un lac cu apă dulce. Actuala mare nu exista  în urmă cu  10-15.000 de ani, aici trăind o civilizaţie prosperă,  căreia îi aparţin  construcţiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei.
Şi ca totul să  fie şi mai încurcat, s-a pronunţat cuvântul  Atlantida.
Harta întocmită cu  ajutorul sonarelor a  lăsat să se întrevadă că pe vremuri, fundul mării era  în fapt „un ţărm  plat, cu o plajă de nisip care cobora lin”, după cum > spune coordonatorul   lucrărilor.
Potopul a început în  România.  Biblia vorbeşte despre un  mare potop,  căruia nu i-a supravieţuit decât Noe şi familia sa.  Deşi în afara lor nu   mai rămăsese niciun om pe Pământ, fiii lui Noe s-au  întâlnit, totuşi,  cu oameni. Dar nu de inadvertenţele Bibliei ne vom ocupa  în acest  material. Analizând scrierile vechi ale diferitelor  popoare, constatăm  că la fiecare găsim câte un potop din care s-au salvat  foarte puţini. Ce
e mai interesant, e faptul că legendele româneşti  vorbesc, la rândul  lor, despre diverse inundaţii catastrofale, dar cine să ia  seama la  nişte poveşti… Şi totuşi, atunci când aceste  „poveşti” sunt demonstrate  fizic, cu vestigii descoperite, lumea ştiinţifică  amuţeşte, dă puţin  înapoi şi apoi încearcă să demonstreze noua ipoteză,
uitând că tot ea  refuza să accepte nişte idei ce păreau a depăşi  realitatea construită cu
migală de unii pseudo-cercetători, timp de ani de  zile.
Sfârşitul Atlantidei  şi începutul Potopului
Michael Robinson,  profesor la Universitatea Ohio, este specializat în  inundaţiile  catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele  mai vechi  timpuri. A fost unul dintre cei care au îmbrăţişat  ipoteza emisă de  Robert Ballard, când acesta afirma că potopul biblic a  început în  bazinul Mării Negre. Numai că, spre deosebire de Ballard,  Robinson a  preferat pentru cercetările sale nu ţărmul turcesc, unde  echipa primului   a descoperit doar o epavă de corabie veche de câteva mii  de ani, ci  ţărmul nordic românesc, în apropiere de insula  Şerpilor, şi unde  aparatura a înregistrat nişte construcţii ciclopice  stranii și piramide  ce par de neînchipuit pentru zilele noastre.
„În cercetările mele,  m-am bazat mult pe   textele mistice care arată că toate civilizaţiile îşi  au rădăcinile pe  teritoriul patriei dumneavoastră şi am avut acces la toate  descoperirile   făcute în România în acest sens, descoperiri de care  românii nici măcar   n-au auzit”. Robinson își desfășoară cercetările  și în lungul bazinelor >  râurilor româneşti, despre care consideră că sunt  rămăşițe ale unui  fluviu imens, care străbătea continentul eurasiatic, sau  chiar ale unui  lac cu apă dulce, care acoperea România în urmă cu mai  multe zeci de mii   de ani. Ipoteza lui este destul de îndrăzneaţă, dar nu  singulară. El  afirmă că pe teritoriul României Mari ar fi fost  fantastica Atlantida şi   că cetățile descoperite în munţi nu sunt decât  rămăşiţe a ceea ce a mai   rămas din străvechea civilizaţie, după scufundarea  acesteia. Mai mult,  suprapune aceasta ipoteză cu o alta, cea a originii  Potopului, punând  egalitate între cele două evenimente.
 Pădurea  îngropată
La mijlocul anilor ‘80,  autorităţile de  la Bucureşti au decis cu o simplă semnătură să şteargă sate întregi de  pe harta României, să strămute populaţia, să distrugă  vestigii
arheologice cu o vechime de câteva mii de ani. Totul în  numele unui aşa  zis proiect de canalizare a Argeşului, de făurire a  măreţului canal  Dunăre-Bucureşti. Atunci, în mai puţin de o  săptămână, câteva localităţi   au dispărut definitiv din peisajul administrativ  românesc. N-au fost  iertaţi nici măcar morţii. Numai că, după ce au săpat vreo 5-6 metri în  adâncime, cupele excavatoarelor au început să se umple cu
tot felul de  resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat, în afara  inginerilor care
coordonau lucrările. Aceştia au înţeles că acolo, la  adâncime, e ceva și   au chemat arheologii. Nu mică a fost surpriza tuturor,  când au constatat   că la o adâncime de 15-25 de metri se găsea nici  mai mult nici mai  puţin, decât o… pădure preistorică. Nisipul care o  acoperise conservase  atât de bine lemnul copacilor, încât aceştia, eliberaţi  de sub pământ,  păreau încă în viaţă şi se puteau deosebi  soiurile.
Marea inundaţie  glaciară
Specialiştii aduşi de la  București au  descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun şi tei.
Datarea cu carbon a   arătat că nisipul care acoperise pădurea de foioase avea  o vechime  cuprinsă între 10.000 și 12.000 de ani, ceea ce însemnă  că pădurea în > sine era mult mai veche. Puţini au fost cei care s-au  întrebat atunci  cum a ajuns pădurea să fie acoperită de ape. Se ştia că  teritoriul  României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se  cunoştea şi  motivul. Nimeni nu bănuia că peste câteva zeci de ani, Ballard urma să  vină şi să emită o ipoteză fantastică, anume că aici  a avut loc marele  Potop descris de Biblie, în parte din cauza topirii  gheţarilor şi  creşterea nivelului Mediteranei, fapt care a generat  surparea limbii de  pământ care o unea cu Marea Neagră. Apele din sud au  făcut ca nivelul  vechiului Pont Euxin să crească mult şi apele să se  reverse pe  teritoriile din jur. Ulterior, apele s-au retras şi au  permis apariţia  unei noi flore şi faune. Dar oare ce cantitate de apă  s-a revărsat  asupra zonei argeşene, pentru ca nisipul rămas în urma ei să aibă o  adâncime de 15 – 20 de metri? Ce ape puteau alimenta o  astfel de  inundaţie?
 Tsunami pe  Argeş?
Descoperirea pădurii  preistorice sub  pământurile Argeşului i-au determinat pe specialişti să  cerceteze şi  zonele apropiate. Rezultatele au fost fantastice: pădurea
se întindea pe   o suprafaţă mare, între localităţile Glina-Bobeşti,  Jilava, Domneşti,
Mihăileşti-Cornetu. În plus, prospecţiunile arată că  se întindea mult în   sud, aria terminându-se probabil undeva pe teritoriul  Bulgariei. În  toate locurile, cercetările au arătat același lucru: apele au acoperit  zonele într-o perioadă extrem de scurtă, pe care  arheologii au estimat-o   la doar câteva săptămâni. „Aşa ceva, nu se putea
întâmpla din cauza  topirii gheţurilor, afară doar de cazul în care Terra a  fost lovită de  un meteorit. Ori, din câte ştim noi, acum 10.000-12.000 de  ani niciun  meteorit nu a lovit Pământul”, afirmă Codrin Niculescu,  paleontolog şi  biolog. În sprijinul teoriei lui, vine absența totală a  sedimentelor de  animale marine pe linia pe care se întinde pădurea  preistorică. „Lipsa   aceasta ne arată clar că zona nu a fost marină, ci inundată întâmplător.   Iar compoziţia nisipului sărat a conservat foarte bine  copacii” bizară fortificaţie de  lemn.
Dar nu pădurea subterană  a fost cea mai  interesantă descoperire a arheologilor veniţi la faţa  locului. Într-una  din zile, săpătorii au scos la iveală o construcţie
bizară din lemn,  alcătuită sub forma unei mici fortificaţii. Cu toate  astea, nu s-au
găsit deloc schelete umane sau animale, în condiţiile în  care s-a  presupus că respectiva construcţie nu s-a ridicat  singură. „Unde au  dispărut cei care au construit ciudata fortificaţie de  lemn este iarăşi o   întrebare fără răspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul uriaş să-i fi   surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apă, să fi  fost mâncate de animalele marine. Dar la fel de posibil e  ca locuitorii  să fi aflat din timp despre iminenţa valului ucigaş şi  să se fi retras  pe înălţimile munţilor. Dar dacă acceptăm cea de a  doua ipoteză ca fiind   mai plauzibilă, de unde puteau şti nişte primitivi că  oceanul va mătura   zona Argeşului?”.
Când vine vorba de istoria  umanităţii, ştiinţa actuală încearcă să  inoculeze ideea de evoluţie,  mentală,  fizică, socială și chiar şi spirituală.
Realitate este alta:  toate civilizaţiile care s-au succedat pe planetă au  dez-evoluat,
societatea actuală nefăcând rabat de la această  „regulă”. Este de ajuns  să privim ce se întâmplă acum în lume pentru a  înţelege asta.
Pornind de la pădurea  antică descoperită   pe linia Argeşului, ulterior s-au făcut săpături în  partea opusă, pe  Valea Prutului. Şi… surpriză, au fost descoperite
depuneri stratificate  de nisip cu aceeaşi compoziţie ca şi cel din sudul  ţării şi datând din  aceeaşi perioadă de timp, respectiv sfârşitul  paleoliticului şi  începutul neoliticului. Nu au fost găsite și păduri de  data asta, dar  probabil că zona nu era una împădurită, ci de câmpie.
„În acel moment am   fost puşi în faţa unei întrebări fără precedent. Ce  fel de val putea să   măture întreg cuprinsul ţării şi să aibă o  înălţime de peste 100 de  metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul  României sau  toată Europa? A fost un val oceanic, cu apă sărată sau  un val cu apă  dulce?”.

Copacii  milenari
Dincolo de ipotezele  cercetătorilor,  locuitorii din Mihăilești continuă să scoată din
carierele de piatră  trunchiuri vechi de mii de ani şi să le ardă în sobă.
Florea Dumitru  spune: „Domnule, noi suntem unicat în lumea asta. Noi nu  mergem la  pădure ca să tăiem un copac. Noi dezgropăm copacii de  care avem nevoie  pentru foc. Şi numai bunul Dumnezeu ştie cum au ajuns  pomii ăștia sub  nisip. Cei mai bătrâni spun că aşa au rămas de la  Potopul cel mare de pe   vremea lui Noe”. Deocamdată, nicio ipoteză nu a fost pe  deplin  demonstrată. Iar numărul copacilor milenari descrește de  la o zi la   alta. Trebuie oare să condamnăm localnicii pentru că
distrug urmele  trecutului încercând să supraviețuiască? La urma urmei,  nu așa au făcut  dintotdeauna oamenii? Fiecare nouă civilizație a distrus-o  pe cea veche.   Și nu din răutate, ci din simpla dorință de  supraviețuire.
>
Dacă aţi ajuns până aici, meritaţi un weekend minunat!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Mesaj important

Dragii mei,

Am văzut că articolul meu despe Valea Arieşului a interesat multă lume. Am trimis acest articol Ministerului Mediului şi primăriilor de pe Valea Arieşului. Dacă totul se transformă într-un mare „fâs”, vă întreb, câţi aţi fi dispuşi să participaţi la o acţiune de curăţare a Arieşului cu forţe proprii, aşa cum ne ajută Dumnezeu?

Dacă ne strângem mai mulţi, poate se mişcă ceva în ţara asta. Ce ziceţi, sunteţi gata să puneţi umărul, sau vă rezumaţi la „Like” şi „Share” ?

Într-o altă ordine de idei, vreau să-mi cer scuze pentru nişte articole pe care le-am postat „cu temă obligatorie” pentru concursul Spring SuperBlog 2016, articole care (unele) au sunat cam fals şi pe care nu le-am scris din inimă. Probabil le voi şterge.

Vă doresc o zi de primăvară frumoasă şi curată,

eu rămânând tot Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Help! Dezastru ecologic pe Arieş

O frumoasă zi de duminică ne scoate din casă, iar ca să avem şi un scop, ne gândim să mergem în pădurea de brazi, ca să aducem nişte pământ pentru flori.

Toată buna mea dispoziţie însă a ţinut până când am ajuns pe malul Arieşului, unde mii şi mii de gunoaie stau agăţate de arbuştii şi copacii ce-l mărginesc. Aceste fotografii sunt făcute în comuna Lupşa, dar puteau fi făcute oriunde pe Valea Arieşului, de la izvor şi până la vărsare.

Stau şi mă gândesc: oare au devenit moţii atât de indolenţi şi de nepăsători faţă de mediul în care trăiesc? Oare credincioşilor care în acest moment sunt în biserică le trece măcar prin minte să se roage şi pentru iertarea păcatului de a prihăni Creaţia lui Dumnezeu, aruncând pe malul Arieşului tot ce le prisoseşte, şi mai ales ambalaje de plastic, a căror viaţă este mai lungă decât a noastră, a muritorilor de rând?

Oare cum va arăta Arieşul peste câţiva ani, când peste gunoaiele de azi vor veni şi cele de mâine, făcând un adevărat zid al morţii, când nimeni nu se va mai putea apropia de albia lui, contaminată nu numai cu substanţe deversate de diverse întreprinderi ci şi cu acest material, care atunci când a fost inventat, omenirea a trecut pe un alt nivel de evoluţie, ca acum să nu mai ştie cum să scape de el, numit generic PLASTIC?

Oare în România nu sunt legi împotriva poluării de orice fel, sau aceste legi nu se respectă? Primăriilor de pe Valea Arieşului nu le pasă nici cât negru sub unghie de ce se întâmplă, fiindcă, dacă le-ar păsa, ar ridica măcar un deget ca să facă ceva.

La fiecare primărie sunt zeci de asistaţi social, oameni care nu sunt bolnavi, trăiesc din ajutoare, dar nu sunt puşi să presteze nicio muncă în schimbul banilor pe care-i primesc, sunt buni doar de masă de manevră, la alegerile ce se întâmplă din 4 în 4 ani.

Stimaţi primari de pe Valea Arieşului, cred că imaginea vi s-a cam deteriorat anul acesta, care, ghinion, este chiar an electoral. În anul electoral trebuie să ne purtăm frumos cu „supuşii”, nu le dăm amenzi că aruncă gunoiul unde li se năzare, mai închidem şi noi ochii, ca să pună şi ei ştampila acolo unde trebuie, adică fix pe numele nostru, ca să mai huzurim (citeşte mulgem) comuna încă 4 ani de aici încolo.

Acum câţiva ani, s-a făcut o mare acţiune de adunare a gunoiului din Pădurea Făget, iar remorcile cu gunoi au fost plantate în centrul Clujului, cu menţiunea: CLUJENI, V-AM ADUS GUNOIUL ÎNAPOI!

Probabil că aşa ar trebui să facem şi noi, să adunăm gunoaiele de pe Arieş şi să le ducem înapoi, celor ce ni le-au trimis. Baiul este că am contribuit şi noi la asta, aşa că, cel mai corect ar fi ca fiecare aşezare să facă curăţenie pe teritoriul ei, iar de acum înainte să se înfiinţeze o poliţie a apelor, care să dea amenzi usturătoare celor ce depozitează gunoaie în loc nepermis. Pe de altă parte, primăria trebuie să aibă obligaţia de a înfiinţa o groapă de gunoi a comunei, care să nu afecteze cursurile de apă şi care să fie monitorizată.

Probabil veţi crede că sunt picată din altă lume, cu ideile mele extravagante… De ce să facem curăţeie, când putem colcăi în mizerie? E mult mai uşor şi nici nu necesită vreun consum de energie. Din păcate, omul este un animal greu de dresat, asta se poate face doar prin constrângere. Nu toată lumea a avut norocul să primească o educaţie de acasă şi de la şcoală, dar, cu metode coercitive, fiecare se dă pe brazdă până la urmă.

Dacă facem abstracţie de mizeria făcută de locuitorii Ţării Moţilor, priveliştile ce ne sunt oferite de către Mama Natură la doar câţiva metri, sunt încântătoare.

Să le lăsăm să fie aşa!

Poate cineva, undeva, acolo sus, se sesizează şi ne dă o mână de ajutor, ca să facem curăţenie pe Valea Arieşului, una dintre cele mai pitoreşti regiuni din România.

Eu sunt prima care iese la curăţenie, cu toate că locuiesc în Cluj şi merg acolo doar la sfârşit de săptămână. Cine mai vine? Lista e deschisă.

Vă doresc o zi bună şi o minte deschisă spre adevăr şi dreptate!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

O nuntă ca-n basme

Dragă Gina,

În sfârșit a venit momentul să-ți povestesc despre nunta la care am fost la București, până acum am tot amânat, fiindcă voiam ca emoțiile să se mai decanteze, aveam așa de multe să-ți spun, încât nu știam cu ce să încep.

Fiecare fetiță, devenită domnișoară, visează la o nuntă de vis, a cărei protagonistă să fie ea însăși, acompaniată fiind de Făt Frumos-ul pe care și l-a imaginat încă din copilărie. Dar, de la vis la realitate, uneori drumul este foarte lung.

Ei bine,  exact despre o astfel de nuntă vreau să-ți vorbesc, o nuntă care ar mulțumi pe oricine, într-un loc deosebit din București, la câteva minute de Arcul de Triumf.

Mi-a plăcut absolut totul, de la faptul că parcarea era spațioasă și nu a trebuit să căutăm la nesfârșit un loc, la faptul că noi, veniți din provincie, am găsit cazare chiar acolo, la Săftica resort, la un preț foarte bun.

Atmosfera de basm ne-a întâmpinat încă din prima clipă, mi se părea că am aterizat într-una din poveștile copilăriei, singură mea frică fiind aceea că vraja s-ar putea destrăma.

salon-du-mariage-foto-salon-nunta-ador-5

Ce să-ți mai spun, piscina a fost cireașa de pe tort, bineînțeles că nu regizase nimeni bâțâiala soacrei mari pe marginea ei, gata-gata să facă o baie neprogramată, dar salvată în ultimul moment de cineva din personalul Salon du Mariage, a fost o scenă comică neașteptată, care a adus zâmbete pe fețele tuturor. O sală imensă, fără stâlpi care să împiedice vederea, toată lumea vedea pe toată lumea.

Salon-Toujours-l'Amour-(27)

La un moment dat, când atmosfera se încinsese de-a binelea, am văzut cum mireasa, urmată de vreo două domnișoare de onoare, prietenele ei cele mai bune, aleargă râzând spre toaletă, nu știam ce e atât de amuzant, până când am aflat că jucau un fel de v-ați ascunselea cu mirele și cavalerii de onoare,(probabil la București nu mai este la modă furatul miresei) iar locul cel mai potrivit ca și ascunziș li se păruse toaleta specială a miresei. Da, nu te mai mira, mireasa are o toaletă specială, doar a ei, nu e nevoie să se înghesuie cu celelalte femei, are un spațiu intim în care poate să-și refacă machiajul, sau doar să respire singură un minut, înainte de a se întoarce la petrecere.

salon-du-mariage-foto-salon-nunta-ador-4

La un moment dat, chiar și eu simțeam că mă doboară oboseala, dar soțul meu tocmai descoperise zona de lounge de lângă piscină, unde am putut să mă odihnesc puțin și să mă bucur de un cocktail savuros, în timp ce admiram focul de artificii ce brusc devenise atracția numărul unu a serii.

salon-du-mariage-foto-artificii-la-piscina-1

Ți-am spus ceva despre meniu? A fost extraordinar, eu sunt vegetariană, dar am mâncat una dintre cele mai bine gătite mâncăruri, au un bucătar excepțional.

Ce să-ți spun, m-am simțit ca în familie, personalul era foarte serviabil și grijuliu.Nu am mai rămas la ciorba de potroace de a doua zi, eram prea obosiți, dar mi s-a părut una dintre cele mai reușite nunți la care am participat. Știu că nepoata ta caută un salon pentru nunți, poți să i-l recomanzi pe acesta, este absolut superb.

Și-am mai dansat… știi bine că eu nu prea stau la masă atunci când merg la o petrecere. Aici a fost nemaipomenit, oricâtă lume era pe ringul de dans, tot nu se incomodau unii pe alții, pot spune că a fost perfect.

Văd că m-am cam întins la vorbă, așa că închei aici, nu înainte de a-ți ura o săptămână ca în basme, așa cum a fost și nunta la care am participat, de vis.

Am scris acest articol pentru Spring SuperBlog 2016.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni