Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Ei sunt printre noi

Lasă un răspuns

Zilele trecute, când am făcut poze pentru articolul cu ciorile, (Birds) pe una din fotografii am observat o imensă entitate ce părea o lună plină căzută în copac.

În acel moment, mi-am amintit că mai am o mulţime de asemenea poze făcute de-a lungul anilor, în peregrinările mele. Pentru a-mi confirma mie însămi că acolo „este ceva”, am mai fotografiat locul respectiv încă două zile la rând, iar de fiecare dată a apărut câte ceva bizar în fotografie.

Nu ştiu cu exactitate ce ar putea fi, dar cu siguranţă lumea noastră nu e doar cea pe care o putem vedea cu ochiul liber, ea e populată de spirite şi entităţi pe care doar unii dintre noi sunt capabili să le vadă, iar uneori sunt surprinse de camera foto.

Mai jos, voi posta pozele făcute în ultimele trei zile, pe strada Victor Babeş, colţ cu Clinicilor:

În continuare sunt fotografii din Tunisia, în 2007. Unele dintre ele sunt făcute din avion. S-ar părea că în straturile superioare ale atmosferei  aglomeraţia e mai mare.

Alte fotografii, de la Monte Carlo, din 2007:

Şi cele mai concludente, poze de pe Camino Portughez în 2014:

De fapt voiam să surprind răsăritul, dar am surprins multe alte lucruri. Cu siguranţă că dacă veţi privi cu atenţie printre fotografiile voastre, veţi găsi asemenea exemple.

Trăiţi viaţa ca pe un mister, ce trebuie zilnic dezlegat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Ceaţă pe Valea Arieşului

Lasă un răspuns

Întotdeauna am considerat ceaţa un fenomen  foarte misterios. Niciodată nu ştii ce va apărea dincolo de perdeaua groasă, pufoasă şi umedă care poate lua forme din cele mai bizare, sau poate să te înconjoare, să te facă prizonier şi să nu-ţi mai dea drumul…

Te duce cu gândul la tot felul de lucruri nu prea plăcute, dar totodată poate împodobi peisajul, dându-i un aer elegant şi plin de farmec.

Duminică am avut ocazia să surprind ceaţa în postura ei fermecătoare, şi mi se pare prea frumoasă, împodobind munţii, pentru a o păstra doar pentru mine.

În 2012, când mă întorceam de pe Camino Francez, am mai văzut doar o ceaţă atât de decorativă, dar era în Austria. Din păcate, nu am la îndemână acele poze, însă pot spune cu mâna pe inimă, munţii şi ceaţa noastră nu sunt cu nimic mai prejos. Atâta doar că, peisajele de la noi, devenindu-ne familiare, pur şi simplu nu le mai vedem. Trebuie să mergem în străinătate pentru a ne extazia în faţa unui apus sau răsărit de soare, pentru a admira munţii sau marea, uitând cu desăvârşire de ceea ce stă fix sub nasul nostru.

Ţin minte că, acum mulţi ani, când fetele mele erau doar nişte copii, de cîte ori veneam cu maşina spre Turda, aveam un loc în care de fiecare dată mă minunam:

  • Ce frumoşi sunt munţii!

La început nu mi-am dat seama, apoi am observat că fetele aşteptau , dându-şi coate şi râzând, momentul în care eu îmi spuneam, invariabil, replica. O mai spun şi acum, dar numai în gând, fetele sunt mari, şi foarte rar mai mergem împreună la Lupşa.

În nu ştiu ce statistici, Valea Arieşului figura ca unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Vă invit aşadar să o vizitaţi, e frumoasă în orice anotimp, primitoare şi cu oameni buni.

Am ataşat şi poze din toamnă, mai colorate şi pline de verdeaţă.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Birds

Lasă un răspuns

Voiam să vă vorbesc despre altceva, dar azi dimineaţă, coborând pe Victor Babeş, m-am întâlnit din nou cu imensele stoluri de ciori care tranzitează zilnic Clujul, dimineaţa dinspre Parcul Mare spre Pata Rât, iar după masa invers, ca un fel de migraţie înfricoşătoare, care de fiecare dată îmi aminteşte de faimosul film al lui Hitchcook, „Păsările”.

Ştiind că aceste păsări, nici frumoase, nici cântătoare, ci doar făcătoare de mizerie şi producătoare de zgomote ce-ţi aduc spaima în suflet trăiesc în jur de 120 de ani, iar la momentul actual sunt convinsă că sunt mai numeroase decât populaţia Clujului, mă întreb cum va fi peste câţiva ani, când groapa de gunoi se va muta, sau nu vor mai găsi destulă mâncare? Poate va trebui să le hrănim noi?

Ţin minte că atunci când eram mică şi locuiam la Lupşa, erau vânători care periodic împuşcau ciori, fapt pentru care primeau şi o recompesă din partea primăriei. De ce acum, în loc să fie vânate căprioarele şi urşii ce fac parte din patrimoniul naţional, vânătorii nu sunt îndemnaţi să vâneze niscaiva ciori?

Da, da, ştiu că sunt şi ele fiinţe, sunt o ecologistă convinsă, dar s-ar părea că  nu fac parte dintr-un lanţ trofic, aşa încât, nemâncându-le nimeni, se înmulţesc în mod necontrolat.

Ştiu că aceasta nu este doar o problemă a Clujului, am fost în parcurile din Gherla şi din Dej, unde te temi să te aşezi pe o bancă, de frică să nu-ţi cadă „norocul” în cap.

Zic şi eu, nu dau cu parul! Dacă cineva e de altă părere, îl invit să şi-o exprime.

Pozele sunt făcute dimineaţa, când încă nu era foarte bună lumina, iar într-una am surprins o entitate, dar despre asta în alt articol…

Vă doresc numai bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Masa de Moş Nicolae

Lasă un răspuns

Cine poate spune că dacă e sărbătoare şi post, nu putem mânca bine, sănătos şi frumos?

Iată ce am gătit eu astăzi:

Supă de zarzavat, cu tăiţei fără ouă – reţeta este la fel cu cea de la Supă cu găluşte din seminţe de in, doar că de astă dată am făcut ceva mai simplu, adică am fiert tăiţeii şi gata.

Varză a la Cluj, reţeta celebră, pe care majoritatea bucătarilor o gătesc cu carne. Eu voi da aici varianta vegană, delicioasă şi uşor de preparat.

Ingrediente şi mod de preparare :  Am folosit orez brun, ( îl prefer, fiindcă banalul orez alb este ca făina albă, din care s-a scos tot ce era nutritiv, rămânând doar partea care „îngraşă şi tâmpeşte”, pe care l-am spălat şi apoi l-am călit un pic într-o cratiţă de fontă. (Iarăşi fac o paranteză, prefer fonta teflonului, care s-ar părea că intră în mâncare şi nu e tocmai ceea ce ţi-ai dori să mănânci).

Am adăugat apă,  cam de două ori volumul orezului şi l-am lăsat să fiarbă câteva minute, timp în care am tăiat cubuleţe o ceapă albă. Am luat orezul de pe foc, am adăugat ceapa şi am amestecat, pentru ca să se înmoaie. Am mai pus nucă măcinată nu foarte fin ( cam 3/4 cană) şi 3 linguri de pesmet.  Am tăiat varza şi am frecat-o puţin cu sare ca să-şi micşoreze volumul, apoi, am pus într-o cratiţă altenativ un strat de varză, un strat din amestec, piper, cimbru, iar deasupra câteva roşii cherry, apă şi bulion. Le-am dat la cuptor.

Separat am fiert câteva vărzuţe de Bruxelles în apă, cu sare, cu o foaie de dafin.

Cănd a fost gata, am scos varza din cuptor şi am ornat-o cu varza de Bruxelles, mărar tocat şi doi căţei de usturoi.

Brioşe cu nucă reţeta este asemănătoare cu Brioşe cu susan negru, dar am schimbat un pic ingredientele principale, am pus doar o cană de făină albă, una de mălai, 3/4 de nucă măcinată şi 1/2 de ulei. Au iesit mai pufoase decât cele în care am pus 1 cană de ulei. Experienţa, bat-o vina!

Cam aşa a arătat masa noastră de Sf. Nicolae:

IMG_2121IMG_2122IMG_2123IMG_2129IMG_2125IMG_2127IMG_2128

Tocăniţă mediteraneană

Lasă un răspuns

De multe ori nu mai ştim ce să gătim, aşa că „trântim” o tocăniţă de cartofi, ca la mama acasă.

Eu am vrut să înnobilez banala tocăniţă de cartofi şi i-am schimbat un pic şi numele, fiindcă şi gustul s-a îmbunătăţit.

Ingrediente şi mod de preparare: o ceapă mai mare tăiată solzişori, 3-4 morcovi tăiaţi bastonaşe, se pun în tigaie (cratiţă) adăugând puţină apă, sare, o foaie de dafin şi piper, sau ardei iute, după gust. Se adaugă o roşie tăiată cubuleţe, iar cînd toate sunt aproape fierte, mai punem un pumn de mazăre ( mie-mi place mai mult cea congelată, fiindcă-şi păstrează mai bine culoarea şi gustul), câteva măsline verzi tăiate rondele şi cîteva roşii cherry congelate      ( eu am din producţie proprie) şi  pastă de roşii.

La sfârşit, când luăm mâncarea de pe foc, adăugăm 2 căţei de usturoi tăiaţi mărunt şi o linguriţă de ulei presat la rece ( care ne place mai mult)

Iată o mâncare ieftină, care arată bine, iar gustul e pe măsură.

Sper să fiţi destul de curioşi, încât să o încercaţi.

POFTĂ MARE!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Nu te poţi pune cu norocul omului – Camino Portughez, 2014

Lasă un răspuns

Mi-am adus aminte de o întâmplare de anul trecut, de pe Camino Portughez, un fel de râsu- plânsu, dar cu final fericit. Se întâmpla a doua zi după ce fusesem la Fatima. După cum v-am mai spus, de la Santander sunt două variante de a ajunge la Santiago de Compostela, una fiind pe la Fatima.

Noi doream să mergem pe cealaltă variantă, pentru care aveam hărţi, aşa că am părăsit Santarem dimineaţa devreme, când încă soarele era „după deal”, pe o lumină difuză şi o temperatură numai bună pentru mersul pe jos.

Atoateştiutorul meu soţ zicea că ştie care este traseul, că văzuse el cu o zi înainde din autobuz unde se despart săgeata galbenă, spre Santiago, de săgeata albastră, spre Fatima. Eu, ca o soţie ascultătoare, îl urmez ca o oaie, fără să-mi pun mintea la contribuţie absolut deloc. Vremea era bună, drumul era uşor de străbătut, totuşi aveam ceva suspiciuni cu privire la direcţia în care ne îndreptam.

Ştefan întreabă un nene mai în vârstă, dar spaniola lui era ca engleza bătrânului, ideea era că trebuie să mergem până la „rotonda” adică sensul giratoriu, şi apoi să o luăm la dreapta. Zis şi făcut, totuşi tare nu-mi place că am făcut deja vreo 5 kilometri, iar săgeţile tot nu s-au despărţit. Mergem, mergem, ajungem într-o localitate ce nu figurează deloc pe harta noastră, dar iată un mic bar, numai bun de o pauză de cafea. Ştefan şi hospitalera se tot uită pe hartă, ea zice că mergem bine, dar nici de astă dată nu sunt convinsă că femeia a priceput că noi nu vrem să ajungem la Fatima.

Mai facem câţiva kilometri, soarele e tot mai sus pe cer şi începe să-şi îndeplineacsă scopul, adică să ardă, iar noi merge, mergem… Nici picior de pelerin pe drum, parcă am fi unicii doritori să ajungă la Santiago în această zi.

  • Ştii ceva? Eu cred că de fapt acum mergem spre Fatima, probabil din Santarem trebuia să o luăm în altă direcţie, mă pomenesc gândind cu voce tare.
  • Nu se poate, suntem pe drumul cel bun, îmi răspunde Ştefan.
  • Bine, vom vedea, mai adaug eu fără niciun chef.

În sfârşit, ajungem într-o localitate mai mare, e trecut de ora 10, dar parcă a picat o bombă chimică, locuitorii sunt de negăsit. Nu e nimeni pe stradă, la geam, sau în vreun bar (că supermercado n-am văzut). Când aproape ieşeam din micul orăşel, iată că ne surâde şi nouă norocul, un bărbat tânăr ce-şi repară/verifică maşina, cert e că are capota deschisă şi meştereşte ceva acolo.

În sfârşit, o persoană care vorbeşte engleza şi cu care ne putem înţelege. Îi arătăm harta, şi-i spunem că noi vrem să ajungem la Santiago de Compostela, dar nu prin Fatima. Văzând că dă din cap a dezaprobare, mi-am dat seama instantaneu că avusesem dreptate, iar cele spuse de mine mai devreme tocmai s-au adeverit. I-am arătat orăşul în care, după calculele noastre trebuia să fi ajuns deja, cam la 10 kilometri de Santarem.

  •  De fapt, v-aţi îndepărtat cu 10 kilometri, acum sunteţi la 20 de kilometri de … (am uitat cum se numea oraşul).                                    Să ne pice  cerul în cap, nu alta. Adică am mers 10 kilometri, dar suntem mai departe cu 20 de locul în care voiam să ajungem . Ce frumos! Nici nu ne puteam dori altceva.
  • Aţi putea să ne duceţi d-vs. cu maşina, măcar până la Santarem? Vă plătim benzina. Zic eu, disperată de a mai face atâţia kilometri astăzi.

Omul stă un pic, se gândeşte,  apoi ne face semn să urcăm în maşină.  Mă simt de parcă l-am prins pe Dumnezeu de un picior,  ajungem în timp record înapoi în oraşul pe care-l părăsisem cu câteva ore înainte. Credeam că ne pune pe drumul cel bun şi ne lasă în plata Domnului, dar nu a oprit, a luat-o  pe direcţia pe care trebuia să o urmăm şi noi de dimineaţă, dacă nu aveam un ghid atât de priceput printre noi.

Cert este că ne-a dus exact unde voiam să ajungem, nepierzând alte ore pentru a recupera cei 20 de kilometri cu care ne îndepărtasem de la traseu. Nu a mai luat nici bani, aşa că iată-ne din nou pe Camino al nostru, ajutaţi de un înger trimis  din cer pentru a ne îndruma pe calea cea bună.

Camino este minunat, chiar dacă uneori ai impresia că ai ieşit de sub protecţia Divină, de fiecare dată ţi se dovedeşte că nu este aşa.  Ar trebui să fim mai atenţi la întâmplările noastre de fiecare zi, fiindcă  astfel ne-am da seama că nu suntem aici de capul nostru, suntem tot timpul îndrumaţi şi păziţi pe drumul vieţii.

Vă doresc să vă daţi seama de fiecare dată când aripa unui  înger vă atinge uşurel.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.

 

Telefoane, telefoane…

1 răspuns

Azi dimineaţă coboram pe strada Victor Babeş, dar în loc să o iau la dreapta spre Napoca, am mers tot înainte, pe un drum pe care-l folosesc doar atunci când merg la gară.

Nu asta este important de fapt, ci ceea ce am întâlnit în Piaţa Păcii, şi anume un anacronic şi desuet telefon public, pe lângă care am trecut de sute de ori poate, dar nu l-am băgat niciodată în seamă.

Nu ştiam că asemenea piese de muzeu mai există, iar surpriza a fost şi mai mare când am auzit că are ton. Iată un telefon utilizabil, cu condiţia să ai cartelă. N-am idee dacă mai există cartele pentru telefoane publice, acum când Telekom face mare reclamă la cu totul alte produse.

Întâlnirea cu vechiul telefon mi-a readus în minte o întâmplare de pe vremea când telefonia mobilă era aproape inexistentă în România, iar asta nu s-a întâmplat în urmă cu foarte mulţi ani, ci acum vreo 12-13.

Era prima mea călătorie în străinătate, cu trenul, bineînţeles, aşa cum îmi place mie. După ce am mers cu vreo patru trenuri până în Italia, am ajuns într-un final la Verona, unde era punctul terminus al călătoriei, şi unde trebuia să mă aştepte soţul meu. Dar, surpriză, cobor din tren, acesta se îndepărtează încetişor, toată lumea de pe peron se împrăştie care încotro, iar eu rămân singură şi părăsită pe un peron din Europa, cu un număr foarte lung de telefon notat pe o hârtiuţă şi cu inima cât un purice. După mai multe încercări nereuşite de a apela acel număr, am hotărât că nu am altceva mai bun de făcut, decât să mă aşez pe o bancă, şi să aştept.

Am făcut bine, fiindcă într-o jumătate de oră a apărut soţul meu, tot transpirat şi cu un motiv foarte bun pentru care întârziase.

Mă întreb acum, după ce telefonia mobilă pur şi simplu a explodat, toată lumea vorbeşte cu toată lumea, oare cum ne descurcam pe vremuri, fără atâta comunicaţie, dar mult mai multă comunicare? Dacă îţi dădeai întâlnire cu cineva, trebuia să mergi, nu puteai revoca în ultimul moment, cu un SMS nepăsător, fără să te gândeşti că celălalt poate e deja la locul de întâlnire. Făceai pe dracu-n patru şi te ţineai de promisiune.

O altă amintire, din liceu de astă dată, mi s-a furişat în memorie… Eram cu o bună colegă şi prietenă în oraş, voiam să mâncăm delicioasa prăjitură „Potcoavă”, dar ne lipseau 50 de bani, prăjitura costa 2 lei cincizeci.

În faţa Cofetăriei Carpaţi, erau mai multe telefoane publice cu fise, pe vremea aia. Colega mea, mai curajoasă decât mine, se îndreaptă spre un domn bine, rugându-l să-i dea o fisă pentru telefon… Acesta i-a dat mai multe, zicând că poate o să-i mai „înghită” şi telefonul câteva.

Încântate că avem bani destui, ne-am bucurat de prăjitura preferată, fără nici cel mai mic sentiment de vinovăţie. Cine ţi-ar fi dat bani, dacă cereai pentru prăjitură? Atunci te-ai fi numit cerşetor, pe când, pentru telefon e altceva, nu-i aşa?

Mă întreb, dacă aş fi un turist fără telefon prin Cluj (ceea ce e o ipoteză de-a dreptul SF), de unde aş putea să-mi cumpăr o cartelă?

Vă doresc un decembrie minunat, plin de fulgi, cadouri şi îmbrăţişări!

Şi mai daţi naibii SMS-urile de Crăciun, mai bine sunaţi-i pe cei ce sunt cu adevărat importanţi pentru voi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Conopidă gratinată cu sos din seminţe de floarea soarelui

Lasă un răspuns

Aceasta este o mâncare total netradiţională, nu seamănă cu nimic din bucătăria românească, dar asta nu o face mai puţin gustoasă. Se gateşte într-un timp foarte scurt, aşa că dacă avem musafiri ce au venit pe nepregătite, îi putem surprinde plăcut.

Ingrediente: 1 conopidă, 2 linguri de ulei, 3-4 linguri de pesmet, sare, piper, verdeaţă, (Adică frunze de pătrunjel, mărar sau ţelină. Eu am pus pătrunjel.)

Se pune apă la fiert într-un vas mai mare, aşa încât conopida să încapă lejer.Se adaugă sare în apă. Când clocoteşte, se pune conopida, după ce a fiert câteva minute pe o parte, se întoarce şi pe partea cealaltă. Cam în 10-15 minute este gara şi o scoatem într-o farfurie.

Între timp, putem face sosul, din următoarele ingrediente: Seminţe de floarea soarelui decojite (cam 100 grame), se pun în blender, cu apă rece care să le acopere şi se lasă vreo 5 minute, sau mai mult, dacă avem timp. Se adaugă un căţel de usturoi (sau 2 mai mici), sucul de la o jumătate de lămâie, puţină sare,  şi începem să blenduim, timp în care adăugăm ulei de măsline, ca la maioneză, până când obţinem un sos consistent. Nu e nevoie de mult ulei. Când considerăm că e gata, (durează 3-5 minute), turnăm sosul într-un bol şi-l ornăm cu ce avem la dispoziie. Eu am pus tot frunze.

Conopida răcorită o desfacem în bucăţele, pe care le aranjăm într-o tavă unsă cu puţin ulei. Presărăm pesmetul, sare, piper, dacă avem vegeta făcută în casă înlocuim sarea cu vegeta. Dacă nu avem vegeta făcută de noi e mai bine să nu folosim, deoarece conţine unul dintre cele mai cancerigene E-uri. (610 dacă nu greşesc)

Se dă la cuptor cam 10-15 minute, cât să se rumenească un pic, apoi se scoate şi se poate servi caldă sau rece, împreună cu sosul.

Are un gust mai bun decât vă închipuiţi, secretul este să nu fie fiartă conopida până devine greţoasă, doar un pic, să rămână puţin crocantă.

Vă doresc POFTĂ BUNĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dragi clujeni, nu mă mândresc cu voi!

1 răspuns

După o vară şi o toamnă întreagă în care strada Horea a fost un şantier, ea începe să arate cât de cât ca o stradă dintr-un mare oraş civilizat. Lucrătorii se străduie şi ei cum pot, chiar dacă viteza cu care se mişcă e cea de pe vremuri a faimosului automobil românesc Oltcit, care urma să se facă la Suceava,  să se cheme Suşit  şi să aibă 4 viteze: înşet, foarte înşet, piloc şî diloc.

Asta a fost doar o paranteză, de fapt nu despre cei ce aduc strada Horea la parametri normali vreau să vorbesc acum, ci despre noi, demnii cetăţeni ai acestui mare şi universitar oraş, care ne plimbăm pe jos sau cu diverse mijloace de transport prin sus-amintita urbe.

Zilele trecute m-am bucurat când am văzut că au început să fie plantaţi copaci, astă vară m-a durut sufletul asistând la doborârea unuia vechi şi dedemult, care nu mai făcea faţă peisajului modern.

Toate bune şi frumoase, dar azi, mergând eu pe jos pe strada despre care tocmai vorbesc, obsev cu mirare că, în gropile în care încă nu s-au platat copacii, demnii cetăţeni ai Clujului au aruncat gunoaie, mai să le umplă. Pe această cale, vreau să-i anunţ pe lucrătorii ce plantează copaci să se grăbească, altfel strada Horea va deveni o minigroapă de gunoi şi va trebui să execute şi lucrări de salubrizare a acesteia.

Dragi clujeni, să vă fie ruşine! Eram convinsă că oraşul nostru este unul dintre cele mai civilizate şi curate din ţară, dar astăzi crezul meu a fost puternic zdruncinat. Oare cum ar fi dacă, atunci când vedem pe cineva aruncând ambalaje de biscuiţi sau chiştoace pe stradă,

l-am atenţiona ? Oare suntem în stare să luăm atitudine în faţa celor ce se cred pe străzile Clujului la Pata Rât?

Ieri, la Marşul pentru climă, la un moment dat se scanda:                                  ” Nu arunca pe jos, că nu e frumos!” Nu e nici frumos, nici sănătos. Oare celor ce aruncă pe jos li se pare că dacă o stradă este în reconstrucţie trebuie să te porţi ca şi cum ai fi pe maidan? Ia să-i întrebăm, de câte ori îi întâlnim, şi să nu-i mai lăsăm să ne murdărească oraşul!

Vă doresc să trăiţi doar între oameni cărora nu le lipsesc cei 7 ani de acasă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.