Arhive pe categorii: Păreri personale

Bună, cf eşti măritată?

1 răspuns

Sau alţii, mai „evoluaţi”: „Bună, cf frumosa? ”

Am scris acest articol cu ceva timp în urmă, dar, nu ştiu de ce, în ultima vreme, a apărut o adevărată inundaţie (era să zic diaree) de cereri de prietenie pe facebook, personaje dintre cele mai dubioase, care mă întreabă de unde sunt şi-mi cer să le trimit poză cu mine. Băi, fraţilor, sunteţi de pe altă lume? Înseamnă că cereţi prietenia aşa, în neştire, fără o minimă informaţie despre cel/cea căreia vă adresaţi? Şi… iată ce am scris….

„Doamnelor, vă sună cunoscut?

Cam la asta se rezumă conversaţia a 80% din masculii ce navighează în derivă pe Facebook, în căutare de pradă. Probabil n-au auzit că oamenii nu mai trăiesc în peşteri, că femeile ştiu să facă şi altceva decât mâncare, curăţenie şi sex, sunt multe care pot „edita” mai mult de trei fraze, cum de pomină a rămas băseasca junioară, când s-a exprimat despre domnul Boc.

Probabil scriu cam dezlânat, dar sunt furioasă pe acest specimen de „om de grotă” care mă agasează cu întrebări tâmpite, la fel ca viaţa lor, goală şi mizeră.

Când interpelezi pe cineva pe F.B., vezi întâi ce postează, că dacă are mai mult de două clase, sigur nu e de nasul tău!

De obicei nu le răspund acestor bieţi călători prin lumea virtuală, dar are şi răbdarea mea o limită, aşa că prefer să le răspund tuturor, în bloc:

Da, sunt măritată, am copii mari, ba chiar şi nepoţi, nu mă interesează conversaţia voastră agramată, vreau doar să fiu lăsată în pace şi vă invit să mă ştergeţi din lista voastră de prieteni. Eu accept prietenia tuturor, dar le fac vânt urgent celor care mă jignesc pe mine sau pe prietenii mei. Sunt uimită de câtă prostie (sau lipsă de inteligenţă) aveţi în cap!

Sper ca lista mea de prieteni să se micşoreze, să rămână acolo doar oamenii de ispravă, cei care nu au intenţii ascunse atunci când cer prietenia cuiva.

Să aveţi o zi minunată, alături de prieteni adevăraţi!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Curăţenie de… iarnă

Lasă un răspuns

De obicei, curăţenia este de primăvară, aşa cum s-a încetăţenit de ani buni, luna aprilie este luna curăţeniei.

Mda… dar curăţenia pe care am făcut-o eu nu are nicio legătură cu vreun anotimp, şi asta din pricină că, pur şi simplu am făcut curat în inbox. Aproape o mie de mesaje necitite, încă de prin 2014, aşteptau cuminţi să fie deschise….

Le-am luat în ordine cronologică, pe cele (foarte puţine) care mai prezentau vreum interes le-am salvat, iar celelalte au luat drumul coşului de gunoi, pe principiul că dacă nu mi-am făcut timp să le citesc în ultimii trei ani, cu siguranţă nici de acum încolo nu-mi vor fi mai de folos.

Am avut grijă să mă dezabonez de la diferite site-uri, la care, interesant, nu ţin minte să mă fi abonat vreodată şi totodată să le marchez ca şi „spam”, în caz că nu le pasă de dezabonarea mea.

Acum, gata, îmi frec mâinile bucuroasă, e început de an şi am început cu dreptul, mai urmează   dulapurile, guvernul, ţara…

Ce uşor ar fi dacă am putea să dăm „delete” politicienilor corupţi, neghiobi, inculţi, avari, puşi pe căpătuială, nesimţitori la problemele poporului, proşti, cocoţaţi pe scaune mult prea înalte pentru micile lor personalităţi şi tot aşa, lista ar putea continua, până la sfârşitul paginii. ..

Am însă o întrebare, cu ce (sau mai bine cu cine) naiba umplem golul lăsat de „deletarea” celor de mai sus?

Am auzit cândva o vorbă: că nu toţi musulmanii sunt terorişti şi nu toţi PSD-iştii sunt proşti. Aşa o fi, dar am mai auzit că „oamenii de ştiinţă englezi” încă îl mai caută pe ăla deştept, probabil vor avea de lucru încă 50 de ani de acum încolo. Le doresc succes, iar dacă-l găsesc, să-l pună într-un borcan cu formol, ca să-l poată vedea şi generaţiile următoare (de pesedişti).

Prefer să mă opresc aici, altfel s-ar putea să spun mai multe decât e necesar. Oricum, sunt mulţumită că am început curăţenia, poate mai mulţi, împreună, vom reuşi să ajungem şi la nivelul ţării, într-o bună zi.

Să aveţi parte de zile cu soare, în plină iarnă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

De ce iubim bărbaţii?

Lasă un răspuns

Departe de mine gândul de a parafraza cunoscuta carte a lui Cărtărescu, „De ce iubim femeile?, dar a fost titlul care mi-a venit primul în minte şi care, de obicei, este cel mai inspirat.

Oare câte femei şi-au pus, la un moment dat, această întrebare? Şi câte au reuşit să răspundă la ea?

De la suferinţele provocate la 5 ani de colegul de grădiniţă, pe care-l privim galeş, dar are ochi numai şi numai pentru Irina, fata blondă cu zulufi, care, chiar dacă nu e prea isteaţă, are un zâmbet fermecător, până la colegul din liceu, facultate sau de la serviciu, peste tot, de-a lungul vieţii, există câte un EL care ne face viaţa amară, sau, dimpotrivă, aduce soarele pe strada noastră, cu o simplă privire sau un mic gest.

Când suntem mici ne trage de codiţe, când creştem mari, le trage pe altele de codiţe şi nu ştiu cum se face, că tot timpul suntem defazaţi. Dacă noi vrem la munte, el vrea la mare. Dacă vrem să ieşim în oraş, el vrea să doarmă, iar dacă avem treabă prin casă, el iese la o bere cu băieţii, fără cea mai slabă mustrare de conştiinţă…

Nu degeaba se spune că venim de pe planete diferite, chiar avem concepţii total opuse asupra vieţii. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu pricepe în ruptul capului sensul figurat al cuvintelor (în afară de câţiva, care au devenit scriitori celebri, în lumea bărbaţilor, acesta este un lucru mare…)

Despre Napoleon s-au scris tomuri fiindcă era în stare să facă trei lucruri deodată, pe când, orice femeie are această abilitate… Mda… şi, colac peste pupăză, am luptat din greu pentru egalitate cu… bărbaţii. Sincer, în afară de masa musculară, nu cred să aibă vreo superioritate asupra femeilor, dar ei n-au fost obligaţi, de-a lungul timpurilor, să stea acasă şi să îngrijească de copii, să ne aştepte cu cina caldă, apoi, foarte bine dispuşi, să ne răsfeţe în pat… Am spus asta, în caz că-i trecea cuiva prin cap să întrebe de ce sunt atât de puţine femei laureate ale premiului Nobel.

Şi să vă mai spun ceva, femeile trebuie să stea cu capul acoperit în biserică, iar bărbaţii cu el descoperit, fiindcă şi-au dat seama (cu foarte mult timp în urmă), că legătura femeilor cu Divinul este mult mai puternică, ea făcându-se prin creştetul capului. Pentru ca pe noi să ne îndepărteze, iar ei să se poată cât de cât apropia de Dumnezeu, au dat această regulă idioată.

Am început să scriu acest articol cu un gând, dar m-a luat valul… Am spus mai multe despre… „de ce nu iubim bărbaţii”, când titlul e exact pe dos.

Păi, părerea mea personală, este că mama natură ne-a dăruit cu nişte hormoni care nu ne dau pace până când nu procreem, aşa că, de dragul micilor cocoloaşe pufoase şi frumos mirositoare (uneori urlătoare nopţi în şir), ne îndrăgostim, apoi ducem şi noi, mai departe, povara pe care milioane de femei au dus-o de-a lungul veacurilor, chiar dacă acum tehnologia s-ar părea că ne ajută şi ea un pic.

O să spuneţi că ce mi-a venit, că e Crăciunul şi trebuie să împrăştiem doar gânduri luminoase în jur… Adevărul este că m-am cam săturat de atâtea siropuri, de atâtea urări „sincere” de bla bla… şi bla bla, aşa că, am scris şi eu ce mi-a venit. În caz că, cuiva nu-i place sau crede că am spus vreo minciună, poate să mă combată liniştit.

Vă cuprind într-o mare îmbrăţişare, doar e încă sărbătoare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Vampirii energetici

Lasă un răspuns

Probabil că noțiunea de ”vampiri energetici” vă este cunoscută, dar vreau și eu să spun câteva cuvinte despre acest subiect.

Vampirii energetici sunt oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu se mai pot încărca cu energia Universului, așa că o fură de la semenii lor. De obicei sunt persoane extrem de negativiste, care văd doar partea urâtă a lucrurilor și a întâmplărilor. Nu se pot bucura de nimic cu adevărat, le tot ninge și le plouă, strică cea mai reușită petrecere cu mutrele lor acre, au diverse boli, mai mult sau mai puțin închipuite, și nu pot suporta să vadă oameni fericiți, oameni care se simt bine unii cu alții.

Vă sună cunoscut? Ați întâlnit persoane în prezența cărora nu vă simțiți confortabil, care au ca și unic subiect de discuție propriile boli, sau nu se pot abține de la a-i bârfi pe alții? Persoane care, orice ați spune, ei spun pe dos, chiar dacă e limpede ca lumina zilei că nu au dreptate?

Se lansează în subiecte pe care nu le cunosc și fac considerații idioate, doar de dragul de a ne enerva, ba chiar știu mai bine decât noi lucruri care ne privesc personal, și pe care nu au de unde să le cunoască?

După un timp petrecut cu un astfel de om, te simți sleit de energie și dornic de un somn bun, ba chiar îți vine să plângi de ușurare, atunci când ai scăpat de compania lui. Dacă ați trecut prin așa ceva, puteți fi siguri că ați avut de-a face cu un vampir energetic. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că sunt în stare să spună lucruri care ne rănesc adânc, tot acest scenariu având un singur scop, și anume acela de a ne fura energia.

Atunci când suntem supărați, vulnerabili, când ne enervăm, le cedăm fără să vrem din energia noastră. Nu știu cum au reușit aceste persoane să-și dea seama de modul în care ne pot vampiriza, cred că o fac în mod inconștient, dar rezultatul poate fi devastator în ceea ce ne  privește.

De multe ori, chiar dacă avem idee despre ceea ce înseamnă un vampir energetic, pe moment nu ne dăm seama că suntem storși de energie și ne lăsăm pradă furiei, care are ca efect doar transferul de energie de la noi, spre vampirul care devine brusc plin de viață,  comportându-se de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ce putem face, pentru a ne păzi de aceste adevărate atacuri? Cel mai bine este ca, atunci când nu ne simțim bine în prezența cuiva, pur și simplu să căutăm un pretext pentru a ne îndepărta, chiar dacă se ține scai de noi. E clar că are un scop, pe care vrea cu tot dinadinsul să-l ducă la îndeplinire.

Dacă nu putem pleca din diverse motive, atunci măcar să ne străduim să ne păstrăm calmul, să nu ne enervăm sau să ne supărăm. Dacă părem indiferenți, va pleca spre o altă pradă, din păcate așa funcționează acest soi de oameni.

Vă doresc să aveți parte de prieteni adevărați și să vă feriți de vampirii energetici.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Ce se-ntâmplă, doctore?

2 răspunsuri

Da, ştiu că este denumirea unei emisiuni de la TV, dar întâi de toate a fost numele unei comedii spumoase din 1972, cu Barbra Streisand şi Ryan O Neal, pe numele ei „What s Up, Doc?”, însă ceea ce doresc eu să povestesc nu are nicio legătură cu comedia.

Vreau să spun că sunt foarte tristă, văzând cum aceşti oameni, care au una dintre cele mai nobile profesii, se complac în nişte situaţii care nu le fac deloc cinste, îşi cresc EGO-ul până la a crede că ei sunt nişte mici Dumnezei pe Pământ, la uşa cărora noi, oamenii de rând, trebuie să facem coadă, apoi să intrăm smeriţi în cabinet, cu capul plecat şi cu plicul cât mai gros.

Voi povesti doar două întâmplări, cu toate că ştiu destule, lăsându-vă să judecaţi dacă am dreptate sau cumva exagerez eu…

Prima întâmplare

O femeie de condiţie modestă, al cărei soţ se află într-o situaţie critică, necesitând o operaţie urgentă, merge cu plicul la medicul ce urmează să-l opereze. Acesta, fără să bage de seamă că femeia nu are dinţi în gură şi e îmbrăcată cu o hăinuţă subţire în toiul iernii, îi spune pe un ton nemulţumit: ” Data viitoare să vii mai pregătită!” Cred că nu trebuie să descriu ce a simţit femeia plecând de la spital… S-a făcut o chetă la biserică pentru a putea duce doctorului un plic mai umflat, aşa încât  în minivacanţa de 1 Decembrie să poată să cheltuie ceva mărunţiş în plus la Paris, sau pe unde l-or duce paşii… Nu contează că femeia nu are nici lemne de foc acasă, nu-i problema lui, el este un mare medic, ce trebuie venerat şi răsplătit chiar înainte de a face ceva (că altfel, nu face).

A doua întâmplare

Două femei, mamă şi fiică, stau în faţa uşii unui cabinet privat. Au programare pentru ora 12, dar de dincolo de uşă se aud râsete şi o conversaţie ce nu mai are nimic în legătură cu consultaţia. E 12,10, fiica se grăbeşte să se întoarcă la serviciu, aşa că bate timid în uşa care în sfârşit se deschide, iar medicul apare ofticat:” La doctor se aşteaptă şi ore întregi!” „Da, dar noi aici am plătit tocmai pentru a nu aştepta”, îndrăzneşte să răspundă fiica, dar imediat îi pare rău, acum nu se va mai purta la fel de bine cu mama… şi aşa a şi fost.

Ce păcat că această profesie de aur îi face pe cei ce o practică să se creadă nişte Zei, deasupra lumii şi legilor ei. Mă tot gândeam, oare nu se mai gândesc deloc la jurământul pe care l-au depus odată, oare nu au nicio mustrare de conştiinţă când te ţin la uşă în timp ce-şi beau cafeaua, sau îţi bagă pur şi simplu mâna în buzunar, chiar dacă-i găurit?

Fiind eu curioasă din fire, am „goagălit” după respectivul jurământ, iar ceea ce am găsit mi-a deschis ochii. Nici urmă de ” Nu voi condiţiona serviciile medicale de luarea oricărei forme de mită”, sau ” Îmi voi respecta pacienţii”… Hmm! Atunci, care ar fi concluzia? Că o aşa profesiune  de credinţă, te face să-ţi pierzi sufletul??

Nu vreau să generalizez aici, ştiu că sunt medici care-şi fac cu adevărat datoria şi care nu primesc „cadouri”, chiar dacă le merită pe deplin, aceia merită într-adevăr mulţumirile noastre.

Mai jos, vedeţi:

Jurământul lui Hipocrat – formularea modernă

Formularea moderna a jurământului lui Hipocrat, adoptat de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975:  

“Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

Vă mulţumesc, dacă aţi ajuns cu cititul până aici.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Părinţi buni, părinţi răi…

Lasă un răspuns

Zilele trecute am dat o fugă până la Marea  cea Mare, m-am încărcat de energie şi cu imagini noi, dar nu despre asta vreau să vorbesc…

Vrând nevrând, pe plajă eşti mai aproape de semenii tăi decât ţi-ai dori, motiv pentru care devii martorul ocular al micilor lor drame sau bucurii.

În ultimii 25 de ani am avut ocazia să văd mai multe plaje din Europa, iar ceea ce m-a frapat întotdeauna în sens pozitiv, a fost felul cald în care se poartă străinii cu proprii copii, total diferit de istericalele văzute/auzite în familiile de români, în general pe litoralul românesc.

Anul acesta am bătut pe jos Mamaia de la sud la nord şi am ajuns până în capătul nordic al staţiunii Năvodari, aşa că am avut ocazia să întâlnesc tot felul de oameni, cu care nu neapărat am conversat, m-am mulţumit cu a-i observa.

În primul rând, vreau să spun că în România schimbările ultimilor ani sunt uimitoare, litoralul românesc este foarte frumos şi foarte plin, între Mamaia şi Năvodari nici măcar nu mai este vreo porţiune de plajă goală, ca să ştii că ai ieşit din prima şi ai intrat în următoarea staţiune, a trebuit să întrebăm unde suntem. Ne-a salvat logica soţului meu: „Cred că suntem în Năvodari, uite ce mulţi copii sunt aici!”

Într-adevăr, de mult n-am mai văzut atât de mulţi copilaşi pe metru pătrat, probabil părinţii preferă Năvodari fiindcă nu e atâta hărmălaie ca la Mamaia. După câte-mi amintesc, pe plajele din străinătete nu urlă muzicile, aşa încât dacă stai între două terase să asculţi stereo două piese complet diferite. Îmi doream şi eu ca, dacă merg la mare, să ascult pur şi simplu marea, fosnetul valurilor şi al vântului, însă nu am prea avut ocazia….

Dar să revenim la oile noastre… Ca de obicei, încep cu o idee în minte şi ajung cine ştie unde.

Sunt foarte bucuroasă că interpelări de genul „Irina, eu ţip la tine şi tu nici măcar nu mă asculţi!” au fost destul de rare, s-ar părea că „mersul afară” al românilor (adică afară din ţară…) i-a făcut să se civilizeze cât de cât, aşa încât să nu mai ţipe la copii ca la uşa cortului, arătând tuturor ce educaţie grozavă dau ei propriilor progenituri. Acuma că am zis de civilizaţie, mi-am mai amintit de o bulină roşie pentru români, şi anume aceea că dimineaţa, la toaleta din tren era CURAT, după nu ştiu câte ore de călătorie, românii au învăţat să nu se mai urce cu picioarele pe vasul toaletei şi să tragă apa, în mod corespunzător… Hmm! … O fi fost bună şi revoluţia aia la ceva, mai ştii?

La polul opus de mama Irinei, care poate era într-o criză existenţială, am văzut o mulţime de părinţi extrem de calmi, pozitivi şi plini de iubire pentru copiii lor. În ultima zi, chiar lângă noi stătea o doamnă trecută de prima tinereţe, cu un băieţel căruia eu îi dădeam cam 4 ani, dar tare sfătos. Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a zis că cinci ani şi şase luni, eu nu l-am crezut, dar doamna a confirmat. Nevrând să mai fac o gafă, întrebându-l dacă e cu bunica la mare, am trecut la subiecte mai paşnice. În orice caz, doamna trata copilul ca pe un adult, iar asta se vedea, vorbea şi el foarte corect şi nu se maimuţărea ca alţi copii, care primesc un alt soi de educaţie.

Mi-a mai plăcut tare mult o altă familie, eram în autobuzul supraetajat ce ne ducea la gară, chiar lângă noi fiind o familie tânără, cu un copilaş de vreo trei ani. Mama îşi udase tricoul pe piept vrând să bea apă, iar soţul i-a spuns într-un mod foarte drăguţ: „Lasă că te usuci, doar mergem cu soarele în faţă!” Făceau doar un tur cu autobuzul, la gară au luat bilete ca să se întoarcă la Mamaia, doar aşa, de dragul copilului.

Ştim cu toţii că propriul exemplu face de o sută de ori mai mult decât sfaturile pe care vrem să le vârâm neapărat în capetele copiilor noştri. Dacă tata s-a purtat urât cu mama, aşa se va purta şi băiatul cu soţia lui, iar dacă mama era rea de gură, exact aşa va fi şi fata ei.

Părinţii îşi doresc întotdeauna ce-i mai bun pentru copiii lor, iar titlul meu s-ar putea să fie un pic exagerat, nu cred că există părinţi cu adevărat răi, cum nu există nici părinţi perfecţi. Realitatea este că viaţa ne dă multă bătaie de cap, aşa că, de multe ori uităm că spre noi privesc cu adorare ochii copiilor noştri, care, în mod inconştient, vor deveni exact ca şi noi, chiar dacă nu-şi doresc acest lucru.

Dragii mei, eu nu dau sfaturi, fiindcă oricum nu ţine nimeni seama de ele, dar, mai puţină dădăceală şi mai multă libertate dată copiilor, nu poate fi ceva greşit. Nu vorbesc despre libertatea de a face lucruri rele, ci despre acea libertate care le dă voie să fie ei înşişi şi să descopere micile mistere ale vieţii pe cont propriu, fără a le „turna” în cap ideile noastre, învăţăturile şi dogmele vechi de sute de ani, preluate de la alţii. Să-i lăsăm să fie ei înşişi, chiar dacă fac greşeli. Doar propriile greşeli te ajută să evoluezi, absolut nimeni nu învaţă din greşelile altcuiva.

Vă doresc o vară minunată, atât cât a mai rămas din ea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

A fi, sau a nu fi: ŞEF!

Lasă un răspuns

Şefi, şefoi sau şefuleţi, cu toţii au de la un dram până la o tonă de putere asupra celor pe care-i păstoresc. Unora le place acest lucru extrem de mult, se cred nişte Dumnezei pe Pământ şi au impresia că vor fi veşnic în această postură.

Mare atenţie însă, chiar şi zeii din Olimp mai cad, d-apoi un biet om, tributar soartei.  Este o vorbă românească, una care-mi place şi mie, „Să laşi loc de Bună ziua!”, adică să te porţi în aşa fel încât şi atunci când nu vei mai avea puterea în mână, oamenii să te respecte.

De-a lungul vieţii, am avut parte de tot felul de şefi, unii de-a dreptul ca nişte părinţi, care nu trebuia să te dojenească pentru a-ţi duce îndatoririle la bun sfârşit în mod impecabil ( cei din mass media ar zice ” a-ţi face treaba” lucru care, repet, nu se face şi nu se spune în public), doar o privire a lor îţi spunea dacă sunt mulţumiţi sau nu de munca ta. Ce-i drept, acest soi de oameni sunt pe cale de dispariţie, ei sunt adevăraţii lideri, care nu au nevoie să ţipe şi să se dea în stambă pentru ca tot ceea ce este de făcut să se facă.

Mai nou, un alt fel de şefi se prefigurează, aceia care, aşa cum spuneam mai devreme, au toate frâiele în mîna lor, au putere deplină, dar din păcate aceasta nu este dublată şi de o minte pe măsură. Se bazează pe faptul că oamenii au nevoie de un loc de muncă, aşa că suportă mojicii, tăieri de salarii şi de alte drepturi fără să crâcnească, doar pentru a avea unde pleca dimineaţa, chiar dacă salariul nu le ajunge de la o lună la alta.

Un şef adevărat, se îngrijeşte de oamenii pe care-i conduce, îi respectă şi le acordă destule libertăţi, încât acestora din urmă să nu le dispară respectul de sine. În momentul în care mergi la muncă doar fiindcă nu ai încotro, ceea ce trebuie să faci nu-ţi dă nicio satisfacţie, iar pe deasupra mai ai şi un şef pe care ai prefera să nu-l mai vezi în veci, eşti foarte aproape de depresie.

Am citit undeva, că oamenii se comportă exact aşa cum ne aşteptăm de la ei. Dacă din poziţia de şef privesc spre un angajat considerându-l incompetent şi prost, chiar dacă nu este aşa, în timp aşa va deveni, fiindcă eu (şeful) sunt oglinda în care se priveşte. În schimb, dacă unui angajat nu prea competent i se acordă încrederea celor din jur şi a şefului în mod special, în timp, va deveni angajatul model pe care l-am dorit.

Acest fenomen se poate extrapola la toţi cei din jur, la conducătorii oraşului, ţării, etc.

Spunem tot timpul că suntem o ţară de c…t, cum am putea să fim altfel, dacă în milioane de oglinzi se vede această imagine?

Am pornit din punctul A şi am ajuns în punctul B, dar, întorcându-mă la subiectul acestui articol, aş vrea să le spun tuturor şefilor, de pe orice cracă s-ar afla, că de câte ori iau o hotărâre, să se pună în locul celor pe care-i va afecta şi cum s-ar simţi în acel caz. Poate, în acest fel, ar trece şi prin inimă o hotărâre rece, luată doar cu mintea, care se ştie că nu e întotdeauna cel mai bun prieten al nostru. Amintiţi-vă că oamenii nu sunt doar nişte cifre, sunt nişte destine, care nu se ştie cum, într-o bună zi, s-ar putea împleti cu al vostru.

Dragii mei, vă doresc o zi cu soare şi un şef minunat, iar dacă sunteţi şefi, aduceţi-vă aminte de vremea când nu eraţi, sau când nu veţi mai fi (şefi, sau deloc)!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

O dimineață cu ghinion

1 răspuns

Azi dimineață am plecat de acasă ca de obicei, în pas alert, cu gândul la câte am de rezolvat în cursul zilei. Totul mergea ”ca pe roate”, sau mai bine zis ca pe picioare bune, acelea ale mele, care mă coborau pe Victor Babeș, în pas alergăreț.

Mândră de viteza ce reușisem să mi-o imprim, depășind rând pe rând șirurile de elevi și studenți ce mergeau la școală, când mă simțeam mai plină de mine (adică de sine), iată că o mică denivelare în trotuar m-a făcut să mă dezechilibrez și să mă întind cât sunt de lungă (nu prea lungă, un metru șaizecișidoi) peste susnumitul (trotuar), cu un ”Vaaai!” din rărunchi, ce l-a făcut pe un domn ce mergea în fața mea să se întoarcă mirat, iar văzându-mă întinsă pe jos în toată splendoarea, să mă întrebe nu prea convins dacă vreau să mă ajute.

Așa cum cine întreabă nu dă bucuros, așa și cel ce te întreabă dacă dorești să fii ajutat când ești pe jos (la propriu sau la figurat), nu cred că prea are chef să te ajute, așa că l-am refuzat politicos, ridicându-mă cât am putut de repede, sub privirile amuzate (bănuiesc) ale șoferilor ce stăteau la semafor.

Un scurt inventar al durerilor, îmi atrage atenția asupra anumitor părți anatomice, pe care de obicei, când sunt funcționale, nici nu le băgăm în seamă: genunchi – două bucăți, nu prea dureroși(noroc cu pantalonii, destul de groși); Palmele –  strivite, dreapta mai rău, iar din degetul mic îmi curge sânge; cel mai dureros este montul ce a crescut dragul de el la piciorul drept și n-am nici cea mai mică idee cum l-am lovit în asemenea hal.

Acum nu vreau să fac reclamă la terapia Bowen, dar, acolo în stradă mi-am făcut mișcările de urgență, care sunt extrem de utile atunci când corpul este în stare de șoc și mi-am revenit mult mai  repede decât în lipsa lor..

”Întâmplarea” (am scris între ghilimele deoarece nimic nu este întâmplător, a făcut să fiu nevoită sa mai merg pe jos azi vreo 5 kilometri, și încă în ritm rapid. Am fost o șchioapă rapidă, sper să nu mă țină mult, duminică vreau să joc la nuntă,în Italia

Nu mă plâng, primul meu gând când încă eram pe jos, a fost ”Oare ce am făcut?” Poate eram prea mândră de mine și de viteza mea supersonică? Poate a fost doar un ceas rău? Încă nu m-am lămurit, dar de acum înainte promit să fiu mai atentă, la ce vorbesc, ce gândesc și cum umblu prin lume.

Acum, după o baie cu sare, stau cu o frunză de varză pe picior, sperând ca în două zile să fiu iarăși ca nouă. Uite așa, într-o secundă, te poți nenoroci tu singur, fără să-ți cadă vreum meteorit în cap, sau să te împuște un terorist. (Doamne ferește!)

Vă doresc să fiți sănătoși și să aveți grijă de voi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

De ce dăm bani cerşetorilor?

Lasă un răspuns

Nu cred că este cineva care să nu fi dat măcar o dată bani unui cerşetor. Motivele sunt multiple, dar de cele mai multe ori cred că un fel de sentiment de vinovăţie ne împinge să băgăm mâna în buzunar (portmoneu) pentru a scoate de acolo ceva mărunţiş şi a-l plasa în mâna nespălată şi întinsă într-un gest rugător spre noi. Ne simţim vinovaţi pentru faptul că noi suntem în maşină iar amărâtul e desculţ, în ploaie, că noi avem burta plină iar lui îi chiorăie maţele, că suntem îmbrăcaţi decent, iar lui (ei) îi curg zdrenţele.

Facem gestul de a da, chiar dacă am auzit (văzut) de zeci de ori reportaje despre industria cerşitului, despre modul în care aceşti oameni sunt ţinuţi captivi într-un soi de sclavie, la limita subzistenţei, de către o adevărată mafie a cerşetorilor. Nu poate cerşi nimeni unde şi când are chef, e nevoie de aprobări şi de un  adevărat noroc, pentru a fi acceptat de către ceilalţi, stabiliţi în zonă de mai mult timp.

Am aflat că printre ei sunt adevărate vedete, care ajung chiar la un câştig de zeci de mii de euro pe lună,  merg în vacanţe exotice şi-şi bat joc de noi, cei ce avem un job şi ne permitem doar o vacanţă la mama la ţară.

Într-adevăr, mai vezi câte un bătrân ce tremură şi te apucă mila, gândindu-te instantaneu la proprii bunici şi mulţumind Cerului că nu sunt nevoiţi să recurgă la asemenea mijloace pentru a supravieţui.

Mai nou, au apărut cerşetorii violenţi verbal şi fizic. Pe Eroilor, am întâlnit de mai multe ori o tânără ţigancă, căreia, dacă nu-i dădeai nimic, te blestema. Acum câteva zile, o prietenă mi-a povestit că nu a dat nimic unui ţigan de vreo 20 de ani, iar acesta i-a pus piedică, mai-mai să cadă. Posibil să nu mai fie mult până când va trebui să avem tot timpul mărunţişul pregătit, dacă vrem să trecem cu bine prin centrul Clujului.

Oare nu ar fi mai bine să ne înfrângem primul impuls, acela de a da, poate astfel s-ar stopa această adevărată pacoste, cu numele de cerşetorie? Ca să nu mai vorbim despre copiii cărora li se dau alcool şi droguri pentru a dormi non-stop ore în şir, ca să nu „deranjeze” cerşetoarea ce-l ţine în braţe şi care rareori îi este mamă…

Înainte de a scoate banul din buzunar, mai meditaţi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Frumoasă ca … o floare de plastic

Lasă un răspuns

Vă mai amintiţi florile de plastic ce împodobeau vazele mamelor şi bunicelor noastre, flori pe care trebuia să le spălăm periodic, fiindcă se umpleau de praf? Pe mine mă umpleau de nervi, cu toate că eram copil, nu mă dădeam în vânt după frumuseţea lor veşnică şi moartă. Ştiu că erau trandafiri: roşii, albi şi roz. Singurul lor atu era că nu înţepau, dacă ar mai fi şi înţepat, probabil i-aş fi ajutat să ajungă mult mai repede la gunoi.

Industria florilor moarte a evoluat foarte mult în zilele noastre, ele le imită aproape perfect pe cele naturale, dar … Cum te-ai simţi să primeşti din partea cuiva o floare moartă? E adevărat că va arăta la fel de bine şi peste 10 ani, dar însăşi efemeritatea florilor le face să fie atât de speciale şi de aproape de sufletul nostru. Primind o floare care s-ar putea să-ţi supravieţuiască, s-ar putea să fie necesar să o treci şi în testament… Brr…! Ce gânduri macabre îmi tranzitează creierul…

Ţin minte că acum vreun an, a murit o vecină de la ţară, iar mama m-a trimis să cumpăr o coroană. Mie imi repugnă şi acest fel de ultim omagiu adus cuiva, dar nu pot eu schimba lumea. Voiam să cumpăr măcar o coroană naturală, dar nu mai erau. Cu mare mândrie, femeia care se ocupa cu manufacturarea lor, mi-a arătat o oroare imensă din plastic, spunându-mi că rezistă cel puţin trei ani pe mormânt. Poftim? Mie mi se pare că un buchet de flori adevărate este întotdeauna mai bun decât orice enormitate din plastic, care se mai adaugă şi la imensa cantitate de deşeuri, ce sunt deja o problemă cam de nerezolvat în prezent a umanităţii.

De unde am plecat, şi unde am ajuns? De fapt, voiam să vorbesc despre „frumuseţea” obţinută pe calea operaţiilor estetice, cu preţul multor chinuri, ce-i drept, dar oricum o frumuseţe nenaturală şi cu care natura nu te-a înzestrat. Multe femei sunt sclavele exteriorului lor, apariţia unui rid sau două kilograme în plus sunt o adevărată nenorocire pentru ele. Mi-e milă de ele, dacă ajungi să fii preţuit doar pentru felul în care arăţi, înseamnă că mintea şi inima ta nu au nicio valoare pentru cei din jur, eşti doar un ambalaj frumos, ce găzduieşte un suflet uscat. Bătrâneţea vine în mod inevitabil (asta dacă nu mori de tânăr) şi e penibil să vezi babe excesiv de rujate, ca nişte mumii readuse la viaţă de nişte păpuşari invizibili.

Nu pot înţelege în ruptul capului cum silicoanele de orice fel te pot face să te simţi mai împlinit(ă). E valabil şi la masculin, fiindcă implanturile de pectorali, bicepşi, tricepşi şi alţi muşchi sunt la modă şi pentru jumătatea „puternică” a planetei. Ce te faci, dacă ţi se sparge punguţa umplută cu silicon, apă, sau ce s-o mai fi inventat de când nu m-am mai informat eu în domeniu? Asta ca să nu mai vorbim de impactul negativ asupra sănătăţii, corpul nostru va considera întotdeauna asemenea implanturi drept obiecte străine şi se va strădui să le elimine.

Aaa, era să uit de injecţiile cu botox, în buze ce devin automat monstruoase, aşa cum a păţit cu ani în urmă o cunoscută fâţă publică.

Pentru a termina într-un spirit optimist, deoarece e încă luna martie, luna în care se presupune că femeia e băgată cât de cât în seamă, vă doresc tuturor destulă minte pentru a nu recurge la mijloace ce te fac să arăţi bine doar la exterior.

Ei şi acum, dragi femei, la treabă, până anul viitor s-a terminat cu drăgălăşeniile şi atenţiile!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni