De ce se repetă istoria?

Lasă un răspuns

”Nimic nou sub soare!” și ” Istoria se repetă!” sunt două propoziții pe care le-am auzit de nenumărate ori de-a lungul vieții, cu diverse ocazii. Bine, dar de ce trebuie să fie așa? Se spune că primești o lecție de mai multe ori, până când ești în stare să-i descifrezi mesajul și să nu mai repeți aceleași greșeli. S-ar părea că acest lucru se întâmplă și la nivel planetar, iar popoarele (unele) s-ar părea că n-au prea învățat mare lucru din evenimentele trecute, repetând la nesfârșit aceleași comportamente distructive.

Azi am copt o plăcintă cu mere, iar stând în bucătăria caldă, ce mirosea a scorțișoară, m-a cuprins jalea gândindu-mă la copiii ucraineni, cărora poate le chiorăie mațele, stau în frig, sunt obosiți și n-au unde pune capul jos, pentru a se odihni. Apoi, m-am gândit la mamele lor, plecate în bejenie, ca acum o sută de ani, fără a ști când și dacă vor mai avea la ce sau la cine să se întoarcă, deoarece soții au rămas în țara pe care, vrând-nevrând chiar cu mâinile goale, trebuie s-o apere.

Toată lumea-și dă cu părerea, toți știu să facă politică, românii sunt vestiți pentru acest lucru. Unii îl laudă, alții îl critică pe președintele Ucrainei, dar sunt sigură că nimeni nu s-a pus în locul lui, pentru a-și da seama cum ar putea acționa din acea poziție.

Privind la evenimentele ultimelor zile, pot spune cu siguranță că omenirea n-a evoluat deloc în ultimii 100 de ani, cu toată tehnologia. Din păcate, tehnologia nu ne ajută pe noi, ca ființe umane, să devenim mai buni sau mai deștepți. Zilele trecute, am aflat că la grădinița nepoatei mele sunt păduchi. Cu alte cuvinte, situația este următoarea: avem război, pandemie și păduchi. Vă sună ca ceva nou sau ca o etapă pe care ar fi trebuit s-o depășim demult și să trecem mai departe, în evoluția noastră?

Ce mai doresc să adaug, este că dacă la Lupșa vor veni refugiați, mă voi implica total, cu muncă voluntară, mâncare și chiar cazare, dacă vor fi mai mulți decât locurile care se vor amenaja.

Tot ce ne putem dori acum, este ca acest război, purtat din motive egoiste și la comanda unui monstru, să înceteze cât mai curând.

Cred că fiecare familie din România își dorește să-i ajute pe refugiați. Gândiți-vă cum ar fi dacă rolurile s-ar inversa. Ne-ar plăcea să găsim mâini întinse spre ajutorare de cealaltă parte a frontierei? Cu siguranță că da!

Să trimitem un gând plin de iubire spre vecinii noștri, care au atât de mare nevoie de pace și liniște.

Manuela Sanda Băcăoanu

Supă de linte cu găluște cu in

Lasă un răspuns

Azi am fost foarte harnică, am gătit trei feluri de mâncare. Sper să vi le pot prezenta pe toate, deoarece, când să mă așez și eu să savurez ce gătisem, mi-am verificat emailul și am băgat de seamă că cea de-a patra carte tocmai a sosit de la editură, ca să-i mai arunc un ochi. Așa că fuga-fuguța, să-i dăm bătaie!

Această supă se face foarte repede, nu necesită multe ingrediente, dar este deosebit de gustoasă și de sățioasă.

Am tăiat mărunt o jumătate de ceapă mare, am dat un morcov pe răzătoarea mare și le-am aruncat în oala cu apă. Când a început să fiarbă, am adăugat linte roșie, un pic de sare și piper. Trebuia să pun și un pic de cimbru, dar am uitat.

Separat, am făcut găluștele, iarăși foarte simplu: într-un castron am pus grișul, peste care am adăugat in măcinat, proporția fiind cam 1 lingură de in la 4 de griș. Am adăugat apă și am obținut un amestec un pic mai subțire decât la găluștele cu ou, pe care l-am lăsat să se odihnească un pic, până a devenit de aceeași consistență. Din păcate nu am măsurat, eu gătesc cam ”la ochi”. Când apa fierbea, am pus găluștele, le-am lăsat să fiarbă vreo 15 min, apoi am adăugat o cană de apă rece, iar după ce au mai dat un clocot, am oprit focul și le-am lăsat sub capac, să mai schimbe impresii, unele cu altele..

Am găsit doar niște frunzișoare anemice de pătrunjel în grădină, pe care l-am adăugat după ce găluștele au făcut bâldâbâc, în supă.

Să aveți poftă mare!

Manuela Sanda Băcăoanu

Clipa

1 răspuns

Da, știu, azi e Sfântul Valentin, cu toții ne amintim că iubim, ar trebui să iubim, sau măcar să ne prefacem că iubim pe cineva, altfel nu suntem cool, nu suntem ”în rândul lumii”. N-am înțeles niciodată de ce se sărbătorește această zi, probabil e doar o chestiune de marketing, o bună ocazie ca vânzările să crească, măcar pe un anumit segment de piață.

În urmă cu un număr de ani, pe vremea când Valentine”s Day era total necunoscută în România, pe atunci nu știam nici măcar de Dragobete, a venit pe lume fiica mea cea mare. La mulți ani, Arina! Soțul ei e norocos, împușcă doi iepuri deodată. Chiar dacă uită de ziua ei, nu poate uita de Valentin, că e pe toate gardurile.

Dar voiam să vorbesc despre altceva acum, despre importanța fiecărei clipe, despre trăiri autentice și nu prefabricate, despre momentul în care simți că o altă ființă are destulă încredere în tine, încât să se apropie și să-ți miroasă mâna. Asta mi s-a întâmplat mie ieri, când am pornit, împreună cu Ștefan, într-o plimbare până la Fagul Împăratului. Am mai scris despre acest fag special, acum vreau să povestesc despre ascensiunea noastră pe un drum cu gheață ca sticla, iar când eram aproape în vârf, despre apariția neașteptată a unei căprioare pui, foarte prietenoasă și dornică să ne însoțească. Am crezut că a fost o întâlnire de moment, dar ne-a urmat câteva sute de metri, până în vârful dealului, unde este monumentul închinat Fagului.

Probabil era proaspăt părăsită de mama ei și-și căuta alți prieteni. I-am oferit o bucată de banană, dar a mirosit-o și m-a privit parcă spunându-mi: ” Nu știu ce-i asta, dar mulțumesc pentru ofertă!”, apoi a urcat în pădure, dar s-a întors din nou, s-ar părea că-i plăcea să fie în preajma noastră.

Ajunși în vârf, am hotărât să facem un ocol pe la Baia de Arieș, cu toate că erau vreo 7 km în plus, decât să mai coborâm pe gheața pentru care nu eram deloc pregătiți. Cu o sanie, ar fi fost floare la ureche.

Una peste alta, au fost câteva ore petrecute împreună, în natură, fără mofturi și fără pretenții. Cam așa ar trebui să fie viața, să nu aștepți un an întreg, o singură zi în care să arăți că iubești pe cineva.

Pe drumul cu gheață, e de la sine înțeles că n-am făcut poze, abia stăteam în picioare.

Să aveți o zi așa cum v-o doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Arieșeni

Lasă un răspuns

Povestea va fi scurtă, dacă am pus pozele întâi, nu multă lume ajunge până aici. Azi a fost o zi de vacanță, de fapt, câteva ore de vacanță. Ne-am hotărât într-un minut, azi dimineață, să dăm o fugă până la Arieșeni. De la Lupșa, sunt vreo 60 de km până în Vârtop, unde sunt pârtiile de schi.

Ce pot spune este că într-o zi perfectă de iarnă, destul de caldă, cu grade pozitive la soare, nu mă așteptam să găsim imenșii munți de zăpadă printre care sute de oameni se simțeau minunat, pe toate chipurile se vedeau zâmbete și destindere, doar coada de la telecabină îți încerca oarecum nervii. Dar oamenii sunt în vacanță, au timp să aștepte, soarele e sus, iar plăcerea coborârii pe schiuri merită așteptarea.

Aș fi dorit să facem și noi o tură sus-jos cu telescaunul, noi ne-am dus acolo doar să căscăm gura, dar cred că pe puțin 200 de oameni își doreau același lucru și erau cu toții înaintea noastră. Ne-am mai fâțâit un pic pe acolo, am luat un Kurtos și ne-am îndreptat spre mașină. Ne-am făcut damblaua, dar mai avem treabă și acasă.

Când ne-am întors, dăm la TV peste ”caravana libertății”. Dacă ar fi după mine, aș ridica toate restricțiile, să nu mai aibă auriștii ce comenta. Și pe urmă, scapă cine poate! Dacă te protejezi, foarte bine! Dacă nu, ești pe cont propriu, frate! Au murit destui idioți în această pandemie, ce mai contează câțiva? Vorbesc despre cei care s-au infectat cu voia, pentru a demonstra…ce?

Hai, Biden!

Să aveți un sfârșit de săptămână plin de bucurie.

O mică plimbare…mare

2 răspunsuri

Ieri, la ora 15,20 fix, după ce mă desfătasem cu o musaca de cartofi cu ciuperci și tofu a cărei rețetă o veți găsi în curând pe blog, am hotărât brusc să fac o plimbare. Vremea era minunată, gradele peste zero, iar soarele ieșea sporadic dintre norii prietenoși. Spun prietenoși fiindcă erau albi, pufoși, nu negri și înspăimântători, ca cei care aduc vreme rea.

Zis și făcut, în 5 minute eram echipată și gata de drum. În prima fază, mă gândisem să merg vreo jumătate de oră într-o direcție oarecare, apoi, să mă întorc. Am luat-o repejor la pas, până la Hozanci, de unde calea mocăniței m-a îmbiat s-o urmez. Acum este drum de acces pentru cei ce locuiesc în împrejurimi, trenul nu mai circulă pe aici din 1998. Și-am mers și-am mers, zi de iarnă… până la podul peste Arieș de la Valea Lupșii. Zăpada nu scârțâia sub picioare, pe alocuri dispăruse complet, în urma ploii de alaltăieri, dar era atât de plăcut să mergi așa, în pas vioi și fără vreun țel, încât am hotărât să merg până la Mănăstirea de la Muncel, care se vedea în vârful dealului, iar apoi să trec din nou un pod peste Arieș și să mă întorc pe șosea.

Un câine mare și negru se vede la câteva zeci de metri, mă gândesc că n-ar fi lipsit de interes să mă „înarmez” cu o joardă, luată de pe drum. O târâi după mine, prin zăpada/gheața topită de pe drum, când, ce să vezi întâlnesc o fostă colegă de clasă din generală, Geta, care venea din sens invers. Stăm o vreme la taclale, nu ne-am văzut de mulți ani, iar de schimbat două vorbe, nici atât. Trec valea Șesii pe un podeț, apoi sunt întâmpinată de o grămadă de lătrături. Știam eu că aici e raiul câinilor, bine că sunt înarmată. Unul e chiar mare, dar când se apropie prea mult, mă aplec să iau zăpadă, iar el fuge, se teme că l-aș lovi cu o piatră. Ulița spre mănăstire e desfundată, noroiul a luat locul zăpezii, așa că o iau pe o cărare, variantă folosită de majoritatea oamenilor care umblă pe aici.

Miroase a pământ reavăn, soarele se duce spre asfințit, iar un aer de primăvară îmi dă așa, o energie și o bucurie pe care numai anotimpul începuturilor ți-l poate da. În sfârșit ajung în vârf, iată și mănăstirea! Până aici, am venit oarecum pe Camino de Santiago, dar în sens invers. Un drum ce merge oarecum în continuarea celui pe care am urcat și care este complet acoperit cu zăpadă, fiind adăpostit de versantul nordic al muntelui, îmi atrage atenția.

Totuși, cobor pe drumul știut, pe lângă mănăstire și pe drumul asfaltat, care mă va duce la pod și pe unde am marcat și Camino de Santiago, în urmă cu doi ani. Tocmai când depășeam mănăstirea, mă întâlnesc cu un bărbat și-l întreb dacă drumul de sus nu duce cumva la pod. ”Ba da, mai sus de pod și la Fagul Împăratului” îmi răspunde el. ”Și e mai scurt? Așa pare.” nu-mi dă mie pace Michiduță. ” Da… mai scurt” ezită omul și se duce în treaba lui.

„Hai înapoi, la drumul neumblat! ”Mă îndeamnă spiritul meu de aventură, care e mereu prezent și mereu mă împinge spre fapte necugetate. ”Hai!” zic eu, că doar n-o să ratez un pic de adrenalină.

La început, drumul părea pașnic și prietenos, dar asta s-a terminat brusc la o casă, unde doi căței de talie mică făceau mare gălăgie. Apoi, a început să coboare abrupt, nici urmă de pași omenești, doar două șanțuri lăsate probabil de roți de tractor, un pârâu care din când în când ieșea la suprafață, o gheață ce trosnea sub pașii mei, gata-gata să cedeze, iar, cireașa de pe tort niște urme de lăboaie care păreau destul de proaspete și care mergeau în același sens cu mine. Bun! Că o fi lup sau câine, e clar că n-aș avea chef să dau față cu lighioana care trăiește pe picior atât de mare.

Ce să spun, coborârea a făcut toți banii, am avut parte de toată spaima unui drum necunoscut, măcar că mă aflam la mai puțin de 5 km de casă. Când am ajuns în sfârșit jos, la drumul care duce la Fagul Împăratului, m-am simțit ușurată. Pe un copac, mă întâmpina o săgeată pictată de mine, semn că sunt pe drumul cel bun. La 16,48 am trecut podul peste Arieș, apoi am venit iavaș-iavaș spre casă, nu mai aveam nicio grabă. La Valea Lupșii, am dat peste crucea ridicată în curba pe care cu umor localnicii au denumit-o ”Fugi de Popa și dai de Dracu”, măcar că se cheamă așa în urma unui eveniment extrem de trist, în urmă cu 41 de ani, un autobus care mergea la Cluj a rămas fără frâne și a plonjat în gol, mai bine de 10 metri. După câte-mi amintesc, 14 oameni și-au pierdut viața în acel accident nefast. Îmi amintesc că și eu avusesem de gând să merg până la Baia de Arieș în acea zi, dar, din nu știu ce motiv, renunțasem. Poate fiindcă trebuia să vă spun azi această poveste, mai știi? Au mai fost și alte mașini care au ”zburat” în acea curbă, până când s-a construit un parapet puternic. De ce-i zice ”Fugi de Popa”? fiindcă în interiorul curbei, este (sau era) casa parohială.

Un cer roșiatic, colorat neverosimil, îmi dă de știre că erupția vulcanului Tonga are efect și aici, pe minunata Vale a Arieșului. Cu toții suntem interconectați, iar dacă avem impresia că ceea ce facem noi, într-un colț de lume, nu-i va afecta și pe cei de la mii de kilometri, ne înșelăm amarnic.

O dată cu umbrele nopții, am ajuns și eu acasă, obosită dar nu și flămândă, fiindcă pe drum mi-am cumpărat un cozonac.

Ei, și-acum câteva fotografii.

Să aveți drumuri bune

Să aveți drumuri bune!

Manuela Sanda Băcăoanu

Cum combatem constipația și alte simptome digestive neplăcute, cu ajutorul hranei

Lasă un răspuns

Se știe de când lumea și mai ales acum, în era informației, că ”ești ceea ce mănânci”. Cu toate acestea, mai circulă zicători ca aceasta, care spune că ” cea mai bună legumă este carnea”. O fi pentru unii, nu comentez, dar”fiecare medalie are reversul ei”, după cum tot din bătrâni se știe.

Nu vreau să fac acum o dizertație despre ”mâncatul sănătos”, fiindcă sunt puțini ochii ce vor să vadă, urechile ce vor să asculte și, mai ales, mințile ce-și vor schimba percepția asupra hranei.

Pot însă să vă împărtășesc din experiența personală, iar dacă doriți să-mi urmați exemplul, veți avea doar de câștigat.

De ani de zile ni se tot spune că pentru o alimentație sănătoasă, avem nevoie de fibre. Ce or fi acelea? Unii au impresia că trebuie să ne mutăm în staul și să mâncăm fân, alții spun că e o prostie… Mă rog, fiecare cu convingerile lui, care s-au format într-o viață întreagă.

De unde putem lua însă fibrele? Din fructe și legume proaspete, din frunze verzi (spanac, rucola, salată) și din cerealele de toate tipurile, dar nu acelea super procesate, cu diverse adaosuri, inclusiv de zahăr. Putem cumpăra cereale de la magazinele specializate: fulgi de ovăz presați la rece, mei, quinoa, chia, orez brun, sorg, in. Lista poate continua, dar dacă le folosiți doar pe acestea în alimentație, ajunge cu prisosință. Am uitat să menționez regina cerealelor în România, porumbul. Nu-i așa că mămăliga reglează tranzitul intestinal?

De obicei, cerealele se consumă împreună cu fructe, în rețete dulci. Dacă dați click aici, găsiți una dintre ele. Dar eu parcă nu mă simt sătulă după un mic dejun doar dulce, așa că am început să folosesc cerealele în loc de pâine și funcționează foarte bine.

Să vedem ce este pe această farfurie… o bucată de omletă din făină de năut a cărei rețetă am dat-o zilele trecute, dar acum pot spune că am mai îmbunătățit-o, am călit ceapă și cozi de ciuperci pleurotus (fără ulei), peste care am turnat amestecul pentru omletă. A ieșit nemaipomenit de bună!

Mai este o bucată de avocado, denumit untul vegetal, care are multe grăsimi foarte benefice în orice perioadă a anului, dar, mai ales acum, în anotimpul rece. Este bine să mâncăm avocado de două ori pe săptămână, mai are și proprietatea de a extrage metalele grele din corp. (Nu mă întrebați cum face asta, dar așa am citit).

Iar la urmă, dar nu cel din urmă, înlocuitorul de pâine, fulgi de ovăz opăriți cu o lingură de legume deshidratate.

Consumând măcar la o masă pe zi una dintre cerealele pe care le-am enumerat mai sus, veți observa că tranzitul intestinal se îmbunătățește radical, dispar gazele, balonarea și durerile intestinale. Dar să nu uităm, vorbim despre un regim vegan, deci, fără proteine animale. (nici pește, că nu crește în copac).

Poate pentru unii va fi greu să treacă brusc la un asemenea regim, așa că am adăugat o felie de plăcintă cu mere care conține foarte puțin ulei și foarte puțin zahăr brun (doar în mere am adăugat zahăr), alături de o cană de cacao crud, în care am adăugat un deget de lapte de orez.

O călătorie de mii de pași, începe cu primul. Fă primul tău pas spre o alimentație sănătoasă, chiar azi!

Poftă mare!

Manuela Sanda Băcăoanu

Pozitivă, de ziua mea

2 răspunsuri

Pentru început, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi-au adresat cuvinte frumoase în această zi, care s-ar părea că este și a mea. Să fiți sănătoși și să primiți înmiit tot ceea ce mi-ați dorit mie, să avem cu toții un viitor mai puțin cețos decât cel care se arată azi.

Întotdeauna m-am considerat o persoană pozitivă, am reușit de-a lungul anilor să trec cu bine peste toate încercările care mi-au ieșit în cale. Din păcate, în ultimii doi ani, pozitivitatea a devenit ceva negativ, iar negativitatea a luat locul pozitivului. Asta, bineînțeles, când vorbim despre testele pentru covid.

Oricât de pozitivă (în adevăratul sens al cuvântului) aș fi, totuși, în ultima vreme am avut atâtea evenimente nu tocmai plăcute, încât aș putea spune ca regretata Anda Călugăreanu: ”Calmul tău englezesc, mă cam scoate din calmul meu englezesc!”

Dar, să încep cu începutul… Acum vreo trei săptămâni eram în curte, cu câteva cepe în brațe, pe care le aduceam la bucătărie… O spuză de zăpadă acoperea pavajul, dar părea inofensivă precum o pisicuță dornică de mângâieri. Ei, dar o singură secundă poate fi fatală și anume aceea în care am alunecat brusc și m-am trezit ”în fund pe smoc”, vorba unei povești din copilărie. Din pricina instinctului de conservare însă, care nu doarme niciodată, nici măcar atunci când traiectoria pe care o luăm este una ”cu mare viteză spre pământ”, am întins mâna dreaptă ca să mă prind de ceva, să atenuez căderea, dar n-am făcut altceva decât să-mi julesc degetele de marginea scărilor de la beci. M-am ridicat urgent, constatând că nu aveam alte neajunsuri și mi-am zis că tot e bine, că n-am căzut prea rău.

În următoarea săptămână, tocmai voiam să plec la Cluj, dar am urcat până la mansardă, ca să văd ce fac plantele de acolo… Urcatul a fost un succes, dar coborârea nu prea. Pe o scară destul de abruptă am venit pe fund vreo 8 trepte, exact ca în filmele de desene animate. Totul s-a desfășurat în vreo 5 secunde, parcă priveam un film în care altcineva era protagonist. Ajungând la baza scării, după un inventar sumar, am constatat că nici de data asta nu mi-am rupt/fracturat nimic, singurul impediment fiind o durere sub fesa stângă. Am mulțumit tuturor îngerilor mei păzitori și tuturor entităților care au concurat la sfârșitul cu happy-end al acestui al doilea eveniment, apoi, am plecat la Cluj…

Când credeam că am pătimit tot ce era de pătimit pentru perioada în curs, iată că soțul meu are un test covid pozitiv. Nu e grav, stați liniștiți, doar o răceală ușoară, probabil cele 3 vaccinuri au un cuvânt de spus în această ecuație. Asta se întâmpla luni.

Marți, am rugat un prieten să monteze o ușă la un dulap, lucrare pe care Ștefan nu mai apucase s-o termine. Ceasul rău, pisica neagră sau ce alte chestii ar mai fi putut interveni, au făcut ca ditamai ușa glisantă cu oglindă să ne facă ”pa!” din mers și să se întindă cât era de lungă/lată pe parchet, distrugând în cursa ei o măsuță foarte veche, la care țin foarte mult, cu taburetul aferent și ceasul electronic care-mi dă (dădea) de veste ce oră o fi, când mă trezesc în toiul nopții. Ne privim interziși, secunda fatidică ne putea prinde pe traiectoria ușii, bine că n-a fost așa. Am sunat la magazinul de la care am cumpărat dulapul și voi primi altă ușă, de data aceasta nu mai vreau cu oglindă. Chiar cu câteva minute înainte de a se prăbuși, m-am privit în oglinda aia din trei bucăți, gândindu-mă de ce oare oi fi ales modelul ăsta de dulap, cu o oglindă care-ți desparte capul de trup și-ți face picioarele scurte? Ca să vezi, după 5 minute, ușa era pe burtă!

Când credeam că toate ceasurile rele au trecut, miercuri m-am trezit răgușită, iar testul covid a confirmat, sunt pozitivă. Sunt pozitivă de când mă știu, dar acum, sunt un fel de negativ-pozitivă.

Ei, cum nimic nu-i veșnic pe lumea aceasta, aștept să treacă ce ceasuri or mai veni: pozitve, negative sau în combinație, nu mai contează.

Happy birthday, to me!

Manuela Sanda Băcăoanu

Sonetul de absolvire

Lasă un răspuns

Făceam ordine printre niște hârtii vechi și, ce să vezi, într-un sertar dau peste sonetele primite acum o sută de ani, la absolvirea liceului. Din când în când, mai dădeam peste ele întâmplător, dar întotdeauna eram grăbită, așa că în cel mai bun caz le scuturam un pic de praf și le puneam la loc.

Azi aveam treabă, ca de obicei, dar am zis: ”Hai să citesc măcar unul dintre zecile de sonete ce stau cuminți de mai bine de 40 de ani, așteptând ca cineva să le mai scoată la lumină.

Întâmplarea a făcut să dau peste sonetul primit de la un coleg care a fost cu noi doar în primii doi ani de liceu, alegând să facă ”treapta a doua” în altă parte.

Cuvintele erau simple și adevărate:” Amintirile ne vor aduce întotdeauna clipe minunate, chiar dacă trecutul n-a fost de fiecare dată foarte frumos!” După mai bine de 40 de ani, pot spune cu mâna pe inimă că este foarte adevărat, nu știu prin ce mecanism, chiar amintirile neplăcute devin cu timpul mai calme și mai calde…

Majoritatea colegilor căutau citate celebre pe care să le scrie prietenilor. Eu știu că am scris exact ceea ce am simțit în momentul acela. Poate dacă aș fi scris și eu citate, ar fi fost și sonetele mele mai inspirate…

Îmi amintesc cu mare drag de perioada absolvirii, de minunata energie care ne umplea inimile de entuziasm și bucurie. Privind în urmă, n-aș spune că aș alege aceeași cale în viață, dar probabil aceasta pe care am călătorit până acum era cea mai bună alegere pentru mine, aducându-mi exact lecțiile de care aveam nevoie.

Din întâmplare (sau nu) colegul al cărui sonet l-am citit s-a semnat Puiu, iar asta m-a dus cu gândul la cea mai nouă carte a mea, care este în curs de apariție. Colegul Puiu nu are nicio legătură cu Puiu din carte, dar m-a surprins plăcut. Poate e un semn, poate cartea vă va plăcea, nu știu. Cert este că am trăit o după masă plăcută, cu emoții de absolventă și cu multe visuri. (Unele s-au îndeplinit, iar altele s-au schimbat pe parcursul vieții).

Am mai citit câteva sonete, toate cu fraze înțelepte și mobilizatoare. Oare eu ce-oi fi scris? Din păcate, nu mi-am notat…

Cei care ați primit sonet de la mine, poate mă scoateți din ceață. Mi-ar plăcea foarte mult să știu cum gândeam la 19 ani.

Vă mai amintiți de anii de liceu?

Manuela Sanda Băcăoanu

Să mai vorbim despre EMINESCU…

Lasă un răspuns

Am primit rândurile de mai jos de la d-l Valentin Ajder, director al editurii Eikon. Pe mine m-au emoționat profund, așa că aș dori să vi le împărtășesc și dumneavoastră. Lectură plăcută!

”De ce era iubit Eminescu de femei: Conteporanii spun că Eminescu avea priză la femei fiindcă, în primul rând, era foarte frumos. Asta spune şi nepotul său, Mihai Mavrodin, din Botoşani: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. 

Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Colegul său de gimnaziu de la Cernăuţi, dar şi coleg de facultate la Viena, Teodor Stefanelli, de asemenea ne lasă o descriere a poetului: ”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi, astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”. Totodată, Eminescu impresiona prin vocea sa foarte bună. 

Ultima poezie scrisă de Eminescu: Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. 

Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă… Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte. 

Stelele-n cer 

Stelele-n cer /Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./ După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largile/ Vase de lemn; 

Orice noroc/ i-întinde-aripile/ Gonit de clipele/ Stării pe loc./
Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/
La trista-mi plângere/ Plină de-amor./

Nişte cetăţi/ Veghind întinsele/ Şi necuprinsele/Singurătăţi./

Nu e păcat?/
Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat? 

(Articol trimis de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania)

Un frumos omagiu

Amita Bhose a venit în România comunistă cu soțul ei, care era inginer geolog. A făcut niște cursuri de limba și cultura română pe o bursă a statului român. Cînd a început să citească în românește, s-a petrecut într-o bună zi declicul. A citit în manualul ei de limba română ceva care avea să-i schimbe viața. Este vorba de poezia Ce te legeni, codrule. De atunci dragostea ei pentru Eminescu și pentru cultura română a crescut mereu, pînă a ajuns fără margini. 

A solicitat domiciliul stabil în România, ca să poată ocupa o catedră. Și, de dragul culturii române, pentru care a facut acest pas, în cererea pentru obţinerea domiciliului stabil declară că nu ezită să lichideze proprietăţile imobile din India şi să transfere banii în băncile din România. Așa cereau legile pe atunci. Mai apoi avea să îndure cu stoicism toate privațiunile din ultimii ani ceușiști, cum declară chiar ea în 1992, anul cînd a părăsit această lume: „Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio. 

Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învațat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau acasă”. Da, pentru pasiunea ei înflăcărată, Didi (așa era supranumită Amita) era iubită de studenți și de toți cei care o cunoșteau.

În 1969 i-a apărut în limba bengali Poezii (Kavita) de Eminescu, prima traducere din opera Poetului în India. A tradus apoi din Sadoveanu, din Caragiale, etc. Fiind primul filolog indian care se ocupă de limba română, n-a avut la dispoziţie nici un dicţionar român-bengali, fiind nevoită să stabilească singură echivalenţe pentru cuvintele româneşti şi să aleagă între conotaţiile lor specifice. A tradus apoi din limba bengali în românește. A predat în principal Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti cursuri practice de sanscrită şi bengali, precum şi cursuri teoretice de civilizaţie indiană şi estetică indiană. A redactat un manual de sanscrită (de aproximativ 300 pagini). O asemenea lucrare nu există în nici o alta limbă europeană. Manualul a rămas în faza de manuscris pînă de curînd, cînd a fost editat de fosta studentă și colaboratoare Carmen Mușat Coman la editura Cununi de stele.

Însă opera ei este mult mai vastă. După ’90, Amita Bhose a suferit multe umilințe, catedra i-a fost desființată, etc. Așa sîntem deseori – dăm cu copita în cel care ne mîngîie. Nu generalizez, dar… Poate și pe acest fond Amita a făcut o hepatită pe care nu a tratat-o. A mai apucat să facă o vizită în țara ei de origine, s-a întors în țara adoptivă și… a urcat la zei la nici 60 de ani. La dorința fratelui ei, urna cu cenușa Amitei a rămas în România.(…)

Pe Amita a sedus-o aceeași melancolie ataraxică, care intră ca o umbră în sufletele oamenilor în fața codrului carpatin, dar și la vederea junglei indiene, o melancolie pe care o transmite Rabindranah Tagore (tradus în românește de Amita Bhose) de la Gange, dar pe care o intuiește și țăranul Moromete de la Dunăre:

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

Iar Eminescu rafinează în Ce te legeni, codrule, poezia care i-a schimbat viața Amitei:

– Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

– De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

(Text de Radu Părpăuță, publicat pe Facebook, 12/17/2021)

Eminescu și creștinismul

Fragment din Creștinismul Românesc de Simion Mehedinți (Fundația Anastasia 1995)

Biserica și neamul românesc sunt pentru el (Mihai Eminescu) aproape același lucru. 

…ce înseamnă sentimentul religios al masei românești în concepția lu Eminescu, se poate vedea lămurit din cunoascuta sa Rugăciune către Maica Domnului:

Suntem încredințați că Rugăciunea lui Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută și de alte nații, poate de întreaga creștinătate…

Notă: Puțină lume știe că Mihai Eminescu a scris una din cele mai frumoase rugăciuni. Versurile acesteia l-au impresionat, peste ani, chiar și pe papă. 

Și mai puțini cunosc faptul că Rugăciunea lui Eminescu a fost recitată de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în limba română.

Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremnii Angelus. (evz.ro 15ianuarie 2019).

Crăiasă alegându-te, 
Ingenunchem rugându-te, 
Inalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Si zid de mântuire, 
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară, 
O, Maica prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie! 
Noi, ce din mila sfântului

Umbră făcem pământului, 
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri, 
Regina peste îngeri, 
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară, 
O, Maică prea curată
Si pururea fecioară, 
Marie!”

Sper că v-au mângâiat sufletul.

Manuela Sanda Băcăoanu

Budincă de sorg cu mere

Lasă un răspuns

Aceasta este o rețetă extrem de simplă, dar delicioasă și foarte sănătoasă. Un desert care ne acoperă nevoia de dulce, fără a avea și părțile negative ale dulciurilor procesate, din comerț.

Avem nevoie bineînțeles (observați cum se scrie ” bineînțeles”, cu ”Δ, nu cu ”â”, cum scriu unele persoane care se cred mai cu moț. Bineânțeles că nu la cititorii mei mă refer! Vă rog s-o luați ca pe-o glumă. Sau ca pe-o lecție de gramatică utilă, chiar dacă nu recunoașteți asta cu voce tare) de sorg.

Sorgul este o cereală care până nu demult se folosea doar în hrana animalelor, cu precădere a cailor. Asta a fost până într-o zi când cineva, nu știu cine, a introdus-o în hrana oamenilor și bine a făcut. Este o cereală lipsită de gluten, deci poate fi mâncată și de către cei care au boala celiacă (intoleranță la gluten).

În România nu se prea găsește deocamdată, (eu am cumpărat online) însă am auzit că în America e un soi de delicatesă. restaurantele de lux se laudă cu folosirea sorgului în meniu.

Am bătut apa-n piuă destul, așa că, să vă spun rețeta:

Se fierbe sorgul ( eu am pus cam 5-6 linguri) în apă cam de 3 ori cât volumul lui, iar când este aproape fiert, se adaugă merele, tăiate cubulețe (sau ce alte forme preferați) nu foarte mici. Se adaugă scorțișoară după gust. Se lasă să se răcească, iar când e doar călduță budinca, se poate orna cu o linguriță de miere.

E perfectă pentru o după-masă geroasă de iarnă, la gura sobei.

Poftă mare!

Manuela Sanda Băcăoanu