”Love story pe Camino de Santiago” – carte în lucru

2 răspunsuri

Capitolul al …-lea

Aviles – Soto de Luina

 

 

„Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar totodată veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit să ies din oraş când deja se lumina de ziuă, nu e deloc un oraş mic, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini, sunt ori la muncă, ori stau și mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

   Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui, ritmul meu i se pare prea încet, aşa că ne luăm rămas bun pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung din nou într-un orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost la Cluj, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

   Stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

   Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

   Ajung la Soto del Barco, o localiate micuță, dar cocoțată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar și servit de o barmaniță drăguță, care alături de o salată și o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmanița), mi-au inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

   La ieșirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orășelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuți de vreo două tinereți, dar foarte bine dispuși și cu o alură sportivă. Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, așa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi, ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, am rămas singură să mă lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torențială și cât nu ți se îmbibă hainele și de jos în sus.

   Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau o vreme pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă și mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgețile, așa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferență de nivel de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiți și supărați, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

   O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aș putea deveni. După ce trec pe lângă niște tufișuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o mașină ce oprește exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbești apa-ți va inunda gura, dar totuși îl întreb pe șofer câți kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung și unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

   Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o mașină cu două locuri, în spate e pentru marfă) și să urc în mașină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toți, dar toți kilometri pe jos, iar acum, am impresia că trișez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul și să urc în mașină, la căldură. Mă gândesc că așa o șansă nu primește oricine, poate e un semn divin, așa că fac manevrele necesare și mă trezesc pasager, în loc de pelerin…

   Călătoria a durat foarte puțin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puțin două ore. M-a lăsat la doi pași de albergue, unde suedezul ajunsese deja și mă privește contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar și pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalți pelerini la bar, pentru ștampila pe credențial și pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, așa că o mică diversiune, cu mașina, nu e mare lucru.

   La bar, un cuplu în vârstă, un moș și-o babă, bine amețiți, joacă păcănele. Încerc să le fac o poză, dar nu reușește prea grozav.

   Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate și mâine iar voi avea extragreutăți de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună, la care am participat și eu cu mâncarea tocmai achiziționată.

   Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aș fi ajuns dacă mai trebuia să merg încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, pentru a acumula un pic de căldură. Brrr! Ce bine ar fi să fii și tu aici, precis ai spune un banc și ne-am încălzi râzând…

Noapte bună, îți urează peregrina Dafina”

   

   Toată lumea doarme, iar luna, ieșită de după un nor somnoros, le luminează fețele obosite și mulțumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulțumiți cu toții, au ajuns cu un pas mai aproape de țelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranță, la capătul lui, vor fi cu toții pelerini.”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

6. Ani de liceu – Noaptea de Înviere

Lasă un răspuns

Eram în clasa a XI-a, anul de graţie 1979. Tot ceea ce însemna spiritualitate era cu desăvârşire interzis în acele vremuri, directivele „de sus” erau clare, elevii vor sta la câmin, vacanţa de primăvară era oricând, dar nu de Paşti.

Ni s-a spus în mod expres că nu avem voie să plecăm acasă la acel sfârşit de săptămână, trebuia să stăm în cămin şi să respectăm directivele partidului aflat la guvernare, părintele celui de acum, care însă şi-a schimbat politica 180 de grade, şi-a dat seama că manipularea cu ajutorul bisericii e una foarte eficientă.

Dacă nu ni se interzicea să mergem acasă şi dacă nu se făcea atâta tam-tam că vor fi controale în cămin, nici prin cap nu ne-ar fi trecut să mergem la slujba de Înviere. Dar aşa, că devenise fructul oprit,  ideea ni s-a părut fascinantă.

Trebuie să spun că vis-a vis de căminul nostru, la mai bine de 50 de metri, se găsea căminul Liceului Alimentar, unde, în acel moment, erau cazate mai multe persoane de sex masculin, care făceau o şcoală de maiştri, după cum se anunţase la radio-şanţ. Aveau o staţie de amplificare foarte puternică, iar toată după masa, până târziu în noapte, de pe geamurile lor se revărsau muzici, pe care noi le savuram pe deplin.

Noi, fetele din camera 13, plus câţiva colegi, am hotărât să „fugim” la Înviere, dar cum se zvonea că va fi control în cămin, pentru a salva aparenţele, am pus în locul nostru în paturi valizele, acoperite „până peste cap” cu păturile, apoi, cu inima cât un purice, am început să ne strecurăm printre gratiile geamului nostru, rupte „din greşeală” cu ceva timp în urmă de către un coleg, ce din nefericire nu mai este printre noi. Dar aceasta este o altă poveste…

Era cam ora 23 când am început operaţiunea de evadare, una câte una, prin pătratul din mijlocul geamului, a cărui diagonală lipsea… După ce încălecau geamul, fetele se tupilau pe lângă cămin, apoi fugeau la poarta din spate, care era deschisă încă, nu se ştie prin ce miracol… Vine şi rândul meu să sar geamul, dar spre stupoarea mea, dinspre căminul vecin, se aude deodată în liniştea nopţii: PENTRU FETELE DE LA ENERGETIC CARE SAR PE GEAM, AMANDA LEAR!!! Am încremenit călare pe geam, nu ştiam dacă ar fi mai bine să plec sau să mă întorc în cameră, Amanda Lear umplea noaptea cu vocea ei inconfundabilă, iar eu eram terifiată. Fiind ultima dintre fete, dacă nu mergeam, ar fi putut crede că le-am trădat, aşa că, după câteva secunde de ezitare, am urmat calea deja bătătorită şi le-am prins din urmă, la poarta ce tocmai se închidea în urma lor. Auziseră şi ele dedicaţia nocturnă, dar „mâncase deja lupul oaia”, aşa că am urmat planul prestabilit. I-am întâlnit şi pe colegii care reuşiseră să iasă pe uşă din căminul lor, mai puţin palpitant, dar mult mai sigur.

Am mers la Înviere la Catedrala din centru, nu-mi mai amintesc deloc cum a fost slujba şi dacă era multă lume, ce mai ştiu este drumul de întoarcere, când, ajunşi la poarta din spate, am constatat că era încuiată. Escaladarea unui gard înalt de doi metri şi cu trei rânduri de sârmă ghimpată în vârf a fost mult mai grea decât ieşirea pe geam, dar acum, măcar nu mai cântau muzicile, în faptul dimineţii…

Cu degetele julite şi sângele picurând, am reuşit să escaladăm din nou geamul, de astă dată în sens invers, să aruncăm valizele sub pat şi să ne culcăm în locul lor, exact cu trei minute înainte ca draga de doamna de tehnologie să vină în control. Îmbrăcate, dar cu păturile până la bărbie, ne prefacem că ne-a trezit din somn, iar ea îşi cere scuze şi pleacă mulţumită, iată că fetele din camera 13 au reuşit să fie cuminţi …hmm, cam ciudat!

„Cristos a înviat!” mormăie careva de sub pături. „Adevărat a înviat!” i se răspunde în cor, iar râsetele ce au urmat sperăm să nu atârne prea grele păcate de sufletele noastre adolescentine…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bătrâneţe, haine rele… (poveşti din Clujul necivilizat)

Lasă un răspuns

Zilele trecute, îmi povestea o prietenă un caz şocant, petrecut în Cluj. Şocant pentru mine, care încă mai cred în bunătatea şi buna-credinţă a oamenilor.

Povestea este pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Era o zi ca oricare alta, nu ştiu dacă înainte sau după masă,  înclin să cred că era după masă, când oamenii sunt deja obosiţi şi plictisiţi (ca să nu mai punem la socoteală faptul că unii aşa s-au născut).

Acţiunea se petrece într-unul din superautobuzele pe larg lăudate din Clujul universitar… La un moment dat, şoferul pune o frână atât de puternică, încât o doamnă, trecută de 70 de ani, cade şi nu se mai poate ridica. Suspectând o fractură (ceea ce era şi adevărat), oamenii din autobuz au chemat salvarea, între timp a apărut şi poliţia… În tot acest timp, măria-sa şoferul nici măcar n-a catadixit să vină să vadă ce-i cu femeia, care, fie vorba între noi, se accidentase din pricina manevrei lui bruşte, nu fiindcă făcea echilibristică în autobuz.

Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-a făcut poliţistul, când a văzut femeia întinsă pe scaune, de către ceilalţi călători? N-o să vă vină să credeţi, i-a pus fiola, dragii mei, că poate, doamne fereşte, femeia este beată, iar atunci toată lumea ar fi exonerată şi fericită. Ce mai, o babă beată în autobuz e un lucru banal, se întâmplă zilnic în Cluj, nu-i aşa?

Pe şofer, nu l-a întrebat nimeni nimic, darmite să-l tragă cineva la răspundere. Mă întreb dacă o fi având măcar conştiinţă, care să-l facă seara, înainte de culcare, să se întrebe ce o mai fi făcând doamna ce s-a accidentat din pricina lui? Pot să-i spun că a suportat o intervenţie chirurgicală, iar acum, e imobilizată la pat. Dacă poţi dormi bine ştiind asta, atunci… somn uşor şi… vise plăcute!

Fără alte comentarii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Fragment din cartea ”Pășind prin spinii trandafirilor”, care a luat drumul editurii…

Lasă un răspuns

                                                     Capitolul al IX-lea

                                                        Complotul

    După ce i-am expediat mamei scrisoarea, nu trece mai mult de o săptămână până când mătuşa Maria, sora tatei, vine să mă vadă la cămin. Ea locuieşte în Bucureşti, dar n-a venit niciodată să mă caute, de când sunt studentă.

    • ”Vai, Sofia, ce fată frumoasă te-ai făcut! Mă ia ea pe departe. N-ai mai trecut pe la noi în ultima vreme.. (Fusesem doar de două ori, în toamnă, apoi nu mai avusesem timp de vizite, învăţatul îmi ocupa tot timpul. Ştii, mi-a zis maică-ta să-ţi spun să mergi urgent până acasă, bunica ta e cam bolnavă.”
    •    Vorbele ei mă sperie de-a binelea, mă întristez subit, cu gândul la minunatele clipe petrecute la bunici, împreună cu fraţii mei, când bunica ne gătea toate bunătăţile din lume, iar bunelul intra în jocul nostru de parcă am fi fost cu toţii de aceeaşi vârstă, aşa că o chestionez intrigată pe mătuşa, despre boala bunicii.
    • ”Nu mi-a spus prea multe, doar că să te duci acasă, cât mai repede. Poate n-o fi ceva atât de grav…”
    • ”Atunci, de ce trebuie să merg atât de urgent acasă, eu tocmai am nişte lucrări de predat, nu pot pleca aşa, cu una cu două, doar dacă…”
    • ”Da, da, fată, du-te acasă şi nu mai pune atâtea întrebări fără rost, o să te dumireşti tu acolo.”
    •                                               ***
    •    ”Da, bunica, câte clipe frumoase am petrecut alături de ea, cât am râs şi câte poveşti ne spunea, era cea mai grozavă bunică, din toate câte au fost vreodată”, se gândeşte Sofia, înainte de a cădea din nou în puţul amintirilor…Din depărtarea vremurilor trecute, chipul bunicii, tânăr pe atunci, îi surâde jucăuş, parcă o îndeamnă să se înfrupte cu bucatele ce le-a făcut cu mult drag, special pentru ea.
    •    Vorbele mătuşii mi se par şi mai ciudate acum, dar e prea complicat să dau un telefon acasă, ( cu aviz telefonic peste cel puţin trei zile, apoi să merg la poştă şi să aştept ore în şir, până primesc legătura), aşa că voi pleca la sfârşitul săptămânii, cu speranţa că a fost doar o alarmă falsă în ceea ce o priveşte pe bunica. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut în acel moment că buclucaşa mea scrisoare îmi va pricinui atâta rău, furându-mi din timpul preţios al tinereţii mele. Zicătoarea aceea: ”de-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”, a fost parcă menită să reflecte întocmai cele ce, peste scurt timp, mi s-au întâmplat.
  • Amândoi stau gravi pe peron, apuc să-i studiez un pic înainte ca ei să mă observe şi brusc, îmi dau seama că ceva foarte rău e pe cale să se întâmple, sau s-a întâmplat deja. Nu, nu s-a întâmplat, poartă haine obişnuite, nu de doliu, deci bunica e încă aici, n-a plecat în lumea de dincolo, cum ne tot ameninţa ea încă de când eram copii şi n-o ascultam deloc. Totuşi, sunt atât de serioşi şi caută cu atâta asiduitate printre călătorii care coboară ca să mă vadă şi pe mine, încât mi se face pielea de găină. E clar că nu-i a bună, dar nu-mi dau seama ce poate fi…
  •    Vagonul meu a oprit la vreo 50 de metri de locul în care părinţii mei sunt parcă înfipţi în pavajul peronului pe alocuri presărat cu gropi care dau bătaie de cap unor călători ce cară bagaje grele după ei.
  •    Trenul opreşte încetişor în staţie, unde tata şi mama, împreună, mă aşteaptă emoţionaţi, de parcă aş veni cel puţin de la Paris. Mi se pare puţin straniu că sunt amândoi pe peron, de obicei, când am mai venit de la Bucureşti, mă aştepta doar tata, iar mama era acasă, făcând ceva bun de mâncare, ”că doar vine studenta”, cum se răzgâiau fraţii mei, mai în glumă mai în serios, când intram pe poartă.
    • Mamă, tată, ce-i cu voi, amândoi, aici? Sau, ce-i cu voi aici? De unde ştiaţi că voi veni azi?
    • Păi, nu ştiam, dar te aşteptăm de trei zile, îmi dezleagă mama doar o parte a misterului din cauza căruia se află în gară exact la data şi ora sosirii mele.
    • Şi bunica? Ce face bunica? Mi-a spus mătuşa Maria că nu e prea bine…
    • Aaa, exclamă tata, un pic surprins, ea e bine… e mai bine acum, spune el, luând seama la propriile-i cuvinte, când mama se uită chiondorâş în direcţia lui. Da, da, e mai bine, dar a fost destul de rău…
    •    Am impresia că jucăm o scenetă, în care n-am nici cea mai vagă idee care o fi rolul meu.
    • Bine, atunci care era urgenţa cu venirea mea acasă?
    •    Cei doi se privesc doar o fracţiune de secundă, dar destul încât să fiu sigură că ceva se întâmplă, un lucru care, deocamdată, îmi este ascuns.
    • Lasă că vorbim acasă, eşti şi tu obosită, doamne ce bine-mi pare că ai venit acasă, mi-era dor de fetiţa mea! Continuă mama, dându-mi de înţeles că nu e momentul pentru discuţii serioase şi importante acum.   Oraşul mi se pare mult mai mic, impresie pe care n-o avusesem niciodată, atunci când locuiam aici. Micul parc din centru, cu copaci seculari şi iarba ce abia începe să înverzească, este doar un pui faţă de parcurile din Bucureşti, imense şi pline de bănci cu îndrăgostiţi… Ce-mi veni oare tocmai acum, acel gând pe care vreau să-l uit, cu singura mea întâlnire, terminată în mod lamentabil şi fără nicio urmare? Parcă citindu-mi gândurile, mama mă întreabă aparent neinteresată de răspunsul pe care i-l voi da, dar de fapt, numai ochi şi urechi:
    •    Înţeleg că, cel puţin pentru moment, n-o să scot nimic de la ei, aşa că-mi ridic micul bagaj cu care venisem, pe care tata, ca un adevărat cavaler, mi-l ia din mână, apoi ne îndreptăm voios spre casă, povestind de câte toate se mai întâmplaseră în mica urbe de când eu mă făcusem bucureşteancă.
    • Ei, dar ce mai face băiatul acela, Sergiu?
    • Să ştii că ne-a plăcut scrisoarea ta, mai ales partea aceea cu ”caisele”… sau cu piersicile? continuă şi tata, iar eu nu-mi dau seama dacă e serios, sau glumeşte.
    • Aa, nimic, nu mai ştiu nimic de el, a fost aşa, o întâlnire şi… gata!
    • Şi nu v-aţi mai întâlnit, pe urmă?
    • Nuuu! Nici nu mi-a făcut cine ştie ce impresie, de fapt.   Ziua trece fără ca eu să aflu motivul pentru care am fost chemată de urgenţă acasă, iar mâine, fiind duminică, mama mă anunţă că vom avea musafiri la masă, fără a-mi mai da şi alte detalii. Mă simt de parcă aş face parte dintr-o familie de mafioţi, unde secretele şi răsturnările de situaţie sunt la ordinea zilei. Fraţii mei sunt deosebit de rezervaţi, nu se poartă nici pe departe ca altă dată, dar pun acest lucru pe seama faptului că acum mă cred o domnişoară din Bucureşti, nu mai sunt doar sora lor mai mare căreia îi jucau tot felul de feste, abia acum câteva luni.
    • În camera mea, pe pat, găsesc o rochie nouă, cu un imprimeu de primăvară, flori de trandafiri roz, pe un fond de culoarea untului…Mi se pare ciudat faptul că mama a stat să coasă rochia în loc să se ocupe cu treburile gospodăriei, care şi aşa îi iau destul timp, iar acum nu este niciun eveniment, sau poate nu ştiu eu… Cobor îmbrăcată cu rochia cea nouă, iar mama mă priveşte cu lacrimi în ochi, iarăşi nu-mi dau seama de ce…
    •    Părinţii mei se privesc din nou parcă încurcaţi şi speriaţi, dar, s-ar părea că au de făcut un lucru de care nu mai sunt atât de siguri că e necesar, însă sunt nevoiţi să-l ducă la bun sfârşit, nu mai este cale de întoarcere. Acesta a fost încă unul dintre numeroasele mele momente de premoniţie, mi s-a întâmplat adeseori, de-a lungul vieţii, să am clar în minte o idee sau o situaţie, fără ca nimeni dintre cei din jur să-mi fi spus ceva concret. Drumul spre casă a devenit deodată neinteresant, noroc că mai sunt doar două străzi şi am ajuns. Fraţii mei stau în faţa casei, iar întâlnirea cu ei este singurul moment ce mi se pare adevărat, de când am coborât din tren.
    • Ce ai, mamă, că nu merg spre altar, doar probez rochia pe care mi-ai făcut-o şi care-mi place foarte mult, dar nu-mi dau seama deloc de ce te-ai obosit s-o coşi aşa, fără un motiv serios.
    •    Mama începe să plângă de-a binelea, de parcă vorbele mele ar fi ars-o, nu altceva. Parcă-mi vine şi mie să plâng, dar eu nu ştiu de ce, cel puţin deocamdată… Mama îşi revine prima, îşi şterge lacrimile cu şorţul, iar în timp ce se întoarce în bucătărie, îmi mai zice doar:
    • Să te îmbraci mâine cu rochia asta, îţi vine foarte bine.
    • Dar ce musafiri atât de importanţi avem, încât să îmbrac o rochie nouă? Eu voiam s-o iau la Bucureşti, acolo am mai multe ocazii să mă îmbrac frumos. Mai merg la teatru, la operă… visez eu cu ochii deschişi, dar mama îmi taie avântul, cu o precizie de bisturiu:
    • Mai vedem noi cum mai e cu Bucureştiul, deocamdată, eu te rog să îmbraci rochia asta mâine, crezi că poţi face atâta lucru pentru mama ta?
    • Da, sigur, iartă-mă, nu voiam să te supăr, încerc eu să aplanez un conflict ce apăruse din senin, ca un norişor ce zburdă fericit pe cer, iar în cinci minute, se transformă într-o urgie ce se vântură de la un capăt la celălalt al orizontului. Mai adaug doar aşa, fiindcă tot mi se pare ciudată povestea cu bunica:
    • Dar la bunica mergem azi, sau mâine? Că doar n-oi fi venit degeaba de la Bucureşti…
    • Lasă că mai vedem, deocamdată, avem altele pe cap. Mergem şi la bunica, dar nu azi!   Urc în camera mea, mă îmbrac cu haine de casă şi nu mai ies până seara, am o mulţime de învăţat pentru săptămâna viitoare.
    •                                                          ***
    •    Mama se aude dereticând, gătind, mai ceva ca la Paşti, dar cum mie nu-mi spune nimeni nimic, mă resemnez să aflu mâine marele mister care m-a adus de urgenţă acasă şi care mă pune să îmbrac o rochie nouă…
    •    Cuvintele mamei mă cam sperie. Dacă nu mergem azi, iar mâine avem musafiri, ea nu ştie că mâine seară trebuie să fiu în tren, spre Bucureşti? Încerc să nu mă mai gândesc, oricum nici cea mai îngrozitoare ipoteză a mea n-ar fi fost mai aproape decât un an lumină de ceea ce mi s-a întâmplat cu adevărat.
  • Astăzi este înmormântarea, sare Sofia arsă din pat, iarăşi speriată că a dormit prea mult. Şi Miruna, vine Miruna!   Fiecare dintre ele ştie undeva în subconştient că viaţa celeilalte nu e atât de roz cum pare, dar preferă să se mintă că sunt bine, că totul este aşa cum trebuie să fie. Acum se vor întâlni, întâlnire care, în mod inevitabil, le va obliga să dea un pic la o parte din vălul sub care-şi protejau vieţile, un pic de adevăr trebuia să iasă la lumină, altfel, la ce bună toată întâlnirea lor? Da, şi înmormântarea… uitase complet de înmormântare, devenise motivul neesenţial al faptului că Miruna călătorea mii de kilometri… i-ar fi plăcut mai mult să vină de dragul lor, al celor rămaşi acasă, nu doar din obligaţia de a asista la înmormântare.

 

  •    Amintirile revin din nou, parcă ar trăi două vieţi în paralel, dar la vârste şi nivele de înţelegere diferite…
  •      Bucuria revederii fiicei rătăcitoare este din nou umbrită de motivul întoarcerii ei în ţară, pentru câteva zile, desigur, dar destul pentru a petrece timp împreună, pentru a se simţi din nou mamă şi fiică, nu două cunoştinţe, care, sporadic, vorbesc la telefon. Vrând-nevrând, depărtarea ucide relaţiile, fiecare ducându-şi viaţa pe continentul ei, cu preocupările de zi cu zi şi cu bucuriile şi supărările inerente, mama şi fiica nu-şi mai povestesc totul, trec prin filtrele minţii ceea ce trebuie sau nu trebuie să ştie cealaltă, ca să n-o supăr, să nu sufere, să nu… De ce s-o încarc cu decepţiile mele, se gândeşte fiica, sau, de ce să-i mai spun despre durerea mea de spate, îşi spune mama. În lumea perfectă pe care şi-o zugrăvesc una alteia, adevărul este întotdeauna alb sau negru, uitând complet de tenta de gri pe care acesta o are mai tot timpul.

Cam… atât!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

O lucrare „românească”

2 răspunsuri

Scriam cu puţin timp în urmă despre lăudabila iniţiativă a oamenilor de pe Valea Arieşului de a înfrumuseţa Fântâna lui Cenan de la Lunca Arieşului şi Cascada Şipote, de la Sălciua.

Până aici, toate bune. Lucrarea popular-artizanală arată foarte bine, am observat că încă n-au apărut gunoaie prin preajmă.

Nu ştiu însă cine s-a ocupat de partea tehnică, şi anume captarea de apă, mai ales cea de la Sălciua, cascada are un debit uriaş, dar la fântână vine un firicel de apă mai slab decât într-o oază din Sahara.

Pot fi două posibilităţi: instalaţia e provizorie, până când se încălzeşte vremea şi se poate lucra în condiţii mai bune, ştiu că traversarea Arieşului nu e  chiar floare la ureche…

Sau, varianta a doua, s-a făcut o lucrare „românească”, în spiritul lui „merge şi aşa”. Ar fi bine totuşi dacă aceasta este varianta adevărată să se reia lucrările, fiindcă oamenii stau la coadă, firicelul de apă ce ajunge dincoace de Arieş fiind adus parcă în bătaie de joc, când priveşti tumultuoasa cascadă.

E ca şi cum ai sta umil lângă masa unui bogătaş, ca să primeşti câteva firimituri.

O să ziceţi că ce mă bag, dacă eu n-am pus mâna… dar mie îmi plac lucrurile bine făcute. Mai bine să nu faci nimic, dacă nu obţii cel mai bun rezultat.

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

5. Ani de liceu – Cu patul, la plimbare…

Lasă un răspuns

Aceasta a fost una dintre cele mai haioase întâmplări din vremea liceului. Așa a fost pentru noi… pentru doamna dirigintă, însă…

Dar să vă povestesc cum a fost: în clasa a XI-a s-a modernizat căminul, ne-au pus paturi adevărate, adică din lemn, ca la hotel, nu mai erau vechile paturi din fier, ca cele de spital. Din pricina aceasta, în cameră încăpeau doar patru paturi, așa că am rămas noi, cele trei fete din A și colega noastră din C.

Într-o seară, când noi fetele din A nu fuseserăm la meditații deoarece aveam practică, vine colega noastră obosită și cu un avânt luat încă de la ușă, se aruncă pe patul care, luat pe nepregătite, a cedat sub greutatea ei, iar partea din față s-a rupt. În primul moment, am rămas fără grai. Nu știam ce să facem, era clar că nu se mai putea dormi în el, era rupt fix pe la mijloc.

Ce-i de făcut? Nu știu dacă mie mi-a venit ideea, sau uneia dintre colege, cert este că am și purces s-o punem în practică: la capătul celălalt al holului lung de cel puțin 30 de metri, era o cameră goală, cu paturi intacte. Nu trebuia decât să schimbăm patul rupt, cu unul bun. Floare la ureche s-ar spune, dar n-a fost tocmai așa.

În primul rând, trebuia să așteptăm până adoarme toată lumea, lucru foarte greu de realizat pe un hol cu 20 de camere. Picam de somn pe la 22,30, când am hotărât că a sosit momentul. Ceasul rău, pisica neagră, au făcut însă ca tocmai atunci, o gașcă de fete cucuiete, gălăgioase nevoie mare, să se întoarcă de la teatru, împreună cu pedagoga. Hmm! Mai așteptăm, mai ales că nu ne are deloc la inimă (pedagoga) din cauza farsei pe care i-am jucat-o anul trecut. Voi povesti altă dată despre asta.

Era cam 12 noaptea când, în sfârșit, ne-am luat inima în dinți și am ieșit cu patul stricat pe holul ce ni se părea acum mai lung decât niciodată. Lipa-lipa pe covorul pus peste cimentul de pe jos, desculțe, ca să nu facem zgomot și în cel mai alert ritm cu putință, am ajuns în camera din care trebuia să furăm patul bun. Nu credeam că un pat e atât de greu, doar când a trebuit să-l cărăm atâta amar de drum ne-am dat seama. Bineînțeles că michiduță-și bagă întotdeauna coada când faci lucruri nepermise, așa că, pe lângă greutatea patului, mai era lupta cu râsul, care era cea mai grea. Vă închipuiți, patru fete în pijama, la miezul, nopții, cărând un pat pe holul căminului. A fost una dintre cele mai distractive activități din timpul liceului.

Ei dar abia prima parte a misiunii era încheiată, acum trebuia să luăm patul bun și să-l transportăm la noi în cameră. Zis și făcut, ne tragem sufletul, ne înarmăm cu curaj și, iată-ne din nou pe hol, de astă-dată în sens invers, lipa-lipa, hahaha, și trosc! Tocmai când eram în dreptul camerei pedagogei, ușa se deschide, iar femeia, cu moațe în cap și cu o mască pe față, semănând întocmai cu rățușca cea urâtă, dorind probabil să meargă la baie, a ieșit exact în cel mai nepotrivit moment. Noi, de spaimă, am lăsat patul jos, iar la întrebarea ei furioasă: ”Ce dracu faceți pe hol, la miezul nopții?”, una dintre colege, foarte ”inspirată”, i-a răspuns: ”Plimbăm patul!”

Hohotele de râs oprite în gât ne gâdilau de nu mai puteam, dar în aparență, eram foarte serioase. ” Treceți imediat înapoi în cameră, nebunelor!”. Atâta am așteptat, am înșfăcat patul cu voinicie și… pe-aici ți-e drumul, mulțumind cerului că ne prinsese pe drumul de întoarcere, nu cărând patul stricat. Știam că incidentul nu s-a încheiat aici, așa că, a doua zi la școală, eram ca patru mirese pe lădoi, așteptând nuntașii. Ora a treia aveam română, iar sabia lui Damocles o simțeam la un deget deasupra gâturilor noastre.

”Și pentru voi să primesc palme, fetelor?!” intră diriga în clasă, fără ”Bună ziua!” sau alte formule de salut.

Ca să nu mai lungesc povestea, ne-a spus că întâmplarea  a ajuns în sala profesorală, dar în varianta că am vrut să blocăm cu patul ușa pedagogei . Nu era nevoie de prea multă minte ca să spui asta, mai ales că ușile se deschideau spre interior. Am spus și noi varianta noastră, care era mult mai plauzibilă și chiar logică, apoi, după ce s-a studiat îndelung situația, după amenințări cu nota scăzută la purtare și alte cele, am scăpat fără nicio pedeapsă. Nici măcar patul rupt nu cred să-l fi plătit colega noastră.

Eh, cam asta ar fi pe ziua de azi, mai am multe în tolbă, întâmplări de care-mi amintesc pe măsură ce scriu.

Amintirile sunt hrană pentru iarna vieții, să nu uitați asta…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

#șîeu

Lasă un răspuns

Ieri a fost o zi istorică. Dar ca orice zi istorică, nu a fost cu tam-tam pentru toată lumea. M-am bucurat să văd că mulți români au făcut marele efort de a nu face nimic timp de 15 minute, dar, mai ales, că au făcut public acest lucru.

Cinste lor, nu m-am uitat la TV, așa că nu știu care o fi fost rezultatul evenimentului, s-ar părea că a fost vizibil și în afara granițelor țării.

Despre mine… ce să spun? Am protestat #șîeu, dar nu m-a băgat nimeni în seamă. N-am putut nici măcar să postez o poză, din pricină că am fost destul de căscată ca să nu pun telefonul la încărcat, așa că am constatat că tocmai murise la momentul oportun. Nu-i bai, am rugat pe cineva să-mi facă o poză cu aparatul foto, dar… da, cablul e la Cluj, iar eu, la Lupșa. Am protestat într-o curbă la Lupșa, în mașină, unde m-au apucat vremurile, am pus avariile și panglici tricolore la oglinzi și… cam atât.

A trecut pe lângă mine și mașina poliției fără să mă bage în seamă, d-apoi ceilalți participanți la trafic. Mă gândeam că ar fi frumos ca măcar câteva mașini să se oprească în spatele meu, dar… nu s-a întâmplat.

Nu știu ce n-a mers, scenariul, sau regia? Data viitoare, (dacă va mai fi vreo dată viitoare), voi fi mai inspirată. Ce-i drept, nu mi-a dat prin cap să claxonez, poate primeam  măcar o amendă, ceva!

Concluzia clară este aceasta: #șîeu vreau autostrăzi!

Și cu asta, basta.

Vă rog să-mi spuneți din timp ce cerem săptămâna viitoare, ca să mă pregătesc mai bine.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

4. Ani de liceu – Cu pătura, la lac

Lasă un răspuns

Cele mai multe întâmplări mi le amintesc din clasa a XI-a, eram oarecum relaxaţi, trecuse examenul pentru treapta a doua de liceu, iar bacalaureatul şi intrarea la facultate erau undeva în ceaţă.

În camera cu numărul 13 locuiam cinci fete, din trei clase. La Liceul Energetic nu se înghesuiau fetele pe vremea aia, cred că nici acum.

Venise primăvara, iar căldura de afară, plus hormonii ce jucau o adevărată sarabandă în trupurile noastre tinere, nu ne mai lăsau să „tocim” în continuare, aşa că, de câte ori aveam ocazia, ţuşti la lacul din Gheorghieni, care iarna avea rol de patinoar, iar vara, era spa-resort-ul nostru, plin de bărci, de iarba broaştei pe la margini, dar şi de o mare veselie.

În clasa noastră eram doar trei fete care stăteau în cămin, mai aveam şi câteva colege din oraş, venite după examenul de treaptă. Într-o zi caldă, cu un cer limpede şi clar de puteai să te oglindeşti în el, facem un plan de relaxare, împreună cu fetele din oraş. Zis şi făcut, după ore vin şi ele la noi, în camera de cămin, apoi, după inspecţia profesorului de serviciu care avea rolul de a ne trimite în şcoală la meditaţii (adică să ne facem temele pentru a doua zi, nu ne medita nimeni, dar aşa era expresia încetăţenită), aveam planul s-o uşchim la lac, cu păturile din cameră, bineînţeles.

Când ne distram noi mai bine, iată că pe hol se aude vocea profesoarei de serviciu, doamna Tămas de tehnologie, care făcea ca uşile să se trântească zgomotos, iar liniştea să cuprindă întreaga comunitate. Cum în cămin nu aveau ce căuta persoane venite din afară, iar noi trebuia să fim deja la „meditaţii”, nici una nici două, ne-am vârât toate în dulapurile care şi aşa erau doldora de lucruri, printre umeraşe, chiloţi şi mai ştiu eu ce se găsea pe acolo. Doar una dintre colege a rămas afară, ea avea cică scutire de la medic, dacă bine-mi aduc aminte.

Doamna Tamas era unguroaică, o bomboană de femeie, dar mai stâlcea unele cuvinte, motiv pentru care ne distram copios la orele dânsei. Intrând în camera care în aparenţă arăta impecabil, o găseşte pe Monica în picioare, abia apucase să închidă uşile dulapurilor şi se străduia să fie serioasă, ba chiar bolnavă, dacă tot avea scutire.

Dialogul dintre ele a decurs cam aşa: ” Tu, ce faci aici? de ce nu eşti la meditaţii?” Monica, serioasă la început, apoi izbucnind în râs:” Pentru că sunt bolnavă…” ” Dar atunci, de ce eşti aşa veselă?” Ei bine, acel moment a fost unul dintre cele mai grele din viaţa mea, râsul venea din piept, ajunsese în gât, dar nu-i puteam da drumul… Motivul era unul simplu, doamna Tămas pronunţase cuvântul „veselă” cu accent pe silaba a doua, nu pe prima, cum ar fi fost normal. Simţeam cum şi celelalte dulapuri se zguduie, dar doamna Tamas, o adevărată doamnă, a plecat fără a mai pune alte întrebări. Au trecut o grămadă de ani de atunci, dar încă ne mai întrebăm uneori de ce suntem atât de „vesele?”, iar răspunsul nu-l putem da nici acum.

Să aveţi grijă de anii tinereţii, ei sunt hrană pentru vremea în care începem să trăim din amintiri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi