Arhive etichetă: Povesti adevărate

6. Ani de liceu – Noaptea de Înviere

Lasă un răspuns

Eram în clasa a XI-a, anul de graţie 1979. Tot ceea ce însemna spiritualitate era cu desăvârşire interzis în acele vremuri, directivele „de sus” erau clare, elevii vor sta la câmin, vacanţa de primăvară era oricând, dar nu de Paşti.

Ni s-a spus în mod expres că nu avem voie să plecăm acasă la acel sfârşit de săptămână, trebuia să stăm în cămin şi să respectăm directivele partidului aflat la guvernare, părintele celui de acum, care însă şi-a schimbat politica 180 de grade, şi-a dat seama că manipularea cu ajutorul bisericii e una foarte eficientă.

Dacă nu ni se interzicea să mergem acasă şi dacă nu se făcea atâta tam-tam că vor fi controale în cămin, nici prin cap nu ne-ar fi trecut să mergem la slujba de Înviere. Dar aşa, că devenise fructul oprit,  ideea ni s-a părut fascinantă.

Trebuie să spun că vis-a vis de căminul nostru, la mai bine de 50 de metri, se găsea căminul Liceului Alimentar, unde, în acel moment, erau cazate mai multe persoane de sex masculin, care făceau o şcoală de maiştri, după cum se anunţase la radio-şanţ. Aveau o staţie de amplificare foarte puternică, iar toată după masa, până târziu în noapte, de pe geamurile lor se revărsau muzici, pe care noi le savuram pe deplin.

Noi, fetele din camera 13, plus câţiva colegi, am hotărât să „fugim” la Înviere, dar cum se zvonea că va fi control în cămin, pentru a salva aparenţele, am pus în locul nostru în paturi valizele, acoperite „până peste cap” cu păturile, apoi, cu inima cât un purice, am început să ne strecurăm printre gratiile geamului nostru, rupte „din greşeală” cu ceva timp în urmă de către un coleg, ce din nefericire nu mai este printre noi. Dar aceasta este o altă poveste…

Era cam ora 23 când am început operaţiunea de evadare, una câte una, prin pătratul din mijlocul geamului, a cărui diagonală lipsea… După ce încălecau geamul, fetele se tupilau pe lângă cămin, apoi fugeau la poarta din spate, care era deschisă încă, nu se ştie prin ce miracol… Vine şi rândul meu să sar geamul, dar spre stupoarea mea, dinspre căminul vecin, se aude deodată în liniştea nopţii: PENTRU FETELE DE LA ENERGETIC CARE SAR PE GEAM, AMANDA LEAR!!! Am încremenit călare pe geam, nu ştiam dacă ar fi mai bine să plec sau să mă întorc în cameră, Amanda Lear umplea noaptea cu vocea ei inconfundabilă, iar eu eram terifiată. Fiind ultima dintre fete, dacă nu mergeam, ar fi putut crede că le-am trădat, aşa că, după câteva secunde de ezitare, am urmat calea deja bătătorită şi le-am prins din urmă, la poarta ce tocmai se închidea în urma lor. Auziseră şi ele dedicaţia nocturnă, dar „mâncase deja lupul oaia”, aşa că am urmat planul prestabilit. I-am întâlnit şi pe colegii care reuşiseră să iasă pe uşă din căminul lor, mai puţin palpitant, dar mult mai sigur.

Am mers la Înviere la Catedrala din centru, nu-mi mai amintesc deloc cum a fost slujba şi dacă era multă lume, ce mai ştiu este drumul de întoarcere, când, ajunşi la poarta din spate, am constatat că era încuiată. Escaladarea unui gard înalt de doi metri şi cu trei rânduri de sârmă ghimpată în vârf a fost mult mai grea decât ieşirea pe geam, dar acum, măcar nu mai cântau muzicile, în faptul dimineţii…

Cu degetele julite şi sângele picurând, am reuşit să escaladăm din nou geamul, de astă dată în sens invers, să aruncăm valizele sub pat şi să ne culcăm în locul lor, exact cu trei minute înainte ca draga de doamna de tehnologie să vină în control. Îmbrăcate, dar cu păturile până la bărbie, ne prefacem că ne-a trezit din somn, iar ea îşi cere scuze şi pleacă mulţumită, iată că fetele din camera 13 au reuşit să fie cuminţi …hmm, cam ciudat!

„Cristos a înviat!” mormăie careva de sub pături. „Adevărat a înviat!” i se răspunde în cor, iar râsetele ce au urmat sperăm să nu atârne prea grele păcate de sufletele noastre adolescentine…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

5. Ani de liceu – Cu patul, la plimbare…

Lasă un răspuns

Aceasta a fost una dintre cele mai haioase întâmplări din vremea liceului. Așa a fost pentru noi… pentru doamna dirigintă, însă…

Dar să vă povestesc cum a fost: în clasa a XI-a s-a modernizat căminul, ne-au pus paturi adevărate, adică din lemn, ca la hotel, nu mai erau vechile paturi din fier, ca cele de spital. Din pricina aceasta, în cameră încăpeau doar patru paturi, așa că am rămas noi, cele trei fete din A și colega noastră din C.

Într-o seară, când noi fetele din A nu fuseserăm la meditații deoarece aveam practică, vine colega noastră obosită și cu un avânt luat încă de la ușă, se aruncă pe patul care, luat pe nepregătite, a cedat sub greutatea ei, iar partea din față s-a rupt. În primul moment, am rămas fără grai. Nu știam ce să facem, era clar că nu se mai putea dormi în el, era rupt fix pe la mijloc.

Ce-i de făcut? Nu știu dacă mie mi-a venit ideea, sau uneia dintre colege, cert este că am și purces s-o punem în practică: la capătul celălalt al holului lung de cel puțin 30 de metri, era o cameră goală, cu paturi intacte. Nu trebuia decât să schimbăm patul rupt, cu unul bun. Floare la ureche s-ar spune, dar n-a fost tocmai așa.

În primul rând, trebuia să așteptăm până adoarme toată lumea, lucru foarte greu de realizat pe un hol cu 20 de camere. Picam de somn pe la 22,30, când am hotărât că a sosit momentul. Ceasul rău, pisica neagră, au făcut însă ca tocmai atunci, o gașcă de fete cucuiete, gălăgioase nevoie mare, să se întoarcă de la teatru, împreună cu pedagoga. Hmm! Mai așteptăm, mai ales că nu ne are deloc la inimă (pedagoga) din cauza farsei pe care i-am jucat-o anul trecut. Voi povesti altă dată despre asta.

Era cam 12 noaptea când, în sfârșit, ne-am luat inima în dinți și am ieșit cu patul stricat pe holul ce ni se părea acum mai lung decât niciodată. Lipa-lipa pe covorul pus peste cimentul de pe jos, desculțe, ca să nu facem zgomot și în cel mai alert ritm cu putință, am ajuns în camera din care trebuia să furăm patul bun. Nu credeam că un pat e atât de greu, doar când a trebuit să-l cărăm atâta amar de drum ne-am dat seama. Bineînțeles că michiduță-și bagă întotdeauna coada când faci lucruri nepermise, așa că, pe lângă greutatea patului, mai era lupta cu râsul, care era cea mai grea. Vă închipuiți, patru fete în pijama, la miezul, nopții, cărând un pat pe holul căminului. A fost una dintre cele mai distractive activități din timpul liceului.

Ei dar abia prima parte a misiunii era încheiată, acum trebuia să luăm patul bun și să-l transportăm la noi în cameră. Zis și făcut, ne tragem sufletul, ne înarmăm cu curaj și, iată-ne din nou pe hol, de astă-dată în sens invers, lipa-lipa, hahaha, și trosc! Tocmai când eram în dreptul camerei pedagogei, ușa se deschide, iar femeia, cu moațe în cap și cu o mască pe față, semănând întocmai cu rățușca cea urâtă, dorind probabil să meargă la baie, a ieșit exact în cel mai nepotrivit moment. Noi, de spaimă, am lăsat patul jos, iar la întrebarea ei furioasă: ”Ce dracu faceți pe hol, la miezul nopții?”, una dintre colege, foarte ”inspirată”, i-a răspuns: ”Plimbăm patul!”

Hohotele de râs oprite în gât ne gâdilau de nu mai puteam, dar în aparență, eram foarte serioase. ” Treceți imediat înapoi în cameră, nebunelor!”. Atâta am așteptat, am înșfăcat patul cu voinicie și… pe-aici ți-e drumul, mulțumind cerului că ne prinsese pe drumul de întoarcere, nu cărând patul stricat. Știam că incidentul nu s-a încheiat aici, așa că, a doua zi la școală, eram ca patru mirese pe lădoi, așteptând nuntașii. Ora a treia aveam română, iar sabia lui Damocles o simțeam la un deget deasupra gâturilor noastre.

”Și pentru voi să primesc palme, fetelor?!” intră diriga în clasă, fără ”Bună ziua!” sau alte formule de salut.

Ca să nu mai lungesc povestea, ne-a spus că întâmplarea  a ajuns în sala profesorală, dar în varianta că am vrut să blocăm cu patul ușa pedagogei . Nu era nevoie de prea multă minte ca să spui asta, mai ales că ușile se deschideau spre interior. Am spus și noi varianta noastră, care era mult mai plauzibilă și chiar logică, apoi, după ce s-a studiat îndelung situația, după amenințări cu nota scăzută la purtare și alte cele, am scăpat fără nicio pedeapsă. Nici măcar patul rupt nu cred să-l fi plătit colega noastră.

Eh, cam asta ar fi pe ziua de azi, mai am multe în tolbă, întâmplări de care-mi amintesc pe măsură ce scriu.

Amintirile sunt hrană pentru iarna vieții, să nu uitați asta…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

3. Ani de liceu- la cules de mere

1 răspuns

Eram odată nişte copii ce se credeau aproape adulţi, care mergeam să culegem mere, la ferma Steluţa… Pe vremea aceea, nu era nimic neobişnuit, făcea parte din cotidian să ai două săptămâni de practică agricolă, în care să participi la diverse munci de strângere a recoltelor de pe câmp.

Astăzi, însă… o organizaţie non-profit donează copăcei părinţilor care vor să-i planteze, împreună cu copiii lor. Ia ghiciţi ce comentarii acide, lipsite de cel mai elementar bun simţ au primit la iniţiativa lor! Credeţi că i-a lăudat cineva? Foarte puţini. Majoritatea erau cu gura cât casa: ” Să planteze copiii ca să fure… da de ce se cer atâtea date despre copii?… Să planteze ăia care au furat…” iar exemplele pot continua. Concluzia mea este că nu numai cei de la vârful ţării sunt vinovaţi de starea în care ne aflăm ci şi o mulţime dintre cei ce se cred mari patrioţi dar nu fac nimic, însă dacă cineva vrea să facă un lucru util, mai bine-i pun beţe în roate. Halal oameni, de doi bani. Este la fel cu aceia care dau în Dâncilă şi în felul ei de a se exprima, dar gramatica lor este JALNICĂ. Măi, oameni buni, respectaţi măcar acest principiu: DACĂ NU POŢI FACE BINE, MĂCAR NU FACE RĂU!

Să revenim însă la vremurile în care toată viaţa se întindea în faţa noastră… Într-o zi, tovarăşa dirigintă n-a putut veni cu noi, nu se ştie din ce pricină, aşa că am fost daţi spre păstorire unui simpatic maistru, pe numele lui Binder Ludovic, Dumnezeu să-l odihnească, a plecat demult dintre noi. Avea domnul Binder nişte pantaloni bufanţi, până sub genunchi, pe care-i purta cu mândrie, la orice ieşire în natură. Ne era simpatic, dar nu puteam noi să fim cu desăvârşire cuminţi.

!

Cum fiecare clasă primea un rând de meri, ne-am căţărat câte unul, câte doi în fiecare pom, iar de acolo, sub comanda dirijorală cred a lui Sorin, cântam din toţi rărunchii: „Binder Ludovic, şa la la la la, Binder Ludovic şaaa, la, la la lala” etc. pe melodia „Brown girl in the ring”, a lui Bonney M. Omul ne privea interzis, dar nu avea ce ne face, noi cântam şi munceam, am terminat primii norma în ziua aceea.

Nu mai ştiu cum s-a încheiat tărăşenia, dar nu cred că am fost pedepsiţi. Cum să fii pedepsit, deoarece cânţi? Frumos, cu intonaţie şi din toată inima…

Să fiţi sănătoşi, şi la pungă groşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Oraşele europene ale României – Oradea

Lasă un răspuns

Îmi place foarte mult Oradea, e un oraş care în ultimii ani a înflorit, pur şi simplu. Am avut ocazia de curând să petrec câteva ore acolo, ore care mi-au înseninat ziua şi m-au făcut să visez că aş putea fi undeva, oriunde, în Europa.

Faţă de Cluj, Oradea are avantajul spaţiilor deschise, piaţa din centru este uriaşă, toate clădirile sunt restaurate, iar privirea de ansamblu este una de mare efect. Ai putea foarte bine să fii la Viena sau la Budapesta, arată foarte asemănător.

Am făcut doar câteva fotografii, nereprezentative veţi spune, dar intenţia mea nu era să public ceva, doar aşa, nişte frânturi de gânduri în compania unor scriitori şi poeţi unguri, care mi-au şoptit la ureche să stăm liniştiţi, că nu le trebuie Ardealul.

Ady Endre chiar a fost de acord să mă ţină pe genunchi, iar în devenirea mea spre statutul de scriitoare, m-am simţit foarte onorată de această apropiere.

Dar obişnuinţa de a merge pe jos prin locuri mai neumblate şi mai… aproape de natură, m-a adus pe malul Crişului Repede, pe o cărare autentică, care sper că va rămâne aşa, nu va fi transformată într-o alee cu pretenţii. M-au fascinat copacii seculari ce străjuiesc râul, dând şi mai mult farmec locului. Aproape fiecare copac avea o plăcuţă verde, la început am crezut că e ca bulina roşie de pe blocurile din Bucureşti, adică spune cam aşa: ” ATENŢIE, COPAC CARE SE POATE PRĂBUŞI ÎN ORICE MOMENT!” Mergând mai aproape însă, am văzut că pe plăcuţele verzi scria specia, vârsta şi, cel mai important, numele celui care a adoptat copacul. Da, copacii de pe malul Crişului sunt adoptaţi, o idee nemaipomenită, zic eu. Ce poţi face pentru un copac pe care l-ai adoptat? Poate să-l vizitezi des, să-i spui o vorbă bună, să te îngrijeşti ca împrejurul lui să fie curat… Habar n-am ce ai mai putea face, că de apă nu duce lipsă, mai toţi au rădăcinile până în râu.

Cam asta a fost plimbarea mea prin Oradea, străzile unde accesul auto este interzis, pasajul Vulturul Negru, toate fac parte din farmecul acestui oraş, într-o continuă înflorire. Pot doar să-i felicit pe edili, iar celorlalţi primari din ţară le pot recomanda să ia exemplul celui de aici.

Vizitaţi România, dragii mei, este una dintre cele mai frumoase ţări din lume!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

România oamenilor civilizaţi

2 răspunsuri

Mai zilele trecute, scriam despre schimbarea radicală a peisajului la aşa zisa Fântână a lui Cenan, de la Lunca Arieşului, în România oamenilor buni.

Au trecut două săptămâni de atunci, când, trecând din nou pe Valea Arieşului, am văzut că lucrurile nu s-au oprit, cascada de la Sălciua a fost şi ea înnobilată cu o minunată construcţie populară. Realizată de aceiaşi oameni inimoşi, fântâna din care drumeţii pot lua acum apă în mod civilizat, nu stropindu-se pe picioare, atrage privirile tuturor celor care călătoresc pe Valea Arieşului. Am observat că mult mai multă lume se opreşte acum ca să admire cascada şi să ia apă, locul a devenit mai primitor, e deocamdată curat, a apărut chiar un container pentru plastic.

Foarte frumoasă iniţiativa şi realizarea ei. Mă ofer voluntar la amenajarea spaţiului: dacă s-ar planta nişte brazi, două- trei flori şi iarbă, locul ar arăta de vis.

Anul trecut, s-a construit o troiţă pe partea stângă a drumului, iar acum a mai apărut şi un steag, chiar lângă fântână.

Bravo, felicitări, putem doar spera că cei ce vor trece pe aici să respecte munca unor oameni de ispravă şi să nu dea dovadă de lipsă de civilizaţie.

România face primii paşi spre civilizaţie. S-o ajutăm cu toţii, ne place să vedem locuri frumoase! Dacă n-am făcut nimic, măcar să nu murdărim munca altora.

Să fiţi încrezători, România e pe drumul cel bun datorită oamenilor de rând, nu a celor ce ne conduc deocamdată.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Modă, sau manipulare?

Lasă un răspuns

În fiecare zi, suntem bombardaţi cu diverse reclame, noutăţi, constatăm că avem neapărată nevoie de lucruri despre care ieri nici nu ştiam că există…

Azi nu vreau să vorbesc despre acest soi de reclame, vor fi subiectul unui alt articol. Vreau să vorbesc despre marea manipulare care este MODA. Da, este un mod de a manipula oamenii, pentru a cumpăra iar şi iar, cârpe ce într-un an-doi se „demodează”, adică nu mai eşti „în trend” în caz că îndrăzneşti să le mai porţi.

Funcţionează mai ales la generaţiile tinere, la oamenii care, abia intraţi în viaţă, doresc să fie acceptaţi, să fie ca gaşca, dacă moda le cere să poarte pătrăţele, poartă pătrăţele, dacă le cere sa poarte pantaloni cu fundul la genunchi, aşa vor face.

Atâta timp cât moda nu aduce prejudicii sănătăţii, (poate doar peisajului ce eşti obligat să-l priveşti), n-am nimic împotriva ei. Dar când, pentru a fi la modă, rişti să te îmbolnăveşti, mă opun din toate puterile. Probabil vă amintiţi de moda de acum câţiva ani, cu buricul şi şalele goale (adică dezvelite) chiar şi iarna, la grade minus. Mi se rupea sufletul când vedeam fetele cum se zgribulesc în staţia de autobuz, trăgând în jos o geacă (scurtissimă), ce nu era în stare să acopere golul dintre bluza prea scurtă şi pantalonii cu talie joasă, peste care, nu de puţine ori, se mai lăfăia şi un strat de unturică din pricina presiunii pantalonilor cumpăraţi cu un număr mai mic decât necesar.

Vai de rinichii şi de ovarele lor!

Măi copii, voi vă uitaţi în oglindă? Iar dacă vă uitaţi, vă place ce vedeţi? Dacă arătaţi aşa cum am descris mai sus şi vă place, înseamnă că aveţi o problemă de percepţie.

Spre uşurarea mea, acea modă a trecut, dar a fost înlocuită de una îmbrăţişată şi de băieţi, de astă dată. Ia ghiciţi! Asta e şi mai „şic”, dacă mă pot exprima aşa: iarna, tenişi (cel mai cool) sau altă încălţăminte scurtă şi şosete aproape invizibile iar gleznele goale, învineţite de frig, sunt candidate sigure ale tuturor bolilor reumatismale, ştiute şi deocamdată neştiute.

Cum cobor din Zorilor dimineaţa pe jos, multe glezne de băieţi şi de fete am văzut iarna aceasta, de fiecare dată parcă mie mi se face frig. Mă gândesc la mamele lor, precis nu ştiu cum s-au încălţat odraslele, sau pur şi simplu, nu mai au ce le face. Acum, să fim serioşi, dacă asta vi se pare „cool” e problema voastră, mie mi se pare doar că arătaţi sărăcăcios, cu toate hainele „de firmă” ce le arboraţi şi smart-urile din care nu vă scoateţi nasul.

O să ziceţi: „Ce mai vrea şi baba asta? Să-şi vadă de ale ei!”

Asta voi şi face, mai ales că la 25 de ani, (sau mai devreme) veţi fi la mine, cu dureri de toate felurile, iar eu va trebui să vă repar, cu ajutorul terapiei Bowen.

Dragii mei, treceţi şi prin filtrul gândirii ceea ce vi se propune ca stil, trend, şi dracu mai ştie ce. Să arăţi oribil şi să te mai şi îmbolnăveşti pe deasupra, mi se pare culmea prostiei.

Să fiţi sănătoşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

2. Ani de liceu – Un te duci tu, mielule?

1 răspuns

Citind primul meu articol despre anii de liceu, cineva mi-a adus aminte de frumoasele zile ale toamnelor petrecute la cules de mere, sau la porumb. Poate generaţiilor de acum li se pare ciudat faptul că era o bucurie să ieşim la aer curat, să mergem cu autobuzele până la livadă sau la parcela de porumb.

Oricum, era o adevărată bucurie pentru noi, au fost zile ce ne vor rămâne pentru totdeauna în inimă.

Dimineaţa la ora 7,30 (nu mai ştiu exact), după ce luasem micul dejun la cantina liceului, veneau autobuzele, care ne duceau undeva, pe dealurile de la Boju. Hărmălaia era cât casa, fiecare vocifera, voia să spună ceva, dar nimeni nu voia să asculte, până când, din fundul autobuzului se auzeau voci vesele ce aveau deja un imn al culesului, care suna cam aşa: Un te duci tu, patru B/ Larga fermă, domnule! Nu mai ştiu cum erau celelalte versuri, dar refrenul îl cântam cu toţii în gura mare, chiar dacă noi eram boboci, la prima noastră ieşire „în natură” împreună cu clasele mai mari.

Ajunşi în lanul de porumb, ne primeam fiecare rândul şi ne străduiam să facem totul bine şi repede. Aruncam ştiuleţii în grămezi, apoi îi strângeam în coşuri şi-i urcam în remorcile ce veneau printre rânduri, pe parcele ce anume fuseseră culese şi tăiate din timp.

Tovarăşa (pe atunci) dirigintă era tot timpul prezentă, muncea cot la cot cu noi, iar nouă ne-ar fi fost ruşine să ne lăsăm mai prejos. Majoritatea eram de la ţară, obişnuiţi cu muncile agricole, dar şi cei de la oraş făceau faţă la fel de bine, munca devenise o distracţie, iar noi eram fericiţi.

Nu ni se părea deloc greu, ne mai odihneam din când în când, mai râdeam, eram totuşi nişte adolescenţi de 16-17 ani.

La întoarcere, o linişte nefirească se aşternea în autobuz, până când cineva intona : „Un te duci tu…” iar atunci, ca la o comandă, toată lumea se trezea, mai ceva decât frumoasa din pădurea adormită, iar lălăiala ţinea până în curtea liceului, unde ne despărţeam cu greu, mai aveam şotii de făcut sau întâmplări de povestit. Bineînţeles că repertoriul era mult mai bogat, dar în acest moment, să mă tai că nu-mi aduc aminte ce om mai fi cântat.

Imagini de demult, să vă mângâie ochii:

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Luptând cu sistemul

Lasă un răspuns

Zilele trecute, am avut ceva de rezolvat la Casa de Asigurări de Sănătate. O chestiune aproape banală, dar pentru care trebuie să-ţi iei număr, apoi să aştepţi răbdător, să-ţi vină rândul. Nimic neobişnuit până aici, veţi spune.

La ora 8,38 am luat numărul 42, apoi m-am interesat la ce număr se ajunsese. Cum numărul 10 era înauntru, mi-am zis că trec cam 20 de numere pe oră, aşa că m-am întors la ora 10.  Nu-mi place să stau în încăperi aglomerate, unde 30 de oameni îşi respiră unii altora în faţă, dacă stai mult acolo, precis te alegi cu un cocktail de virusuri.  Era ca la grădiniţă pe vremea lui Ceauşescu, unii tuşeau, alţii-şi ştergeau nasul, mă rog, ca-ntr-un anotimp al gripelor şi virozelor de tot felul.

La ora 10, mare mi-a fost surpriza să constat că abia numărul 23 era înăuntru. Oamenii deveniseră deja neliniştiţi, numărul lor se dublase, mai aşteptau şi pe afară, dar nu se dădeau duşi. O tânără ce stă pe scaun, îmi spune că persoana ce se află înăuntru, e acolo deja de o jumătate de oră.

Plec din nou, mă gândesc să pierd vremea vreo jumătate de oră, apoi să revin. Când mă întorc, ce să vezi,  tot numărul 23 trona deasupra uşii. Nu-mi vine să cred, atmosfera din sala de aşteptare e una aproape de jale, sunt oameni care aşteaptă de la ora 8. Ce pot să spun, este că de la 10 la 12, au fost rezolvate 4 numere. La ora 12, nr. 27 era înăuntru.

Mă gândesc că în ritmul acesta, va trebui s-o iau mâine din nou de la capăt…

Mă întorc la serviciu, aveam o lucrare urgentă, iar în jur de 14 mă prezint din nou la uşa plângerii, unde, spre stupoarea mea, e afişat numărul 48. „Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o!”, ar fi zis Ion Creangă, dar eu nu mă las prea uşor, n-am chef să mai petrec încă o zi făcând naveta de la serviciu la Casa de Asigurări. Eu sunt un caz fericit, lucrez aproape şi pot ieşi fără să dau socoteală. Mă întreb ce fac cei care trebuie să-şi ia o zi de concediu pentru a rezolva o problemă, oricare ar fi ea.

Merg cu curaj spre uşa cu pricina, oamenii se uită chiondorâş, le arăt că am numărul 42, iar ei îmi răspund că a trecut deja. Bun, şi acum, ce să fac? O doamnă-mi spune că ea stă acolo de dimineaţă. Aşa, şi? Trebuia să stau şi eu acolo, să mai consum din oxigenul ce oricum era insuficient?

Împing uşa, iar doamna de la un birou minuscul îmi spune să aştept să mi se afişeze numărul, afară. Eu îi zic că am numărul 42, la care ea îmi răspunde că atunci, trebuie să aştept până se termină toate numerele.

„Bine, dacă ies acum de aici, merg să vă fac reclamaţie!”

„Staţi pe scaunul acela, vine răspunsul prompt şi aşteptaţi după o persoană.”

Mă aşez cuminte pe scaun, habar n-am cum mi-a venit ideea cu reclamaţia, nici nu ştiam cui să mă adresez, poate Sfântului Petru, cert este că a funcţionat

Ceea ce aveam de rezolvat a durat mai puţin de trei minute, am plecat mulţumind politicos, dar tot cu sufletul înnegurat.

Cum se poate ca într-un oraş mare cum e Clujul, să ai o singură persoană care se ocupă de asiguraţi şi problemele acestora?

E drept că erau două uşi ce dădeau în acelaşi birou, dar cealaltă funcţionară se ocupa de cardurile de sănătate europene.

M-am săturat să trăiesc într-o ţară a capului plecat (pe care sabia nu-l taie) pe la diferite ghişee, sau în faţa uşilor după care trudesc funcţionari sleiţi de puteri şi plictisiţi, făcând o muncă seacă, zi după zi. Oare sistemul de sănătate e atât de bolnav, încât nu poate să mai angajeze  măcar încă o persoană, pentru ca oamenii să nu-şi piardă zile întregi pentru a rezolva situaţii minore şi care în general nu se ivesc din pricina lor?

Sistemul acesta în care suntem înregimentaţi cu toţii, nu poate fi schimbat deloc? Fiecare dintre cei ce-şi petrec o zi sau mai multe în faţa uşilor închise, la sfârşit, când calvarul se termină, răsuflă uşurat şi trece mai departe, uitând că s-ar putea să revină în scurt timp, sau că zilnic oamenii se bat de aceleaşi „obişnuinţe”, de care nu ne putem dezbăra. În lupta cu această caracatiţă, te simţi mic şi neajutorat, pierdut într-o mare de reguli făcute de unii fără minte şi fără inimă.

Suntem ţara cu cele mai multe statistici negative, suntem pe primele locuri la lucruri rele…

De ce, oare?

Dacă cineva are vreo idee, iar eu îl pot ajuta, să mă anunţe. Mă ofer voluntar.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

1. Ani de liceu …

5 răspunsuri

Cine nu-şi aduce aminte cu drag de anii de liceu? E perioada din viaţă în care am ieşit din copilărie, nu ne-am lovit încă de greutăţi, ne trăim adolescenţa la maximum, dar nu suntem conştienţi de fericirea noastră.

Ţin minte prima zi, când tatăl meu m-a adus cu maşina până în curtea liceului şi m-a lăsat acolo, avea o şedinţă la Alba Iulia. Liceul avea şi cămin, iar eu trebuia să aştept, împreună cu alte câteva zeci ce cu trecerea orelor au devenit sute de elevi din toate clasele, să fiu repartizată într-una din camerele celor două construcţii (căminul nr. 1 şi căminul nr. 2), ce deocamdată nu-mi spuneau nimic.

Sunt o timidă de felul meu, aşa că aşteptam cuminte în curtea ce vuia de glasuri vesele. Erau elevi din clasele mai mari ce se regăseau cu bucurie după vacanţă, aşa că, la fel cum se alege uleiul de apă, noi, bobocii, am rămas cumva pe dinafară, putând să ne dăm seama că suntem cu toţii în aceeaşi oală, bobocei de liceu, intrăm în vorbă unii cu alţii şi constatăm că s-ar putea să fim colegi de clasă.

Emoţia acestei prime zile nu a fost egalată decât poate doar de ultima, dar, până atunci, este o întreagă poveste de spus.

După ce, abia după masa pe la ora 16 am intrat în sfârşit în camera ce ne fusese repartizată şi am făcut cunoştinţă cu colegele de cameră, patru la număr, două colege de clasă cu mine şi gemene pe deasupra şi două din”B”, ne-am ales dulapurile şi paturile, am început să ne aşezăm hăinuţele pe rafturi, o jale generală a cuprins camera noastră, aşa, buluc, lacrimile nu mai puteau fi stăpânite.

”  Cum să stăm noi aici, între pereţii aceştia, cinci ani?” (când am intrat la liceu, acesta avea o durată de 5 ani) . Eu nu plângeam, dar simţeam aşa, o amorţeală, mai fusesem plecată de acasă doar de câteva ori, în tabără, iar acum, adio copilărie, adio după-amieze petrecute în grădină, adio… tot ce a însemnat viaţa mea de până acum.

Ei, şi? Am venit aici fiindcă a fost dorinţa mea, nu m-a  obligat nimeni, sunt convinsă că va fi bine!

Da, a fost bine, cel mai bine din viaţa mea, dacă privesc în urmă.

A doua zi, începea şcoala cu adevărat, iar doamna dirigintă, mama Luci cum am poreclit-o cu mare drag, a strigat pentru prima dată catalogul. Ea a fost prima persoană care m-a strigat Sanda şi aşa am rămas pentru colegii de liceu. Zicea că m-a luat în clasa dânsei fiindcă voia să vadă cum arată Sanda. Eu cred că şi faptul că terminasem clasa a VIII-a cu 10 şi intrasem printre primii la examen, cântărise cât de cât în hotărârea doamnei diriginte.

Voi povesti întâmplări savuroase din anii de liceu, dar în zilele următoare.

Acum, câteva amintiri, pentru nostalgicii absolveţi ai Liceului Energetic din Cluj.

 

Privind fotografiile, îmi dau seama că doamna dirigintă era atunci îngrozitor de tânără, aşa cum noi nu mai suntem demult.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Cum te fură automatul de cafea

Lasă un răspuns

Zilele trecute, eram într-o gară mică și amărâtă, măcar că n-ar trebui să fie așa, pe vremuri, aici se triau sute de vagoane zilnic, era o fierbere și o activitate care acum a rămas doar în memoria celor ce au trăit în acea perioadă.
Dar nu despre urâțenia gării și jalea ce te cuprinde când ești nevoit s-o tranzitezi vreau să povestesc acum, ci despre interacțiunea mea cu automatul de cafea.
Foarte rar apelez la serviciile automatelor, de oricare fel ar fi ele, mie-mi place interacțiunea cu oamenii, care mă întreabă ce fel de cafea vreau, dacă doresc mai mult sau mai puțin lapte, dacă vreau și zahăr… Mă rog, în funcție de cât sunt de grăbită, ne mai  dăm cu părerea despre vreme, că-i prea cald, prea frig, sau e tocmai cum ne-am dori să fie (asta mai rar, că oameni suntem și veșnic nemulțumiți).
Oamenii simt nevoia să comunice, de aceea se spune că facem parte dintr-o comunitate, adică dintr-un fel de organizație ce ocupă același spațiu și are interese oarecum comune, pe care și le comunică unii altora.

Ce să vorbesc eu cu automatul de cafea? Să-i spun „bună dimineața” și să-l întreb dacă nu i-a fost frig astă-noapte, în holul gării prin care crivățul suflă ca în Bărăgan? Ar fi interesant să se inventeze asemenea automate, cu care poți conversa, în timp ce ele, joviale și bine dispuse întotdeauna, să-ți ofere cafeaua cu un zâmbet .

Da, de aceea-mi place mie să cumpăr cafea de la restaurantul din gara Cluj, acolo găsesc întotdeauna pe cineva bine dispus, iar când am luat cutia cu lapte ca să mai completez un pic în cafea, barmanul nu s-a supărat, a zâmbit și a zis că pot să-mi pun cât lapte doresc.

Ei, dar văd că am ajuns prea departe cu considerațiile despre cafea și n-am povestit întâmplarea…

Fără” bună dimineața” sau alte formule de politețe, neobligatorii de altfel când te adresezi unui automat, am introdus o bancnotă de un leu și o fisă de 50 de bani, pentru că atât era prețul cafelei. Bancnota a înghițit-o, dar moneda, ba! Mai încerc o dată, de două ori, de trei ori… Parcă pentru a-și bate joc de mine, automatul o arunca tot mai departe, ultima dată cam la un metru, zici că ne jucam leapșa. Nu știam dacă era pe ouate sau pe cocoțate, cert este că în depărtare se auzeau chiuiturile trenului, (eu sunt de la munte, de aceea, pentru mine trenul chiuie, nu fluieră) iar difuzorul gării ne anunță pompos că sosește la linia 3. Intrată în panică (așa ne panicăm noi, românii, pentru un leu, dar nu ne pasă de milioane), caut cu disperare şi fără vreun rezultat un buton care să anuleze comanda și să-mi restituie bancnota… Indiferent și imperturbabil,                ” bancomatul de cafea” cum l-am botezat cu ani în urmă, afișează în continuare ”credit – 1 leu”.

Trenul intră în gară, apuc să urc într-un vagon mizer, de pe vremea când eu eram probabil la grădiniţă… sau mama era la grădiniţă, cu gândul că următoarea persoană care va dori cafea, o va avea cu 50 de bani. Măcar am făcut o faptă bună, am donat două treimi de cafea cuiva înfrigurat și fără prea mulți bani în buzunar.

Și-am încălecat pe-o șa… etcetera!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi și  cafeaua nebăută