Întregalde – pe urmele copilăriei

2 răspunsuri

De-a lungul vieții, le-am povestit de multe ori apropiaților aventura primei mele tabere, la Întregalde, când tocmai terminasem clasa I. Cu toate că eram destul de mică, îmi amintesc perfect cum arăta școala, curtea și o mulțime de întâmplări de atunci, din ceața anului 1969.

Știu că era într-o vineri după masă când, după ce împreună cu mama îmi făcusem bagajul în micul geamantan din carton care imita pielea, am plecat în tabără împreună cu tatăl meu… Nu mai venea nimeni din Lupșa, dar asta nu mi se părea neapărat o nenorocire. Cred că, în afară de vacanțele la mătușa mea de la Abrud, nu mai fusesem niciodată plecată de acasă de una singură, pentru a trebui să am grijă de lucrurile mele și, mai ales, de mine însămi.

Am ajuns la destinație (nu pot spune în cât timp) dar nu a durat foarte mult. Însă când ajungem, stupoare… eram singura sosită în tabără, care, în mod oficial, se deschidea abia a doua zi (dar noi încă nu știam acest lucru). Asta m-a cam făcut să-mi piară cheful, dar bătând pe la ușile anexei din spatele școlii, iaca apare o femeie zâmbitoare, care ne anunță de cele de mai sus, spunându-ne că numai femeile de la bucătărie au sosit deja, iar dacă vreau, pot dormi în camera lor până mâine, ca să nu dorm singură, în ditamai dormitorul.

Cu lacrimi înghițite pe furiș l-am condus pe tatăl meu la ieșire, apoi m-am întors în dormitorul bucătăreselor… probabil de emoție și de oboseală am dormit buștean, așteptând ca a doua zi, tabăra să se populeze și cu alți copii.

Ca să n-o mai lungesc, eram vreo 80 de copii în tabără, eu fiind cea mai mică. Dormeam în dormitoare amenajate în sălile de clasă, în paturi de fier, cu saltele nu foarte moi, dar la vârsta aceea, n-ai probleme cu spatele sau cu dormitul în paturi străine. În fiecare zi aveam o mulțime de activități, făceam excursii (și năzbâtii), așa că seara, picam morți de oboseală.

Două întâmplări mi-au rămas în minte din acea perioadă. Într-o zi, la întoarcerea dintr-una din excursii, ne-am pomenit cu responsabila noastră de detașament (nu mai țin minte ce denumire avea atunci), o învățătoare drăguță, dar destul de bătrână după părerea mea (probabil avea vreo 35 de ani) la noi în dormitorul de 12 paturi, spunând că trebuie să ne facă percheziție la bagaje, deoarece un copil a fost văzut cu o floare de colț. Eram cu toții copii între 8 și 10-11 ani, de unde să știm noi că floarea de colț este un monument al naturii și că nu avem voie s-o culegem, mai ales că nu fusesem instruiți în acest sens. Aveam și eu o floare, dar nu știam dacă e sau nu floare de colț sau floarea reginei, cum am aflat pe urmă că se mai numește. Am arătat geamantanul, dar am omis rucsăcelul cu care fusesem în excursie. Oricum, floarea mea era fără rădăcină, deci nu mai puteam s-o salvez în vreun fel.

Ce să vezi, în bagajul unei colege de dormitor, iaca o floare identică celei pe care eu reușisem s-o ascund… Hmm! Mare tărăboi, fata e certată, dar dându-și seama învățătoarea că habar nu avea că distrusese un monument al naturii, a lăsat-o în pace și n-a mai raportat șefului de tabără.

La careul de seară ni s-a explicat pe larg că nu avem voie să culegem acele flori, arătându-ni-se și planșe, ca să pricepem mai bine. Mă întreb de ce nu făcuseră asta din prima, nu după ce unii dintre noi deveniserăm infractori, fără voie. Au reușit să bage spaima în noi, spunându-ne că, dacă se vor găsi asupra noastră asemenea plante, vom fi făcuți pachet și trimiși acasă, iar părinții vor plăti daunele.

Pe înserat, de una singură și în mare taină, am traversat drumul din fața școlii pentru a scăpa de proba incriminatoare, dându-i drumul pe râul ce curgea liniștit la vale.Spre surprinderea mea, mai mulți copii din tabără făceau exact același lucru. N-am vorbit unii cu alții, dar priveam tăcuți cum micile plăntuțe plutesc pe râu, asemeni unor mici ofrande aduse unei zeități necunoscute. Să nu uităm că eram în plină epocă a materialismului dialectic, în care prima materia și mintea. Despre suflet, nicio vorbă!

A doua întâmplare a fost una mai veselă, măcar că a dat naștere unui adevărat scandal. S-ar părea că între una dintre învățătoare și profesorul de sport se iscase o idilă, care se consuma pe deal, dincolo de râu, fix în fața ferestrelor dormitoarelor copiilor, aflați la somnul de după masă. Eu priveam din pat, aveam o perspectivă mai bună, dar colegele erau călare pe geamuri, chicotind și comentând piesa de teatru live, la care asista toată lumea. Nu făceau mare lucru, doar se giugiuleau, dar vă închipuiți ce incitant era pentru niște copii neștiutori.

Când hărmălaia era mai mare, apare iar șefa de detașament, cu o falcă-n cer și una în pământ, neștiind care este motivul gălăgiei neobișnuite de la acea oră. Fetele din ferestre au fost înșirate pe lângă perete, dar eu, mai mică și mai norocoasă, mi-am tras pătura peste cap și m-am prefăcut că dorm. După ce toate protagonistele au fost chestionate asupra a ceea ce au văzut și apoi instruite să-și țină gura, a trecut toată lumea cu bine și peste acest eveniment.

Chiar acum, peste ani, această întâmplare îmi aduce zâmbetul pe buze așa că ieri, trecând eu cu mașina prin zonă, și remarcând o imagine uluitoare a munților din depărtare, dincolo de Teiuș cu vreo 4 kilometri, iar apoi, văzând indicatorul: Galda de Jos 2 km, într-o fracțiune de secundă mi-am zis. ”De ce nu?” și am virat spre locurile copilăriei, pe unde nu mai călcasem de o jumătate de secol…

Nici măcar următorul indicator, care preciza: ”Întregalde 24 km”, nu m-a făcut să mă răzgândesc. Eram pe urmele copilăriei, o zi caldă și însorită de iarnă îmi umplea sufletul de bucurie, așa că… de ce, nu?

Bineînțeles că peisajul s-a schimbat radical de când n-am mai fost eu pe aici, dar trecând de Galda de Sus și de Poiana Gălzii, am intrat într-o zonă de basm, care m-a adus din nou pe tărâmul copilăriei. Drumul este asfaltat acum, o plăcere să conduci pe o vale plină de pensiuni, case de vacanță și centre de recreere. De zona stâncoasă, de chei, nu-mi mai aduceam aminte deloc, dar sunt încântată să străbat un tărâm al zmeilor, care-și duc viața în castele ale căror turnuri vor să străpungă cerul.

Când mă așteptam mai puțin, iată, pe partea dreaptă școala, exact așa cum mi-o aduceam aminte. Nu-mi vine să cred că nu s-a schimbat deloc. O școală mare, cu o curte imensă, iar în spate, curtea administrativă. Parcă m-am întors în timp, sunt iar fetița de 8 ani, care s-a trezit singură cu bucătăresele, în prima zi din prima ei tabără.

Am lăsat mașina la școală și m-am plimbat un pic, ocazie cu care am făcut și niște fotografii. De pe drum nu am prea multe, trebuia să tot opresc mașina, lucru imposibil acolo unde peisajele erau incredibile. De aceea sunt eu de părere că mersul pe jos este cel mai bun, poți vedea și trăi mult mai mult, decât din zborul mașinii.

Vechiul și noul laolaltă, clădiri părăsite alături de case noi, ca peste tot în această minunată și controversată țară.

Ei, și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu

Colesterolul și dieta

Lasă un răspuns

Energia începutului de an ne face pe majoritatea dintre noi să ne dorim anumite schimbări în viață, să arătăm mai bine, să fim mai sănătoși, să ne simțim bine în pielea noastră. Bineînțeles că cei mai mulți și-ar dori ca aceste lucruri să se petreacă de la sine, fără a depune vreun efort, sau a-și schimba modul de viață.

Ceea ce voi spune în continuare nu va plăcea multora, dar este purul adevăr. Nu poți face aceleași lucruri, dar să te aștepți la rezultate diferite. Teoretic, știm asta cu toții, însă punerea în practică este un pic mai grea.

Să vă povestesc ce mi s-a întâmplat chiar mie. Consideram că sunt o persoană sănătoasă, deoarece tocmai se împliniseră 14 ani de când nu mai mâncam carne. (Nici pește, pentru cei care întreabă. După știința mea, nici peștele nu crește în copac!) Nu-mi mai făcusem analize de mulți ani, așa că am hotărât să-mi fac un set de analize. În primul rând, aveam o carență de vitamina D, pe care am rezolvat-o cam într-o lună, luând o doză de elefant, de 10.000 de unități pe zi.

Celelalte analize fiind bune, doar colesterolul m-a pus pe gânduri. Am rămas uimită văzând o valoare imensă a așa-zisului colesterol rău: 192. Colesterolul bun era 56, iar trigliceridele 126. Bunicele, după părerea mea.

Dar ce mă fac cu colesterolul rău, mai ales că de vreo lună trecusem la alimentație vegană (adică fără proteine de origine animală) însă nu renunțasem la cafea, ciocolată și înghețată.

Nu-mi rămânea de făcut decât să le scot și pe acestea de pe listă, înlocuindu-le cu bunătăți vegane. Se găsesc, nu vă faceți probleme. După 5 săptămâni, colesterolul rău devenise 131, cel bun 60, iar trigliceridele, 124.

Acum, de sărbători, am sărit un pic calul, dar peste vreo lună, repet analizele.

Pentru cei care vor să-și schimbe modul de viață dar nu știu cum, am eu toate răspunsurile (plus o diplomă de tehnician nutriționist). Vă voi da multe rețete gustoase și sănătoase, a căror pregătire durează pe sfert cât a mâncărurilor tradiționale. Multe dintre ele sunt invenție proprie, trebuie doar să-și pui imaginația la contribuție, iar limita este dincolo de orizont.

În 2022 vă doresc să fiți înconjurați de o familie iubitoare și sănătoasă.

Manuela Sanda Băcăoanu

2022, cu zâmbete și bucurii

4 răspunsuri

Sunt conștientă de faptul că fericirea, dar și nefericirea cuiva îi plictisește pe ceilalți. De aceea, am hotărât să las în urmă încercările grele ale anului 2021 și să privesc cu optimism spre viitor. Bineînțeles că nu-mi voi uita niciodată mama, ea va păși alături de mine pe toate cărările pe care viața mi le va scoate în cale, dar voi încerca să țin treze doar amintirile frumoase, acelea care mă vor ajuta să fiu puternică și să merg mai departe.

Plecând de la acest gând, azi, fiind 01.01.2022, am hotărât să fac cam toate lucrurile care-mi sunt dragi, pentru ca tot anul să am spor la ele. Am citit, am scris, m-am relaxat, dar am făcut și o excursie pe Camino de Apuseni, împreună cu soțul meu. Am plecat de acasă pe soare, am pornit spre Hădărău, pe drumul marcat de mine acum doi ani, apoi, după ce ne-am luptat un pic cu noroaiele am ajuns în vârful dealului, de unde satul Mușca începe să se zărească printre crengile desfrunzite ale copacilor.

Pustiu peste tot, eram singurii călători (pelerini) la această oră a amiezii. (Pornisem de acasă pe la 12,10.). Nici câinii nu prea aveau chef să ne latre, erau probabil obosiți după o binemeritată noapte de revelion.

Era foarte cald, către 10 grade, dar o ploaie ușoară voia să ne facă să ne întoarcem din drum, eram doi pelerini care-și uitaseră pelerinele de ploaie acasă. Totuși, Sf. Iacob, călăuzitorul pelerinilor, ne-a ferit de o ploaie mare, după ce am înfruntat cei câțiva stropi sporadici, ne-a arătat și o umbră de curcubeu, semn că anul acesta va fi unul bun, așa cum sperăm cu toții.

Am coborât pe ulița abruptă și noroioasă ajungând din nou la asfalt, pe care l-am urmat până la podul peste Arieș, unde cu nostalgie am privit malurile pline de o nouă rundă de gunoaie, exact acolo unde anul trecut ne-am străduit să facem curat, împreună cu alți voluntari din comună. La fel e și la podul de la Lupșa, unde, împreună cu Ștefan, ne-am petrecut câteva ore adunând gunoaie în primăvara trecută.

Se vede că nu m-am mai antrenat de o vreme, piciorul meu drept dă semne disperate că vrea să se odihnească, o durere sub genunchi îmi amintește de Camino Francez din 2017, în care mi-a făcut cam aceeași figură.

Strâng din dinți și merg mai departe, în fond, n-o să mă dea pe mine gata 9-10 kilometri, câți am parcurs astăzi.

Ajungem la Mănăstirea Lupșa, construită în jurul unei bisericuțe monument istoric, din anul 1429 . Ce păcat că lângă o mănăstire prosperă, clădirea vechii școli stă să moară, se dărâmă încet, în timp ce nimeni n-o salvează. Mă gândesc cu drag că aici a fost câțiva ani învățătoare și mama mea, făcea zilnic 6 kilometri pe jos, pentru a fi alături de elevii ei. Poate această clădire ar merita să i se redea viața, chiar dacă i se schimbă destinația… nu sunt eu în măsură să iau asemenea hotărâri, dar poate cineva o va face.

Înca trei kilometri și am ajuns acasă, unde Masha ne așteaptă în extaz. Ce bine e, când are cine să te aștepte. Din păcate nu mai e mama, cu masa pusă și cu zâmbetul pe buze, dar îmi închipui că ne privește cu drag, din Cerul ei.

Pentru a avea o zi de 1 ianuarie completă, trebuie doar să vă mai urez tuturor celor care citiți aceste rânduri să aveți exact anul pe care vi-l doriți, să treceți ușor peste greutățile de orice fel și, mai ales, să fiți SĂNĂTOȘI ( care sănătate mi-o doresc și mie, cum se spunea în scrisorile de demult).

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu

Adio, 2021

Lasă un răspuns

Așa cum se cuvine la fiecare sfârșit de an, fiecare face un bilanț al întâmplărilor mai bune sau mai puțin bune trăite în ultimele 12 luni, compară cu anii trecuți, se simte mulțumit sau nu, apoi trece mai departe, în fond, ce altceva putem face, decât să privim spre viitor și să sperăm că noul an ne va aduce mai multe bucurii, mai multă fericire și mai multe împliniri?

Din păcate, pentru mine 2021 a fost anul în care mi-am văzut mama murind câte puțin în fiecare zi, a fost anul în care realizările materiale au rămas pe locul al doilea, fiind umbrite de marea durere a pierderii mamei mele.

Cei care încă n-ați trecut prin această experiență considerați-vă fericiți, mergeți la mama voastră și spuneți-i c-o iubiți, îmbrățișați-o și petreceți cât mai mult timp cu ea. Abia când nu va mai fi vă veți da seama de adevărul cuvintelor mele.

Nu vreau să vă întristez în această zi/noapte specială, doresc doar să vă spun că vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mi-ați fost aproape, cu fapta sau doar cu gândul. Am simțit că nu sunt singură și am reușit să trec oarecum mai departe.

Am și eu pentru ce mulțumi, în primăvară am publicat o carte (parcă a fost acum 100 de ani), aproape am terminat renovarea casei de la Lupșa, sunt sănătoasă împreună cu toți ai mei (cei care mi-au mai rămas…).

N-am reușit să termin marcajul pentru Camino prin Apuseni, lucru pe care am speranța că-l voi duce la sfârșit anul viitor, împreună cu publicarea unei noi cărți și a versiunii în limba spaniolă a primei mele scrieri, ”Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago”.

Mulțumesc pentru ce am primit, privesc înainte spre ce va veni și vă urez să aveți parte de un 2022 infinit mai bun decât anii precedenți.

La mulți ani!

Manuela Sanda Băcăoanu

Donație

Lasă un răspuns

Donez scaun pentru persoane cu dizabilități și pernă specială împotriva escarelor, pentru cei nevoiți să stea timp îndelungat în șezut.

Nu doresc nimănui să aibă nevoie de aceste accesorii, dar uneori pot îmbunătăți viața celor dragi. Se pot ridica din com. Lupșa, jud. Alba, sau, la cerere, le pot duce la Cluj.

Vă doresc un sfârșit de an liniștit!

Manuela Sanda Băcăoanu

Fragment de carte

2 răspunsuri

 Încă nu știu cum se va numi această carte și dacă o voi publica vreodată, tot ce simt acum, este că trebuie să scriu, altfel nu mă pot elibera de durerea imensă datorată dispariției din această viață a mamei mele.  

”Masha continuă să mă privească, în timp ce Gelu deschide ușa camerei:

– Masha, azi vei dormi afară, cred că știi asta, nu?

– Sunt sigură că știe, altfel n-ar fi fost toată ziua atât de tristă și n-ar fi umblat cu coada între picioare mai tot timpul.

     Singurul ei traseu în ultimele ore a fost între bucătărie și camera care pana acum 10 zile, era a mamei. Nu vrea să iasă în curte nici moartă, se ascunde sub bancheta din bucătărie, ceea ce n-a făcut niciodată, în toată viața ei.

    O vecină s-a oferit să o hrănească atunci când voi fi plecată, dar marea problemă este dormitul, Masha doarme în casă de când avea doar câteva luni, în urma accidentului în care a fost lovită de o mașină. Era doar o cățelușă neștiutoare, habar n-avea ce pericole o pândesc dacă iese din curte. Văzându-l pe cealaltă parte a străzii pe Chino, bătrânul nostru câine, a vrut să alerge spre el, dar înainte de a-și putea da seama ce i se întâmplă, o mașină ce venea în viteză a aruncat-o cât-colo, transformând-o într-o clipă într-o cârpă aproape fără viață. Doar străduința și devotamentul mamei au salvat-o. Ea a îngrijit-o cât de bine a putut, o scotea afară pe brațe, iar Masha învățase să se avânte pe lăbuțele din spate pentru a fi mai ușor ridicată, n-a făcut niciodată murdărie în casă fiind foarte curată, mult mai curată decât unele ființe umane. A rămas doar cu lăbuța din dreapta din față parcă ceva mai slabă, iar atunci când este frig, cu siguranță o doare, o ține îndoită și nu se prea sprijină pe ea. Eu am salvat-o aducând-o acasă, dar cu siguranță ceea ce a făcut mama a fost mult mai mult și mai important.

    În ultimele zile, cu toții i-am tot spus că va dormi afară, că va sta singură, dar nu ne închipuiam că ne și înțelege. Ea ne privea neliniștită și tristă, însă durerea noastră era mult prea mare, pentru a ne mai păsa și de durerea unui câine. Astăzi însă, parcă a înțeles că s-a împlinit un soroc, că ceva rău i se va întâmpla dacă iese afară, așa că face tot posibilul să stea în casă. Bărbații familiei i-au amenajat vechea căsuță a lui Chino, are acolo plapumă și pernă umplută cu lână, ba și o căciulă de miel. Pe la amiază i-am pus o chiftea fărâmițată în căsuță, dar nu intră după ea, se întinde cât poate, apoi iese repede, de parcă i-ar fi teamă că vreau s-o închid acolo.

   Acum o momesc din nou cu o chiftea, dar n-o pot face să părăsească holul. Merg să pun chifteaua în căsuță, apoi mă apucă așa o jale, gândindu-mă la toate lucrurile care până nu demult erau banale, iar acum sunt imposibil de făcut, cum ar fi să cânt împreună cu mama, să vorbim vrute și nevrute și chiar să avem păreri contradictorii. Brusc, îmi dau seama că mama nu ar vrea s-o părăsesc pe Masha, n-ar vrea ca ea să doarmă singură în curte, acum, când iarna e la un pas. Cu lacrimi cât roata carului rostogolindu-mi-se pe obraji, o iau pe Masha în brațe și-i șoptesc:

– N-o să te las singură, te iau cu mine, la Cluj. Vedem noi cum ne descurcăm, cred că mama și-ar fi dorit asta pentru tine.

   Masha mă privește în primul moment neîncrezătoare, ca și când ar spune:

– Nu cred, zici acum așa, ca să mă faci să ies în curte și să mă părăsești acolo…

   Dar eu continui s-o mângâi, iar tonul cu care-i vorbesc probabil o face să simtă că norocul ei s-a schimbat, n-am idee ce s-a întâmplat în capul ei de cățel, cert este că Masha începe să dea din coadă și devine din nou cea pe care o știam dintotdeauna.

– Masha, mergem afară? Hai, du-te să-ți mănânci chifteaua!

    Eu și Gelu rămânem uimiți când Masha părăsește casa fără nicio frică, dă o raită prin curte, apoi merge la căsuță, pentru a se înfrupta cu chifteaua mărunțită. Seara decurge cu mai puțină tristețe, acum că am luat această hotărâre, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Oricum, n-aș fi stat liniștită departe, știind că Mashei îi este frig, somn sau frică.

   Masha a dovedit încă o dată că este un câine extrem de inteligent și că este capabilă de sentimente, atunci când, stând în fața mea și privindu-mă intens, a scos un mic mârâit, aproape imperceptibil. Fratele meu și cu mine o privim contrariați, în primul moment nu ne dăm seama ce vrea să ne spună, dar instantaneu îmi aduc aminte că mama îmi povestea că noaptea, dacă voia să iasă afară, Masha venea aproape de urechea ei și scotea un mic scâncet. Mi-au dat lacrimile când am realizat că ea a transferat asupra mea relația pe care o avea cu mama, dragostea și recunoștința pe care i le purta ei. Scâncetul se repetă, o întreb dacă vrea să iasă afară, iar drept răspuns, se repede veselă la ușă. Sufletul unui câine n-o fi asemeni sufletului unui om, dar sunt convinsă că e mult mai curat și mai plin de iubire decât sufletele multor oameni.

– Ei, acum trebuie să mai rezolvăm niște probleme: s-o duc la veterinar ca să văd dacă nu are vreun vaccin restant, să facem o excursie cu mașina ca să mă asigur că nu are rău de mișcare și să-i facem o baie… Aceasta va fi sarcina cea mai greu de îndeplinit, dar sper s-o ducem cu bine la bun sfârșit.

    Ne face bine să ne gândim la problemele Mashei, să mai schimbăm registrul, cu toate că și aceste probleme au apărut tot din pricină că mama nu mai e.

– Masha are nevoie de zgardă, lesă, pătuț, veselă… adaugă Gelu, bucuros că-și poate manifesta dragostea și pentru altcineva, fiindcă atâta timp cât a trăit mama noastră, i-a cumpărat tot ce ar fi putut să-i facă viața mai ușoară… Cu laptopul pe genunchi, caută acum lucruri pentru Masha… mama nu mai are nevoie de nimic, din această lume.”

Manuela Sanda Băcăoanu

Rămas bun, iubita mea mamă!

4 răspunsuri

Pentru majoritatea oamenilor, azi este o zi obișnuită de duminică, o zi de relaxare, în care încerci să nu faci prea multe, pentru ca de luni să poți porni din nou cu toate motoarele, turate la maximum. Pentru mine și familia mea însă, azi e a patra zi în care ne mișcăm ca prin vată, încercând să înțelegem cum ne putem duce viața în continuare fără cea care pentru noi toți, a fost MAMA.

În 3 octombrie părea că totul merge spre bine, pentru ca în 25 noiembrie toate speranțele noastre să se dovedească a fi fost deșarte. Atunci, sărbătoream cu drag cei 81 de ani împliniți de mama în 29 septembrie, îmbrăcați în costumele populare ce cu drag le cususe pentru noi. Am măcar mulțumirea că i-am oferit clipe de fericire, probabil ultimele din această viață.

Vreau ca în primul rând să mulțumesc tuturor celor care măcar un minut și-au rupt din timpul lor pentru a-mi trimite un mesaj de condoleanțe, celor care au fost la înmormântare și celor fără de care chiar nu m-aș fi descurcat în aceste zile complicate. M-am gândit de multe ori cum va fi, cum voi putea face față emoțiilor și pierderii imense, dar gândul la o pierdere nu e niciodată la fel de copleșitor ca și pierderea în sine. De aceea le mulțumesc oamenilor minunați care ne-au fost alături în timpul bolii mamei mele, dar și după ce nu s-a mai putut face nimic, în afară de îndeplinirea unor ritualuri care să ne aducă oarecum pacea și liniștea în suflete.

Anul 2021 a fost unul foarte greu pentru mama mea și pentru noi, cei apropiați ei, a fost un an care nici nu știu cum a trecut, mai ales ultima lună, ca o repetare de gesturi, ca o zi a cârtiței fără de sfârșit, în care durerea fizică a mamei ne copleșea, provocându-ne o imensă durere sufletească.

Totuși, sfârșitul a venit nechemat și nedorit, dar neiertător și crud, luând de lângă noi un înger, pentru a-l duce acolo unde merită să-și petreacă veșnicia. Fiecare om care a pierdut o ființă dragă înțelege ce simt, iar celorlalți, le doresc ca acest lucru să li se întâmple cât mai târziu cu putință.

Am scris câteva cuvinte în memoria ei, cuvinte care nu exprimă însă nici a mia parte din ceea ce simt cu adevărat și nici nu amintesc tot ce a lăsat în urmă:

”Felicia Bârdea – o viață în slujba celorlalți

   Suntem aici nu pentru a o plânge pe cea care a fost Felicia Bârdea, DOAMNA BÂRDEA, așa cum o știa toată lumea, ci pentru a omagia o viață demnă, o viață închinată celorlalți, până la uitarea de sine.

    S-a născut în toamna anului 1940, în 29 septembrie, al patru-lea copil al Elisabetei și Ioan Prația, învățători în satul Geamăna, acum îngropat sub ape și mâl.

  Copilăria și primii ani din viață i-a petrecut mai mult sub grija și ocrotirea mamei, tatăl fiind plecat multă vreme la război. După clasele primare și gimnaziale, a urmat liceul la Baia de Arieș, apoi, Institutul Pedagogic din Cluj Napoca, devenind învățătoare și întorcându-se înapoi, în satul Geamăna.

   În 1959 s-a căsătorit cu Pamfil Bârdea, prima și ultima dragoste, petrecând împreună 56 de ani, nu toți ușori. În 1961 a dat naștere primului lor copil, Manuela Sanda, care le-a adus fericire și bucurie în casă. Iar când în 1967 a apărut și Gelu Manuel, familia lor era completă și perfectă.

  După moartea tatălui, în 1960 s-au mutat la Lupșa, trăind în armonie cu toți vecinii, prietenii și cunoscuții, timp de 61 de ani.

    Felicia Bârdea, născută pentru a fi învățătoare, a format sute de caractere, a fost iubită de către toți elevii ei, care peste ani, încă o mai caută, cu multă dragoste și respect. Își confecționa singură materialul didactic, iar clasa ei arăta întotdeauna deosebit, punea suflet în tot ceea ce făcea și știa să-i mobilizeze și pe ceilalți, părinți și copii.

    Cel mai mult lucra cu elevii care aveau dificultăți de învățare, ajutându-i să fie și ei în rând cu ceilalți copii.

  Fiind foarte devotată familiei, a îngrijit-o pe sora mamei, pe mama ei și apoi pe Pamfil, soțul ei, ani în șir, până la epuizare, singura ei dorință fiind aceea de a le ușura suferința.

   A avut grijă ani de zile și de cele două nepoate, Dalia Arina și Laura Mălina, care o iubesc ca pe o a doua mamă.

    Fiind foarte pricepută la tot ceea ce trebuie să facă o femeie în căminul ei, a ajuns un fel de sfătuitoare a satului, oamenii veneau să-i ceară sfatul în diverse probleme, de la rețete de mâncare, la sănătate sau lucru de mână. Broda, cosea, tricota, croșeta, făcea croitorie, iar după ce s-a pensionat, în anul 1996, și-a descoperit o nouă pasiune, pictura.

   În ultimii patru ani de viață, a cusut 8 costume populare de femei, complete, pentru toate fetele dragi ei din familie, mai multe cămăși bărbătești și două ii. În anul 2018 a confecționat steagul centenarului, steagul care repeta istoria de acum o sută de ani a steagului de la 1918, cu care lupșenii au participat la Marea Unire.

   Cuvintele nu pot exprima recunoștința și dragostea pe care i-o poartă toți cei rămași în urmă, iar o viață atât de plină nu se poate rezuma la câteva fraze, oricât ar fi ele de meșteșugite.

   După ce s-a pensionat în 1996, a fost de mai multe ori în Canada, la fiul ei, Gelu Manuel, pentru a avea grijă de nepotul Paul Adrian. Era frumos acolo, dar dorul de Mărgaia, de apusurile de soare din Lupșa și de locurile natale, o aduceau mereu acasă.

Din păcate, la sfârșitul vieții a avut parte de o boală nemiloasă, de suferințe de neînchipuit, care au furat-o puțin câte puțin dintre cei dragi, anul 2021 fiind cel mai greu pentru ea și cei apropiați.

Sfârșitul suferințelor a survenit în 25 noiembrie, la ora 9,30, sub privirile înlăcrimate ale fiului Gelu, fiicei Manuela și nepoatei Laura Mălina. A plecat de lângă noi un suflet bun și cald, o mamă, bunică și străbunică ce ne aștepta întotdeauna cu masa pusă, cu zâmbetul pe buze și cu o vorbă bună, necerând nimic în schimb.

A dus o viață de sfântă, ajutând acolo unde era nevoie, punând suflet în tot ceea ce făcea și făcându-i pe cei din jur să devină mai buni.

Dar să nu plângem, știm că locul ei este de-acum în Cer, alături de îngerii lui Dumnezeu.

Printre ultimele ei cuvinte, au fost și acestea:  AȘ VREA SĂ PLEC, ACOLO UNDE POT AJUTA!

 Iar pentru că așa cere datina, acum își ia rămas bun de la toți cei adunați aici pentru a-și arăta respectul și , de la familia care a iubit-o, de la vecini, prieteni și cunoscuți, de la toți cei cu care  s-a întâlnit vreodată, fără a-i mai enumera pe fiecare în parte, și-și cere iertare dacă a greșit cuiva, cu ceva, cu voia sau din neștiință.”

Manuela Sanda Băcăoanu

Certificatele verzi – pro sau contra?

2 răspunsuri

Ah, în ce lume trăim! E exclamația cea mai des apărută pe buzele tuturor. Da, trăim într-o lume pe care singuri ne-am făurit-o, ( n-am ales prea inspirat termenul, deoarece ”a făuri” are conotații pozitive, pe când lumea în care trăim nu prea are de-a face cu pozitivitatea și cu veștile bune.), o lume pe care trebuie, vrând-nevrând s-o înțelegem, cu bune și cu rele, mai mult rele în ultima vreme.

Știu că s-a dezbătut pe toate canalele media problema certificatelor verzi, știu că părerile sunt și pro și contra, depinde de fiecare, în care ”tabără” se află. Sunt cei mulți neîmbolnăviți și nevaccinați, care urlă că e discriminare. Mai sunt cei îmbolnăviți și nevaccinați, cărora le expiră în curând statutul de deținător de certificat, dar nici nu se gândesc să se vaccineze, ca nu cumva să li se modifice ADN-ul, sau și mai rău, Doamne ferește, peste noapte să devină zombi. (Nu că ar ști ei ce-i aia, dar așa le-a spus popa nu-știu-care în biserică, iar el o fi știind, că de-aia poartă veșminte bisericești și propovăduiește împotriva vaccinării).

A treia categorie sunt cei vaccinați de frica pierderii locului de muncă, deci nu prea departe de îmbolnăviții antivacciniști, oameni cărora le pasă mai puțin de propria sănătate decât de activitățile sociale pe care, fără certificat, nu le mai poți realiza.

Părerea mea este că în toate cele trei categorii de mai sus, egoismul este cel care-i face pe oameni să se comporte într-un anumit fel. dacă nu-ți pasă de cei din jur, dacă ți-ai cumpărat adeverință de vaccinare falsă, dacă mori de frica vaccinului, poate n-ai fost destul la școală, poate ar trebui să te mai informezi din surse mai demne de încredere decât ai făcut-o până acum.

În sfârșit, mai este o categorie de oameni, aceia care s-au vaccinat din convingere, care s-au programat pe platformă și au așteptat cuminți să le vină rândul, fiindcă vor să fie printre cei care-și văd copiii și nepoții mari, care știu că ”BIL Gheiț” n-are nicio treabă cu numărul oamenilor trăitori pe Pământ, nu vrea să-i mai reducă, acest lucru nu face parte din niciunul din targhetele sale.

Și uite așa, posesorii de certificate intră la magazine, iar ăia fără, stau pe trepte. Am fost zilele trecute la Lidl și la Pepco. Cum la Lidl se intră într-un complex de magazine, n-ai voie fără certificat. Ce să spun, impresia care mi-a lăsat-o trierea naturală până la urmă care o face posesia certificatului verde, a fost una foarte pozitivă. În primul rând, în magazin era destulă lume, dar nu mai era înghesuială. Cei prezenți păstrau distanța, erau politicoși și se vedea de la o poștă că fac parte dintr-o anumită categorie socială, a celor care și-au tocit coatele pe băncile școlii. Măi, să fie, te pomenești că antivacciniștii or fi din alte categorii, pe care nu mai am chef să le enumăr acum.

La fel și la Pepco, lume destulă, dar mult mai civilizată. Iată că se poate.

Mda, s-ar părea că selecția naturală va funcționa până la urmă. Mai sunt încă multe hopuri până când această pandemie va deveni amintire, iar până atunci, mii de nevaccinați vor trece frontiera spre lumea de dincolo, mulți dintre ei fiindcă sunt deștepți și nu se lasă ei, să facă alții experiențe pe valorosul lor organism. Mai bine se aruncă direct în gura covidului, că doar cu-o moarte tot suntem datori, nu? Dar nu-i totuna leu să mori, ori intubat și obidit, zic eu.

Cam… asta ar fi! Iar acum, aștept să dați cu piatra.

Manuela Sanda Băcăoanu

Soarele din depărtări

Lasă un răspuns

Iată că a mai trecut o vară peste noi, a trecut fără să ne dăm seama, am așteptat-o cu multă nerăbdare, intens și cu multe speranțe, iar ea a venit, ca o boare, apoi a plecat, înainte ca noi să ne dăm seama… Vrând-nevrând, suntem deja în septembrie, iar vremea de afară nu se dezminte, e foarte clar că toamna-și cere drepturile în forță, chiar dacă mai aveam atâtea planuri cu vara asta, chiar dacă n-am apucat să facem aia și aia, n-am ajuns ACOLO, în locul acela plin de soare, pe care ni-l doream atât de mult…

Ei, lasă…poate la anul… (poate la anul și la mulți ani!, ne șoptește un gând răutăcios). Da, la anul, va fi mai bine, vom pleca în vacanța de vis, la care, anul acesta nici măcar n-am prea avut timp să visăm…

”Ești bronzată”! remarcă o prietenă, contrariată și mirată, știind că n-am părăsit plaiurile natale pentru vreun soare de la tropice.

”Da, soarele e gratis oriunde, nu trebuie să-l cauți neapărat peste mări și țări!” îi răspund, un pic ofticată. ”Poți foarte bine să stai în curte, pe șezlong și să-ți închipui cel mai minunat loc în care ai dori să te afli. Ce-i drept, nu poți posta poze pe Facebook cu acea destinație, dar nu toată lumea-și dorește asta. Sunt lucruri doar pentru inima ta, pentru sufletul tău, care nu-ți dorești neapărat să le faci publice. Unii nu pot mânca o friptură, dacă nu fac neapărat evenimentul public. Ei, hai, am fost rea acum, te pup, mă grăbesc să mai prind un strop de soare…”

Măcar dacă stai acasă, nu ai ocazia să te simți rușinat de comportamentul tovarășilor de călătorie, care, la ”all inclusive” fiind, își umplu farfuriile cu vârf, de parcă și-au dus zece guri cu ei, în vacanță… mai apuc să mă gândesc, în timp ce o pală de vânt, însoțită de o rafală de ploaie de-a dreptul tomnatică, mă face să-mi deschid umbrela și să mă grăbesc spre vacanța mea închipuită, care e întotdeauna perfectă și mă duce exact acolo unde mi-aș dori să fiu.

Toamna ruginie să vă îmbrățișeze cu razele călduțe ale unui soare generos…

Manuela Sanda Băcăoanu

Terapia Bowen și sufletul

Lasă un răspuns

Aparent, terapia Bowen este asemănătoare masajului sau presopuncturii, fără a fi însă niciuna dintre acestea. În primul rând, între terapeut și client apare o legătură sufletească, vorbind și despre alte lucruri decât neapărat problema care se dorește a fi rezolvată.

Mi-am dat seama de acest lucru când după o săptămână de pauză, în care nu m-am întâlnit cu cei cărora le fac Bowen, ieri dimineață, când am urcat în mașină pentru a mă deplasa la domiciliul clienților am simțit așa o bucurie, o împlinire, era de parcă revedeam prieteni vechi, care-mi lipsireră foarte mult. Pur și simplu eram fericită fiindcă începeam o zi de muncă grea, dar care-mi dă de fiecare dată mari satisfacții.

Se spune că are importanță și pe cine alegi să-ți fie terapeut și înclin să cred că este adevărat, fiindcă nu cu oricine poți crea conexiuni sufletești, nu orice terapeut ți se potrivește. S-ar părea că pentru mine, vacanța de la terapia Bowen nu este cea mai bună idee.

Dacă credeți că sunt terapeutul potrivit pentru dumneavoastră și locuiți în Cluj sau Florești, puteți să mă contactați.

Manuela Sanda Băcăoanu – tel. 0741243651