Fagul Împăratului

De când picioarele mele s-au obişnuit a bate zilnic zeci de kilometri pe Camino de Santiago, nu le mai pot opri, iar adierea primăverii le dă parcă noi avânturi, parcă un dor de ducă mă cuprinde, chiar dacă nu pe meleaguri hispanice, ci aici, acasă, pe vechea şi minunata Vale a Arieşului. Pentru a-mi  alina dorul şi a-mi stăpâni freamătul din creştet până în tălpi pe care-l simt numai la gândul minunatelor pelerinaje pe care le-am făcut anii trecuţi şi care au totalizat aproape 2500 de kilometri, mai plec din când în când hai-hui, ca să-mi încerc puterile şi să mă menţin în formă.

Ieri am făcut o „scurtă” excursie, de vreo 11 kilometri, de la Lupşa până la Sartăş, pe Valea Arieşului. Tot aveam de plecat la Cluj, aşa că soţul meu mi-a dat două ore avans, ca să ajung până unde… oi ajunge.

Drumul îmi este extrem de familiar, dacă stau să calculez, l-am străbătut de peste o mie de ori la volan, iar pe jos, de câteva ori.

Am pornit din Lupşa la ora 13,48 fix, ştiu asta fiindcă m-am uitat la ceas. Vremea e tipică lunii martie, acum transpiri la soare, iar peste câteva minute te închei până la bărbie, când soarele a dispărut după nori, iar un vânt „subţire” se infiltrează pe sub haine, parcă ar vrea să controleze dacă eşti corect echipat.

Până la Muncel, nimic deosebit nu mi-a atras atenţia, doar cei câţiva câini lăsaţi de capul lor pe şosea şi care m-au făcut să mă înarmez cu ditamai băţul găsit pe marginea drumului. Îmi amintesc cu nostalgie de El Băţo, toiagul meu de pelerin ce m-a însoţit pe mii de kilometri prin Spania şi Portugalia, care nu se ştie pe unde s-o mai fi aflând acum.

IMG_2570

La Muncel, două indicatoare: spre dreapta, Mănăstirea Martirii Neamului, iar spre stânga, Fagul Împăratului, ambele de cealaltă parte a Arieşului, motiv pentru a scăpa de drumul arhicunoscut şi de vâjâiala necontenită a maşinilor.

Aleg să merg spre Fagul Împăratului, care e tocmai pe drumul meu, dar nu mă pot abţine să nu fac nişte poze „minunatelor” gunoaie ce împodobesc malurile Arieşului, care vor fi subiectul unui alt articol, mai amplu şi mai plin de năduf, care sper să ajungă acolo unde trebuie. Mă gândesc să-l trimit la toate primăriile de pe Valea Arieşului şi la Ministerul Mediului.

Trec Arieşul şi o iau pe drumul de ţară ce mi se aşterne înainte, liniştea nemaifiind întreruptă decât de cântatul unui cocoş, sau mugetul vacii din poiata pe care tocmai o văd la doi paşi.

Parcă se face mai frig, sper să nu plouă, nu mi-am luat pelerină, când am pornit din Lupşa, era soare.

Pe neaşteptate, mult mai impozant şi mai semeţ decât se vede de pe şosea, în faţa mea apare Fagul Împăratului, un fag monument al naturii, care-şi schimbă frunzele doar din doi în doi ani: în primul an sunt verzi, în al doilea sunt ruginii.

Noroc cu un domn ce se afla la plimbare, ce a imortalizat şi pentru mine clipa apropierii de acest bunic al copacilor de pe Valea Arieşului. Denumirea i se trage de la un episod istoric, avîndu-i ca protagonişti pe Avram Iancu ce se afla sub fag, iar pe şosea, dincolo de Arieş, împăratul Franz Iosef, ce încerca o reconciliere. Nu ştiu exact povestea, doar replica lui Avram Iancu a rămas celebră: „Un mincinos şi un nebun nu se vor putea niciodată înţelege!” Se ştie cine era nebunul, aşa că, prin excludere, mincinosul nu putea fi decât… celălalt.

Un binemeritat loc de popas cu un monument închinat fagului, face drumul dintre Muncel şi Baia de Arieş un pic mai scurt.

Cocoşul cel ţanţoş,  câinele bătăios (din pricina căruia m-am felicitat că m-am înarmat cu ditamai băţul) şi o femeie ce s-a oprit în drum pentru a mă petrece cu privirea, întrebându-se  poate ce oi căuta eu cu rucsacul în spate pe Valea Hărmănesei, au fost singurele personaje demne de luat în seamă, până la apariţia bruscă în peisaj a comunei Baia de Arieş, fostă localitate minieră, în prezent cu un viitor incert în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă.

Străbat Baia de Arieş în pas alergăreţ, soţul meu tocmai porneşte cu maşina de la Lupşa şi trebuie să ajung să trec podul, pentru a  ajunge pe traseul lui. Până la Cluj sunt aproape 90 de kilometri de aici şi nu am trei zile la dispoziţie, trebuie să  ajung mâine la muncă.

Şi uite aşa, în mare grabă, am ajuns chiar la Sartăş…

Am scris acest articol pentru a intra în concursul Spring SuperBlog 2016.

Vă doresc o săptămână plină de bunătăţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Frumoasă ca … o floare de plastic

Vă mai amintiţi florile de plastic ce împodobeau vazele mamelor şi bunicelor noastre, flori pe care trebuia să le spălăm periodic, fiindcă se umpleau de praf? Pe mine mă umpleau de nervi, cu toate că eram copil, nu mă dădeam în vânt după frumuseţea lor veşnică şi moartă. Ştiu că erau trandafiri: roşii, albi şi roz. Singurul lor atu era că nu înţepau, dacă ar mai fi şi înţepat, probabil i-aş fi ajutat să ajungă mult mai repede la gunoi.

Industria florilor moarte a evoluat foarte mult în zilele noastre, ele le imită aproape perfect pe cele naturale, dar … Cum te-ai simţi să primeşti din partea cuiva o floare moartă? E adevărat că va arăta la fel de bine şi peste 10 ani, dar însăşi efemeritatea florilor le face să fie atât de speciale şi de aproape de sufletul nostru. Primind o floare care s-ar putea să-ţi supravieţuiască, s-ar putea să fie necesar să o treci şi în testament… Brr…! Ce gânduri macabre îmi tranzitează creierul…

Ţin minte că acum vreun an, a murit o vecină de la ţară, iar mama m-a trimis să cumpăr o coroană. Mie imi repugnă şi acest fel de ultim omagiu adus cuiva, dar nu pot eu schimba lumea. Voiam să cumpăr măcar o coroană naturală, dar nu mai erau. Cu mare mândrie, femeia care se ocupa cu manufacturarea lor, mi-a arătat o oroare imensă din plastic, spunându-mi că rezistă cel puţin trei ani pe mormânt. Poftim? Mie mi se pare că un buchet de flori adevărate este întotdeauna mai bun decât orice enormitate din plastic, care se mai adaugă şi la imensa cantitate de deşeuri, ce sunt deja o problemă cam de nerezolvat în prezent a umanităţii.

De unde am plecat, şi unde am ajuns? De fapt, voiam să vorbesc despre „frumuseţea” obţinută pe calea operaţiilor estetice, cu preţul multor chinuri, ce-i drept, dar oricum o frumuseţe nenaturală şi cu care natura nu te-a înzestrat. Multe femei sunt sclavele exteriorului lor, apariţia unui rid sau două kilograme în plus sunt o adevărată nenorocire pentru ele. Mi-e milă de ele, dacă ajungi să fii preţuit doar pentru felul în care arăţi, înseamnă că mintea şi inima ta nu au nicio valoare pentru cei din jur, eşti doar un ambalaj frumos, ce găzduieşte un suflet uscat. Bătrâneţea vine în mod inevitabil (asta dacă nu mori de tânăr) şi e penibil să vezi babe excesiv de rujate, ca nişte mumii readuse la viaţă de nişte păpuşari invizibili.

Nu pot înţelege în ruptul capului cum silicoanele de orice fel te pot face să te simţi mai împlinit(ă). E valabil şi la masculin, fiindcă implanturile de pectorali, bicepşi, tricepşi şi alţi muşchi sunt la modă şi pentru jumătatea „puternică” a planetei. Ce te faci, dacă ţi se sparge punguţa umplută cu silicon, apă, sau ce s-o mai fi inventat de când nu m-am mai informat eu în domeniu? Asta ca să nu mai vorbim de impactul negativ asupra sănătăţii, corpul nostru va considera întotdeauna asemenea implanturi drept obiecte străine şi se va strădui să le elimine.

Aaa, era să uit de injecţiile cu botox, în buze ce devin automat monstruoase, aşa cum a păţit cu ani în urmă o cunoscută fâţă publică.

Pentru a termina într-un spirit optimist, deoarece e încă luna martie, luna în care se presupune că femeia e băgată cât de cât în seamă, vă doresc tuturor destulă minte pentru a nu recurge la mijloace ce te fac să arăţi bine doar la exterior.

Ei şi acum, dragi femei, la treabă, până anul viitor s-a terminat cu drăgălăşeniile şi atenţiile!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

La mulți ani, femeie!

Cântată de poeți, slăvită de cei ce te iubesc, nedreptățită pe piața muncii, mamă, fiică, soră, soție, amantă, bunică și ce oi mai fi fiind, albă, neagră, galbenă, mov, gri, grasă ori numai durdulie, slabă, dar uimitor de frumoasă acolo în suflețelul tău, draga mea femeie de pretutindeni și de nicăieri, îți doresc să-ți găsești în primul rând liniștea și locul ce ți-e menit în această viață, să ai parte de bucurii nenumărate, iar peste supărări să poți trece și să nu le lași să-ți lase urme în suflet.

Uuuf! Am scris cea mai lungă și neinteligibilă frază posibilă, dar e din inimă și sper să ajungă a inimioarele voastre! Să fiți sănătoase, dragi femei, fiindcă, chiar dacă bărbații  nu o recunosc, voi sunteți stâlpii casei, națiunii, planetei. Vă puteți închipui cum ar arăta o lume în care ar fi numai bărbați? Eu pot, la început ar fi de râs, iar apoi de plâns amarnic, așa că mai bine nu ne mai gândim la asta.

Cu cadouri sau fără, cu o floare din partea celor cu care ne ducem viața, sau fără, noi mergem mereu mai departe, cu zâmbetul pe buze și cu iubire în suflet.

Vă doresc o primăvară cu soare mult, presărată de florile dragostei!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Cauza şi originea bolilor – Peter Deunov

Doar atunci când sănătatea ne părăseşte ne dăm seama cât de fericiţi eram înainte, ce bun de preţ am avut, iar acum am face orice pentru a-l recupera

Răspunsuri le veşnica întrebare ” De ce, tocmai eu?”, „Oare cu ce am greşit de mi s-a întâmplat acest lucru?”, veţi afla accesând link-ul de mai jos.

Cauza si originea bolilor- Peter Deunov

Sper ca informaţiile de mai sus sa va fie de folos.

O primăvară ca-n basme, vă doresc!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Monstrul din oglindă

Uneori, nu suntem mulţumiţi de felul în care arătăm. Ba nasul, ba gura, ba sprâncenele noastre nu ne sunt pe plac.Ne privim în oglindă dintr-un unghi favorabil, ca să nu vedem partea ce ne displace, dar ştim că-i acolo, că ne va aparţine toată viaţa.

Ei, dar când soarta face ca o diformitate să apară pe faţa noastră, ni se pare că cerul cade pe pământ, felul în care arătam înainte este de invidiat acum, iar toată perspectiva din care privim lucrurile se schimbă. Spun asta în cunoştinţă de cauză, fiindcă de curând am devenit posesoarea unui herpesoi de toată frumuseţea, în cel mai înalt punct al feţei mele, adică taman pe vârful nasului.

În prima fază o uşoară înroşire a nasului m-a pus pe gânduri, dar când dimineaţa m-am trezit cu ditamai buboiul, puroind şi dureros, am fost în culmea fericirii. Parcă toate trăsăturile feţei mi se schimbaseră, arătam cu totul şi cu totul înfiorător. De acum, imperfecţiunile pe care prefer să nu le văd de obicei, păreau mici „semne de frumuseţe” în comparaţie cu monstrul ce mă privea din oglindă şi care nicio clipă nu puteam să cred că aş fi eu.

Am suportat cu stoicism durerea şi mirarea celor din jur câteva zile, până când podoaba nasului meu a început să se vindece, iar acum e chiar pe cale de dispariţie. Ptiu! Piei bubă! Nu ştiu să spun vreun descântec care să mă păzească pe viitor de asemenea „drăgălăşenii”, dar cred că numai cei ce au păţit-o măcar o dată mă  pot întelege cu adevărat.

Ei, de-acum primăvara e cu adevărat frumoasă, azi e „baba” mea şi se pare că a început foarte bine, starea de acum câteva zile a dispărut şi ea iar… viaţa merge înainte. Mă gândesc cu compasiune la cei ce trebuie să poarte o viaţă întreagă o cicatrice pe faţă, cât de greu trebuie să le fie, fiindcă, vrând nevrând, oamenii se zgâiesc când văd ceva în neregulă.

Sunt foarte mulţumită că am revenit la vechea fizionomie, e foarte bună, nu-mi mai doresc nicio îmbunătăţire.

Vă doresc o primăvară luminată de gânduri bune!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

Imagini de pe Camino del Norte 2015 (2)

E primăvară, vremea începe să se încălzească vrând-nevrând, chiar dacă zilele acestea e un pic mai rece, iar în acelaşi timp cu soarele de pe cer, soarele din suflet încălzeşte şi mai puternic, reînviind acel ancestral „dor de ducă”, pe care l-am uitat în miile de ani de când stăm în acelaşi loc, dar pe care Camino de Santiago a reuşit să-l scoată din nou la suprafaţă. Din nefericire, anul acesta voi trăi doar din amintiri, aşa că vă las şi pe voi să vă delectaţi cu minunatele imagini de pe Camino del Norte.

Cine ştie, poate vă fac cu ochiul şi… de aici până la a pune strictul necesar într-un rucsac, e doar un pas.

Cel mai surprinzător este atunci când, mergi, mergi, prin pădure, simţi oceanul aproape dar nu-l vezi deloc, iar dintr-o dată, ţi se înfăţişează în toată măreţia lui, parcă acel tablou a fost creat în acel spaţiu numai şi numai pentru desfătarea ta. În acele momente, simţi într-adevăr că viaţa e minunată, chiar şi numai pentru faptul că ai fost binecuvântat să ajungi în acest paradis terestru.

Privind fotografiile, simt umezeala şi parfumul sărat al oceanului şi ştiu că nimeni şi nimic nu-mi poate lua asta.

Mult soare în suflet şi pe cer, să aveţi astăzi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Seva de mesteacăn

Mesteacănul este unul dintre cei mai frumoşi copaci ce cresc în pădurile noastre. Am observat că se şi înmulţeşte foarte repede, în locurile necosite câţiva ani, apar mestecenei tineri, care foarte repede se transformă într-o pădurice.

Deoarece este perioada propice pentru o cură cu sevă de mesteacăn, o prietenă mi-a trimis aceste informaţii, pe care vi le dau şi vouă, cu mult drag.

Este şi un număr de telefon al distribuitorului, dar nu ştiu din ce localitate este.

Articolul de mai jos este mai mult pentru informarea celor ce doresc să urmeze această cură.

Seva de mesteacan

Vă doresc o zi nemaipomenită!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Orez sălbatic cu legume

Dacă vrem o mâncare consistentă și care se gătește repede, aceasta este ideală.

Ingrediente: 2 cepe medii, 2 morcovi mari, un pastârnac, 250 grame ciuperci champignon, 3-4 cartofi mici, bulion, 2 roșii,o bucată de ardei gras,  2 foi de dafin, orez,sare, piper, iar pentru ornat câteva măsline, verdeată, o felie de avocado (opțional).

Ceapa se călește câteva secunde, apoi se adaugă apă. Se pun morcovii, păstârnacul, ciupercile, cartofii ,   se adaugă bulion și roșiile tăiate cuburi. Se potrivește gustul, în timp ce separat se fierbe orezul sălbatic mix cu basmati (se găsește acest amestec la supermarket). Când e aproape fiert, se ia de pe foc și se lasă fără capac, ca să se înmoaie cât este necesar.  Se adaugă vegeta naturală (fără sare și aditivi) și puțină sare.

După ce am luat legumele de pe foc, se adaugă trei căței de usturoi, tăiat mărunt.

POFTĂ MARE!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Din suflet, pentru suflet!

Avatarul lui manuelasandamanuelasandablog

Dragii mei,

De obicei nu-mi plac poveştile lacrimogene, care te fac să bagi musai mâna în buzunar, fiindcă altfel te mustră conştiinţa zile sau luni întregi.

Vreau să vă povestesc despre un prieten bun şi drag, care de mai bine de 30 de ani îşi duce viaţa în pat, unde soarta l-a pedepsit să stea fără a putea să se mişte, fără a putea ca măcar să alunge o muscă ce i se plimbă nestigherită pe faţă. Până în urmă cu doi ani, mama lui Gigi, aşa se numeşte prietenul meu, era îngerul lui păzitor, cunoscându-i toate dorinţele şi îndeplinindu-i-le chiar înainte de a fi formulate. Din păcate, Dumnezeu a avut şi el nevoie de ea, fiindcă a luat-o de lângă fiul ce a rămas orfan, şi neajutorat.

Viaţa e grea pentru Gigi, pentru cel mai mic ajutor este nevoie de două persoane, e un adevărat protocol de îndeplinit doar…

Vezi articolul original 167 de cuvinte mai mult