Avem unde dormi, am luat şi cina, nu ne mai rămâne decât să dăm o   raită prin împrejurimi, atâta timp cât soarele mai stă pe vârful dealului, gata să se rostogolească de cealaltă parte.

O curte părăsită, o casă pe jumătate dărâmată, asta este tot ce se poate vedea prin apropiere. Un smochin trist şi singur înveleşte cu ramurile lui cotineaţa în care vom dormi la noapte, oferindu-şi cu dărnicie fructele zemoase trecătorilor. Câţiva măslini  se mai zăresc prin curtea dărăpănată.

Aşa cum arată acum, această gospodărie pare a fi părăsită de mulţi ani, dar sunt sigură că a fost o vreme când vocile cristaline ale copiilor umpleau curtea de veselie, iar părinţii se uitau la ei cu drag, în timp ce făceau planuri pentru ziua de mâine. Animalele băteau nerăbdătoare din picior, aşteptând să le vină nutreţul, iar în sat, clopotul bisericii bătea de 8 ori, e timpul pentru cină şi binevenita odihnă nocturnă.

Acum copiii s-ar putea să fi devenit ei înşişi bunici, iar nepoţii ce s-au născut la oraş, au venit aici doar pentru a pune un lacăt pe casa ce abia mai stă în picioare, a privi cu nostalgie locul în care-şi petreceau vacanţele în copilărie, dar care acum nu mai e animat de vocea iubită a bunicii, nu mai e luminat de privirea ei blândă şi nicio vacă nu-şi mai scutură clopotul venind de la păscut, mulţumită şi gata de a le  oferi laptele cald şi spumos.

Gata, soarele s-a rostogolit după deal, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să ne retragem în umila noastră locuinţă, pentru a petrece cea mai ciudată noapte de pe acest Camino.

După cum era de aşteptat, în câteva minute Ştefan începe să respire regulat, semn că a trecut în lumea somnului. El poate dormi liniştit, eu am fost cea care l-a convins că nimic rău nu putem păţi aici, dar pe mine cine mă îmbărbătează?

Nu am dormit niciodată într-o clădire din piatră şi credeam că va fi frig, aşa că m-am îmbrăcat prea gros, fapt care m-a făcut să transpir abundent. Tot încerc să adorm aşa, leoarcă de sudoare, dar îmi dau seama că nu e posibil. La biserica din apropiere, clopotul bate de 11 ori… Vai e deja 11, iar eu mă chinui de două ore să adorm. Îmi fac în cele din urmă curaj să ies din sacul de dormit, mai dau jos din surplusul de haine, dar abia acum mă inundă frica, e o beznă să o tai cu cuţitul, afară s-a pornit vântul şi se aud tot felul de zgomote suspecte. Degeaba îmi spun că sunt zgomotele obişnuite ale naturii, inima îmi bate repede şi nici vorbă să pot adormi.

„Dacă se strecoară un şarpe printre scândurile rare ale uşii? Dacă am trezit niscaiva spirite ce hălăduiesc pe aici? Dacă…”

Gata, chiar nu pot să dorm deloc. De la biserică se aud douăsprezece bătăi, e ora cea mai misterioasă a zilei, ora când umblă vârcolacii şi dracii, şi… ” Doamne, ajută-mă să pot adormi, mâine o să fiu zombi dacă nu dorm!” S-ar părea că rugăciunea nu funcţionează deloc, ţin ochii mari deschişi, poate zăresc ceva în bezna asta, când un fâşâit se aude afară în faţa uşii, iar doi ochi fosforescenţi se iţesc prin crăpătura cea mai mare. Sunt paralizată de frică, dar îmi repet încontinuu „E o pisică, e o pisică!…”

Cele câteva secunde în care privirea mea s-a întretăiat cu cea de afară mi s-au părut secole, dar iată, încă un fâşâit şi ochii de foc au dispărut. Nu îndrăznesc nici să respir, Ştefan doarme ca un prunc, iar o bătaie singulară de clopot mă anunţă că e ora unu. Cred că într-un final am adormit totuşi, un somn vecin cu leşinul, fiindcă la cinci jumate când a sunat ceasul eram buimacă, obosită şi fericită că am reuşit să trec peste această noapte neagră.

Ne îmbrăcăm rapid şi plecăm la drum pe întuneric, ceaţă şi destul de frig. Nu mai vreau să repet experienţa de astă noapte, asta e sigur, dar nu-i spun nimic lui Ştefan, pentru el lumea e doar în alb şi negru, nu poate descifra nuanţele.

Din primul sat ne împrospătăm provizia de apă, iar când ajungem la hotelul despre care ne spuneau sătenii, constatăm că de fapt nu este deschis. Am ales cea mai bună variantă pentru a ne petrece noaptea, chiar dacă pentru mine a fost horor.

Peisajul este deosebit de frumos, e aproape munte dar sunt şi portocali,    ( doar suntem în Portocalia, nu-i aşa?), ceaţa începe să se destrame, iar umbrele nopţii se îndepărtează, iar eu nu voi şti niciodată ai cui erau ochii de foc…

Abia aştept să apară un bar, să merg la toaletă şi să mă spăl cât de cât, e pentru prima dată când am plecat la drum fără să-mi spăl faţa. Iată că dorinţa îmi este îndeplinită, barul e chiar în faţa noastră, iar eu simt o bucurie de parcă l-aş fi prins pe Dumnezeu de un picior. Cât de puţine lucruri avem nevoie pentru a fi fericiţi… Ne dăm seama de asta foarte rar, doar atunci când suntem nevoiţi să trăim cu foarte puţin, iarcând orice „mai mult” ni se pare nemaipomenit.

Vă las acum, merg să mă refrişez şi să savurez o cafea caldă, strong şi amară, la barul din fotografie .

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

…Satul este foarte mic, dar, chiar la ieşire , s-ar părea că norocul ne surâde în sfârşit. Să nu credeţi că în mod miraculos sătenilor li s-a făcut milă de noi şi un întreg  alai a venit să-şi ceară iertare pentru modul egoist în care s-au comportat cu noi şi să ne invite să dormim în cea mai somptuoasă casă din sat… Sau că, un albergue nou-nouţ răsărise acolo în mod miraculos, doar pentru că noi aveam mare nevoie de un acoperiş deasupra capului… Nimic din toate astea nu s-au întâmplat, şi totuşi…

Ca de obicei Ştefan era deja câţiva metri în faţa mea, mergând posomorât şi fără nicio speranţă că vom găsi un loc în care să dormim. Eu sunt de obicei foarte optimistă, uneori ducând optimismul până la nebunia de a spera să se întâmple o minune, iar de astă dată, chiar s-a întâmplat…

Era ultima construcţie de la marginea satului, e cea pe care am fotografiat-o sub ultimele raze ale unui soare ce ne trimisese semne în această zi extrem de lungă şi de plină de emoţie. Probabil fusese un grajd, o poiată cum spun oamenii din Apuseni. Uşa era închisă, dar nu încuiată. În momentul în care am văzut-o, mi-am spus: ” Iată albergue al nostru pentru această noapte!”

• Ştefan, uite, am găsit locuinţă! El îşi întoarce capul, crezând că-mi arde de glume. Când vede unde intru, face o mutră dezaprobatoare şi un pic de frică i se citea în ochi.

De data asta eu trebuia să fiu cea curajoasă, împing uşa, iar în spatele ei, un maldăr de fân (nu prea proaspăt, dar totuşi fân) ne aştepta să ne odihnim oasele. Vreo două butoaie, şi o grindă mai mobilau încăperea,  care la lumina lanternelor noastre a devenit cât de cât prietenoasă.

• Haide, nu avem ce face. Am găsit un adăpost, aici rămânem. Să ne facem patul, până mai este ceva lumină afară.

Zis şi făcut, ne întindem pelerinele peste fânul pe care l-am răscolit un pic pentru a fi mai moale, deasupra izoprenele şi ne învelim cu sacii de dormit. Pare a fi cea mai bună soluţie pentru această noapte, mult mai bine decât să dormim pe afară, totuşi noaptea nu e atât de cald încât să-ţi facă plăcere roua ce-ţi cade pe faţă şi vântul ce tocmai s-a pornit.

După ce ne-am „făcut patul”, ieşim pe prag, pentru o cină frugală, din ce mai aveam prin rucsaci. Noroc că am pus şi o pungă cu  tot felul de seminţe şi fructe uscate, numai bune pentru atunci când ţi-e foame şi nu ai nimic la îndemână.

–   Ştii ceva? Azi am cheltuit doar banii pe bere, doi euro. Mâncare n-am cumpărat, iar cazarea e gratis, zice Ştefan, care între timp s-a obişnuit cu ideea dormitului în fân.

• Vezi, a avut şi o latură pozitivă toată ziua asta! Îi dau eu dreptate, moment în care o femeie din sat trece prin faţa „apartamentului” nostru, ne salutăm, dar nu ştim dacă e bine ca sătenii să ştie că am „violat” proprietatea cuiva.

Ne prefacem indiferenţi, ca şi când am fi doar în trecere pe acolo, dar peste câteva minute, femeia se întoarce cu o turmă de capre, pe care le ducea acasă de la păscut. Ne mai salutăm o dată, acum ca şi nişte vecini, ea ştiind de acum că suntem locatarii somptuosului edificiu.

Dincolo de grajdul în care vom înnopta este o casă, dar e părăsită şi încuiată, probabil cei ce şi-au trăit viaţa aici sunt demult în lumea de dincolo.

Deocamdată vă spun „Noapte bună!” şi „Pe mâine!”, pentru a afla continuarea poveştii.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

• Ce să facem, ce să facem ?

Parcă astea erau ultimele cuvinte din articolul meu de ieri…

Între timp, se întoarce moşul cu perele, spunându-ne că în următorul sat, cam la trei kilometri şi jumătate, se poate dormi la casa parohială.

• Sunteţi sigur de asta? Întreb eu, mai puţin încrezătoare acum, când şi harta s-a dovedit a fi neconformă cu realitatea.
• Sigur, sigur!

Între timp mai apar vreo doi localnici, care şi ei ne spun acelaşi lucru, aşa că nu ne rămâne decât să ne urnim din loc, e deja trecut de 7, iar noi nu avem nicio idee despre locul în care vom înnopta. Mă ridic cu greu de pe treptele pe care parcă mă lipisem după mulţii kilometri străbătuţi în această zi şi fără niciun chef de a lua din nou camino în piept, dar nu întotdeauna facem ceea ce ne-am dori, de cele mai multe ori suntem siliţi să facem „ceea ce trebuie”, iar în acest moment, asta era să ne găsim un acoperiş deasupra capului.

Când am plecat de acasă am luat cu noi izoprene, dar micul cort pe care-l cumpărasem special pentru această călătorie nu l-am mai luat, în ideea că doar „n-o să ne lase ei să dormim pe afară”, „ei” fiind cam aceiaşi de pe vremuri când se tot deregla televizorul, iar motivul era „de la ei”, nu unul datorat aparatului. Vă mai amintiţi?

Iar o iau pe câmpii, aşa că să revenim la oile noastre, vorba francezului. Adevărul este că am pornit din nou la drum fără niciun chef, noroc că de astă dată camino era printre vii şi destul de plat, nu şi-a mai bătut joc de noi la fel ca în orele precedente.

Ca de obicei, Ştefan mergea în frunte, iar eu abia îmi trăgeam picioarele, la o distanţă bună în spatele lui. Bineînţeles că cei trei kilometri şi jumătate au fost enorm de lungi, parcă erau din elastic, iar cineva îi întinsese la maximum.

Într-un final, ajungem în satul cu pricina, în mine însă era foarte prezent un sentiment al înfrângerii, alături de speranţa că totuşi până la urmă lucrurile se vor aranja.

Găsim fără prea multă bătaie de cap casa parohială, eu rămăsesem pe o bancă la vreo 30 de metri, în mica piaţă din mijlocul satului, de unde vedeam ce se întâmpla prin împrejurimi şi studiam terenul. Ştefan bate la uşă, un bărbat deschide, dar aproape instantaneu i-o trânteşte în nas. La propriu! Eu priveam scena de la distanţă şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Până să vină Ştefan mai aproape pentru a-mi lămuri ciudata scenă, apare o doamnă care vorbeşte franceza şi-mi spune că probabil preotul nu e acasă, e doar administratorul.

• Ei, şi? Nu poate să ne lase să dormim într-un colţ?
• Ba poate, dar nu vrea, zice Ştefan plin de năduf.
• Aţi putea să ne daţi voie să dormim undeva ? Îmi ridic eu ochii spre o cucoană ce tronează pe balconul de la primul nivel al unei case cu trei nivele,  mai mult decât opulentă, ce se ridică la câţiva metri de locul în care  stau pe bancă.
• Nu, nu se poate, că vin şi copiii azi acasă. Îmi răspunde doamna cea înţepată, cu o mutră de inchizitor feminin.

„Probabil aveţi vreo zece copii, da’ şi aşa am avea şi noi loc pe undeva, în cele mai mult de 10 camere pe care le are casa” gândesc  eu, doar pentru mine. Între timp s-a adunat „sfatul bătrânilor”, câţiva moşnegi îşi dau cu părerea ce ar fi mai bine să facem, dar niciunul nu se oferă să ne lase să dormim în casa lui. Spun că este un hotel la vreo nouă kilometri, dar e prea târziu să mai pornim la drum, ne prinde noaptea prin pădure şi nici nu avem siguranţa că vom găsi cazare.

Cu un „Merci beaucoup madame!” cât am putut de maliţios spre matroana de pe balcon, îl iau de mână pe Ştefan şi părăsim piaţa , spre ieţirea din sat. Ştefan e intrigat, nu ştie ce să creadă, doar n-o să pornim din nou la drum… Nici eu nu ştiu, dar sunt sigură că vom găsi ceva, chiar aici, aproape…

Satul este foarte mic, dar, chiar la ieşire…

Veţi afla mâine ce s-a mai întâmplat.

Deocamdată, „vă cuprind şi vă sărut!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni