Arhive pe categorii: Adevăruri care dor

Tăcerea Cristinei…

Lasă un răspuns

Ieri am scris câteva cuvinte despre cea care a fost Cristina Ţopescu. Bineînţeles că, după război, mulţi viteji se-arată. Aşa este şi în cazul ei, acum toată lumea o iubeşte şi-i simte lipsa, în mod acut.

Eu am îndrăznit să spun că perioada în care ea a hotărât să plece dincolo a fost una în care fiecare dintre amicii, prietenii ei erau ocupaţi cu propriile familii, fiindcă aşa sunt oamenii, egoişti din fire, aceasta este starea de normalitate, vrem sau nu vrem s-o recunoaştem. Mai că nu mi-au sărit unele persoane în cap , că trebuia să se sesizeze cineva de dispariţia ei, că cine ştie, ar mai fi putut fi salvată, dacă… Dacă, ce? Azi am mai citit rândurile unei persoane care, în pragul depresiei (sau chiar în plină depresie) se punea în locul Cristinei şi cum acest lucru i s-ar putea întâmpla şi ei, identic şi la fel.

Erau multe întrebări, de un egoism perfect: câţi oameni m-au sunat de sărbători, câţi îmi mai intră în casă, sau câţi ar fi în stare să mă ajute dacă, de exemplu, n-aş mai avea unde locui? Oare m-ar primi în casa lor?

Mi se pare complet greşit pusă problema, ar trebui să ne întrebăm: câţi oameni am sunat de sărbători, de ziua lor, cu alte ocazii sau pur şi simplu că ni s-a făcut dor de ei? Iar o întrebare şi mai grea: aş fi eu în stare să renunţ la propriul confort pe o durată nedeterminată, pentru a primi în casa mea pe cineva care a avut ghinionul s-o piardă pe a lui? Aud? Răspunde cineva la asta?

De lamentări, lacrimi de crocodil şi păreri de rău nesincere, e plină lumea. Priveşte în sufletul tău şi nu te mai minţi, nu eşti perfect, aşa cum nimeni nu este, aşa că… cine mai aruncă piatra?

Părerea mea, care poate nu interesează pe nimeni, este că Cristina Ţopescu a avut o perioadă mai grea, care a făcut-o să se închidă în sine, nemaidorind să socializeze. Iar prietenii adevăraţi fiind rari, e posibil ca ea să nu fi avut parte de niciunul. Asta nu-i scade însă din frumuseţea sufletească. Sunt convinsă că a ajuns într-o lume în care nimeni nu o judecă şi, mai ales, nu-i spune minciuni postume.

Manuela Sanda Băcăoanu

Războiul Lumilor (titlul unei viitoare cărți?)

1 răspuns

   

Prezentul în care trăim și realitățile lui zilnice m-au făcut să mă gândesc la un nou subiect de carte, inspirat tocmai din viața de zi cu zi. Totuși, pentru a da o tentă de mister personajelor și întâmplărilor pe care le voi povesti, m-am gândit ca lumea pe care o voi zugrăvi să pară puțin fantastică, măcar că izbitor de asemănătoare cu lumea noastră, a pământenilor anului 2019, trăitori într-o țară foarte specială, în care paradoxurile sunt la ele acasă.

    Locuitorii acestei țări minunate, sunt împărțiți în două tabere, unii, aflându-se sub vraja aruncată peste ei de către niște personaje malefice, pe care îi voi numi trocanterieni, iar ceilalți, care au rezistat vrăjii și nu pot înțelege deloc felul în care se comportă primii, se vor numi solari. Cu ani în urmă, spiritele malefice aveau sub influența lor o parte mult mai mare a poporului, dar cu timpul, mulți dintre trocanterieni au reușit să iasă de sub influența lor, devenind solari.

În prezent, poporul trocanterian este îmbătrânit și le este din ce în ce mai greu să găsească noi adepți, totuși, sunt încă puternici și dețin o mare parte dintre bogățiile țării, obținute prin crimă și jaf. Minciunile pe care le spun cu toate ocaziile posibile sunt de-a dreptul strigătoare la cer, solarii sunt uimiți de impertinența lor, dar trocanterienilor de rând li se par adevăruri absolute. Și uite așa, se ajunge la punctul culminant al cărții, când la conducerea țării acced doi candidați, unul din partea trocanterienilor, care au condus-o zeci de ani și au reușit să facă prăpăd, vânzând, furând și lăsând țara în grele datorii, iar celălalt, din partea solarilor, care nu este neapărat candidatul perfect, dar are atuul că-și dorește ca tot poporul să trăiască mai bine, indiferent dacă e solar, sau trocanterian.

    Mai sunt câteva zile până la alegeri, trocanterienii îi dau înainte cu minciunile scrise pe hârtiuțe (am uitat să spun, candidatul lor nu se poate lăuda cu o minte prea strălucită, a ajuns atât de sus fiind propulsat drept marionetă, dar, nu se știe cum, marioneta s-a trezit, a căpătat viață, își dorește măriri, dar, din păcate, n-a căpătat și destul creier pentru a-și putea îndeplini visul) .

La momentul actual al acțiunii, după ce solarii au fost oarecum împărțiți în mai multe tabere, s-au repliat oarecum, însă trocanterienii sunt destul de spălați pe creier pentru a nu vedea că țara ar merge direct în prăpastie alături de conducătorul pe care-l susțin. La acest moment T zero, balanța poate atârna în orice direcție, spre deschidere universală, sau spre întoarcerea în peșterile preistorice. Miza este mare, trocanterienii sunt mulți și vrăjiți… Oare solarii vor reuși să salveze țara? Mi-ar plăcea să știu care este părerea dumneavoastră, nu știu cum să continui această carte …

Săgeata arată spre două direcții, pe care ar trebui s-o aleg, pentru personajele mele?

Căutăm candidat credibil

Lasă un răspuns

Avem una dintre cele mai frumoase ţări. Cred că acesta este singurul lucru cu care sunt de acord majoritatea românilor. Apoi, de aici încolo, începe degringolada.

Cum de am ajuns (din nou) în situaţia de a merge la vot doar fiindcă altfel se duce de râpă tot ce încă mai stă în picioare în România, se întreabă toată lumea. (Mă rog, lumea în care mă învârt eu.)

În epoca de tristă amintire şi în aceasta mai nouă, din ultimii 30 de ani, România n-a avut conducători cărora să le putem dărui încrederea noastră. Suntem, unii după alţii, generaţii de sacrificiu: au fost părinţii noştri, noi, iar acum urmează copiii şi nepoţii. Pe cei care şi-au luat lumea în cap şi se laudă cu fericirea lor „de afară” nu-i pot crede, fericirea nu sunt doar banii pe care-i faci, mai mulţi şi mai de valoare, sunt şi munţii şi dealurile ce te salută de câte ori ieşi în pridvor, sunt apele cristaline (mai mult sau mai puţin) ce se grăbesc spre vărsare, sunt vecinii (care în secret doresc să moară capra ta), dar care te salută în limba strămoşească, atunci când îi întâlneşti la birt.

Mi-am dorit întotdeaua un preşedinte care să poată reprezenta cu adevărat naţia română, nu mă aşteptam la un făt-frumos pe un cal alb, dar nu cred că e prea mult ca preşedintele să fie un om bun, drept, lipsit de aroganţă şi vendete personale, un om pentru care fiecare cetăţean să simtă respect şi admiraţie; un om care este empatic cu poporul, care ştie să spună o vorbă bună atunci când este nevoie, nu se ascunde după draperii fumurii.

Şi da, îmi mai doresc încă, un preşedinte inteligent, cult şi valoros, nu repetentul clasei, care nu ştie nici măcar pe ce continent se află, care nu ştie să îngaime două vorbe în limba română şi-i urăşte pe cei ce pot susţine o conversaţie în limbile altor popoare. A, era să uit, aş vrea ca preşedintele să fie cinstit, să nu fure şi nici să nu-i lase pe alţii s-o facă, fiindcă, până la urmă, ne furăm propria pălărie.

Dacă găsim un preşedinte ca cel pe care mi-l doresc eu, sunt sigură că n-ar mai conta partidul politic al alegătorilor, ar fi ales de către o majoritate covârşitoare, dar cele ce v-am povestit mai sus sunt doar un basm frumos, asemenea candidat nu există şi nu va exista curând în România, sau oriunde altundeva în lume.

Dragi români, mergeţi la vot, răul cel mai mic aşteaptă să fie votat!

Cu tristeţe pentru aceste alegeri şi speranţă că … vor mai fi şi altele,

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Algoritmul de calculare a pensiilor – un mister?

Lasă un răspuns

Vuieşte mass media de ştiri contradictorii, care mai de care cu titluri cât mai bombastice despre pensiile speciale, sau despre cumulul pensiei cu salariul.

Voi spune că sunt total de acord cu tăierea pensiilor speciale, pentru totdeauna şi tuturor celor care le primesc. Nu cred că în ţara aceasta au fost unii care i-au făcut asemenea servicii, încât să primească pensii pentru care nu au contribuit nici cu a zecea parte, pe vremea când munceau. Dacă ar fi fost aşa, ar fi avut salarii pe măsură, deci şi contribuţia la pensie ar fi fost mai mare.

Cumulul pensiei cu salariul este o altă problemă foarte actuală, care ar trebui studiată în amănunţime, fiindcă nu e totuna să cumulezi o pensie mică, cu un salariu ceva mai mare, sau o pensie de 10.000 de lei (nemeritată), cu un salariu cam la fel.

Să trecem însă la ceea ce voiam să spun: în jurul meu, tot mai multă lume iese la pensie, dar, în mod ciudat, oameni care au lucrat la fel de mulţi ani şi cu salarii egale, primesc pensii diferite. Întotdeauna modul în care se calculează pensia a fost un mister pentru noi, oamenii de rând, de parcă era o chestie magică, care se întâmpla într-o noapte ceţoasă, cu lună plină, în care funcţionarii de la pensii amestecau într-un mare ceaun ce bolborosea, iar de acolo extrăgeau pensii, care cum, după norocul fiecăruia.

Întreb: n-ar fi normal ca, după un număr de ani munciţi, fiecare om să poată calcula măcar aproximativ cuantumul pensiei pe care o va primi?

Se fac foarte multe greşeli atunci când se calculează pensiile, dar oamenii de rând n-au cum să-şi dea seama, iar dacă totuşi te prinzi, deoarece vecinul Ixulescu are o pensie mult mai mare decât a ta, iar amândoi aţi muncit pe acelaşi salariu, tu chiar mai mult decât el, mergi să depui o cerere, cu acte doveditoare, nimeni nu-ţi poate confirma că cineva a reluat dosarul tău şi că ai primit exact ceea ce ţi se cuvenea. Algoritmul după care se fac calculele este secret, nu se poate verifica corectitudinea aplicării lui.

Bine că sunt oameni în ţara asta care au dormit prin parlament şi prin senat, ale căror pensii sunt de 10 ori mai mari decât ar merita şi sunt sigură că nimic nu se va întâmpla în această direcţie, după simpla zicătoare : CORB LA CORB NU SCOATE OCHII!

Să fiţi sănătoşi şi la pungă groşi!

Manuela Sanda Băcăoanu

Până când, bă, până când?!!!

Lasă un răspuns

Zilele trecute, am făcut o călătorie scurtă, cu un tren de rută lungă. Las la o parte gândul că avea doar două vagoane supraetajate, care pe vremuri se întâlneau doar la trenuri de scurt parcurs şi încerc să urc în vagonul a cărei uşă era parţial blocată de doi tineri bine „bronzaţi”, cu accent moldovenesc, care vorbeau în gura mare, părându-li-se că sunt singurii pasageri, sau măcar cei mai importanţi.

Caut un loc liber la clasa I, care se află la parterul unuia dintre cele două vagoane, dar nu mă aşez bine, că cei doi apar şi ei, noroc că la celălalt capăt al vagonului… (mă gândesc, nu ştiu de ce). În următoarea secundă însă, o râgâială din toată fiinţa zgâlţâie geamurile vagonului, iar eu nu mă pot abţine:

– Aţi venit din cocină? Niciun răspuns, dar cei doi se hlizesc şi încep să fredoneze o manea. Mă rog în sinea mea să înceteze cât mai curând, dar… speranţe deşarte… Din telefonul mastodontic al unuia dintre ei, cel care se mândrea cu o podoabă capilară vopsită într-un galben strident, începe să se reverse o muzică rap dintre cele mai palpitante, din acelea care te fac să-ţi crească tensiunea, să blestemi ziua în care te-ai făcut ceferist şi momentul în care ai hotărât să urci în acest vagon. Şansele de a-i întâlni pe cei doi puteau fi reduse cu 50 la sută, dacă aş fi urcat în vagonul celălalt.

După un timp (ce-i drept, nu prea îndelungat), în care valurile de supermuzică se revărsau ca duhoarea peste noi toţi, simt că nu mai rezist, aşa că mă îndrept spre sursa ei, telefonul aşezat parcă simbolic pe cutia pentru gunoi de lângă proprietarul ce mormăie entuziasmat versurile fără cap şi fără coadă, ale unui „artist” de mahala.

– Vă rog să opriţi muzica, este o lipsă de respect faţă de ceilalţi călători să daţi volumul atât de tare.

– Dar unde scrie că n-am voie să ascult muzică?

– Dar unde scrie că ai? Că despre cei 7 ani de acasă, nici nu are rost să te întreb.

În timp ce omul opreşte audiţia, mai apare un domn care-i spune să-şi ia căşti dacă vrea să asculte muzică în public, iar liniştea se aşterne peste întreaga comunitate, doar zgomotul roţilor de tren se mai aude, liniştitor şi paşnic.

Bineînţeles că atunci când a venit conductorul, cei doi şi-au luat băgăjelul şi au plecat la clasa a doua.

Am fost la început furioasă, apoi tristă, gândindu-mă că nu eram singurul pasager deranjat de muzica necivilizatului, dar singura care am luat cu adevărat atitudine. În ochii celorlalţi, vedeam aprobarea pentru ceea ce făceam, dar şi frica, o mare frică de… „dacă ne vede cineva, dacă ne face ceva, dacă….” acea frică pe care românii au trăit-o zeci de ani şi care-i face ca şi în ziua de azi să fie capete plecate, lăsându-i pe alţii să le conducă vieţile, pe cei ce votează în funcţie de cât de roşie este găleata pe care au primit-o plocon înainte de alegeri. Ce dacă-i goală şi aşa va rămâne: „Măcar ăştia ne-au dat ceva, maică!”

Dacă mai există vreo speranţă pentru România, ea nu stă în ascultătorii de rap cărora nu le pasă de cei din jur, nici a fricoşilor care nu crâcnesc, lăsându-i pe primii să-şi facă de cap… Deci, pe ce mâini rămâne ţara asta? Sunt curioasă, fiindcă eu sunt optimistă de felul meu, dar întâmplarea aceasta m-a cam dat peste cap.

Să fiţi înţelepţi şi buni!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă.

TOTUL VA FI BINE! – cel mai mincinos slogan

Lasă un răspuns

Auzim aceste cuvinte de mai multe ori pe zi, din gura realizatorilor TV, a politicienilor sau a te miri cui, ele devenind un fel de refren repetat la infinit al ultimelor săptămâni. Cei ce le spun par convinși de asta, așa cum fiecare dintre noi eram convinși în copilărie că noi nu vom muri niciodată, că moartea este ceva ce li se întâmplă doar altora.

Cum poți spune că TOTUL VA FI BINE!, când știi că peste 400 PATRUSUTE de familii sunt îndoliate, (până la această oră), că o mulțime de oameni și-au pierdut locurile de muncă (înăuntrul sau înafara țării), că sute de mii de oameni au rate la bănci pe care, cu toată amânarea, s-ar putea să nu le mai poată plăti, că distanțarea socială va deveni obișnuință, că, în general, nimic nu va mai fi cum a fost până acum câtăva vreme. Spune-i cuiva care și-a pierdut un părinte, un frate, mă rog, o rudă apropiată, că TOTUL este bine, să vezi cum reacționează. Sau gândește-te cum ai reacționa, dacă ai fi în locul lui.

Eu fac parte dintre optimiștii aceia care speră, nebunește, până în ultimul moment , că barca nu se va scufunda… Probabil nu se va scufunda, dar va naviga pe ape tulburi încă mult timp de acum încolo. Pentru cei care credeau că oamenii se vor schimba, că vor deveni mai buni, am o veste proastă: nimic nu s-a schimbat în această privință; cei care cumpărau la greu vor cumpăra în continuare, cei ce ne mințeau, vor continua s-o facă, iar cei care au un cuvânt greu de spus, se vor codi să-l spună, de frică să nu le pice scaunul de sub cur. (Așa mi-a zis mie pe vremuri o persoană înțeleaptă, că numai oala are fund.)

Să fim totuși optimiști, sperând că noi și familiile noastre vom trece întregi la minte și la trup de această încercare, da, TOTUL VA FI BINE!, atâta doar că nu pentru toți. Viața e nedreaptă, unora le dă în exces, iar altora le ia și puținul pe care-l au.

Curaj! Vom trece peste asta, va veni alta, viața noastră s-a transformat subit, într-o cursă cu obstacole.

Le doresc celor greu încercați să-și poată reveni, știu că nu vor uita niciodată, dar timpul are acest efect, de a pansa rănile, chiar și cele sufletești.

Să aveți parte de Lumină! În suflet, nu de la polițiști. Scandalul cu Paștile și lumina la domiciliu mi se pare demn de un circ cu lei și maimuțe. Rămâne să stabiliți dumneavoastră care sunt leii și care maimuțele.

Paști luminate! (Nici de-a naibii nu zic Paște, denumirea aceasta a apărut după așa-zisa revoluție, cam deodată cu cea de romm.

Pentru mine, Paștele-i PAȘTI!

Manuela Sanda Băcăoanu,  o moață ce-avea Apusenii pe tălpi

Am obosit…

Lasă un răspuns

Abia aştept să se termine odată cu toată mascarada asta de campanie electorală, în care 85 la sută dintre participanţi toarnă minciuni cu găleata în capul nostru, „populaţia” (după spusele lor), pe care o cred proastă, incultă şi neinformată.

Căutând ceva în dulap, aud aseară cum Marele şi Iubitul Conducător, zâmbitor şi plin de sine, povestea despre creşterile economice din perioada în care partidul (pe care cu mână de fier îl conduce) este la guvernare, adică 30 de ani, mai puţin vreo 4.

Eram cocoţată pe scaun,  simţeam că ameţesc la auzul unor asemenea minciuni sfruntate, aşa că am coborât repede şi am plecat din camera în care soţul meu se uita la ştiri…

Oare câţi dintre cei ce stau cu nasul în televizoare mai cred balivernele unui hoţ, pe care toată Europa îl huiduie şi-l ironizează? S-ar părea că destui, altfel n-ar mai avea nas să iasă în public, s-ar ascunde în gaură de şarpe şi nu i-am mai auzi în veci de nume.

Oare chiar trebuie să dispară o generaţie, pentru ca România să scoată capul din nămolul în care ne-au afundat politicienii de categoria a VII-a pe care nu i-am votat niciodată, dar au tot ieşit la alegeri?

Ştiu că o să primesc comentarii furioase la aceste cuvinte, dar este purul adevăr. Dacă nu-l pronunţă mulţi, îl gândesc însă.

Ceea ce ştiu cu siguranţă, este că am obosit tot aşteptând ca un Făt Frumos să vină şi să ne salveze (până la urmă de noi înşine), concluzia fiind că fiecare dintre noi are puterea de a schimba ceva, puterea aceea mică, aflată în buletinul de vot, dar care, la un moment dat, poate fi foarte mare, uriaşă, poate face diferenţa între a trăi de pe o zi pe alta, sau a redeveni ceea ce am fost cu ani în urmă, o ţară respectată şi pentru oamenii ei, nu numai pentru poziţia geografică şi bogăţiile sale.

Mă mai ţine totuşi vlaga până după alegeri, iar speranţa că ACUM este momentul pentru a da de veste lumii că România s-a deşteptat, nu m-a părăsit încă.

Să mergem la vot şi să alegem schimbarea. Pe cei de până acum i-am văzut, cu vârf şi îndesat, de ce sunt în stare.

Doamne ajută!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

Se trezesc românii?!! „NIMIC!”

2 răspunsuri

Eram frumoşi şi tineri, era Revoluţie, era atâta speranţă şi fericire în inimile tuturor… Şi au trecut TREIZECI DE ANI  de atunci.

Între timp, copiii noştri au ajuns la vârsta noastră de atunci, noi am devenit bunici, dar marea schimbare, cea mult aşteptată, încă nu s-a produs; sau, nu s-a produs pe deplin.

Zâmbeam în adolescenţă când auzeam despre bătrâni care încă îi mai aşteptau pe americani, de pe vremea celui de-al doilea război mondial. Îmi dau seama că am ajuns asemeni lor, sperând într-o himeră care nu se ştie dacă va mai deveni vreodată realitate.

De fapt, ce vrea această naţie română? Lucruri simple, care, se pare că odată cu venirea unor guverne tot mai ticăloşite la putere, se îndepărtează de noi, asemeni unei Fata Morgana spre care tânjeau vechii marinari. Ne dorim cu ardoare să trăim în ţara noastră, fără a avea nevoie să slugărim pe afară pentru a duce un trai decent. Nu cred că este cineva căruia să-i placă să trăiască departe de familie, să stea cap plecat în faţa neamţului, spaniolului sau francezului, doar pentru a avea ce pune pe masa copiilor şi nişte amărâţi de bani, pentru viitorul lor.

Am dori că în această ţară să nu mai vedem cum îmbuibaţii fură fără nicio ruşine ( de la păduri, la fabrici şi la alocaţia copiilor) iar bătrânii şi copiii sunt cu totul daţi uitării.

Am dori ca atunci când mergem să ne plătim dările sau să cerem o informaţie, indiferent unde, să nu fim nevoiţi să plecăm capul la ghişeu, de parcă umilinţa ar fi o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a noastră, a oamenilor de rând.

Am dori ca masa de manevră electorală a celor de la putere formată din asistaţi social care trăiesc pe spinarea noastră, să dispară! Singura boală de care suferă 90 la sută dintre aceşti oameni este LENEA, iar noi nu mai dorim s-o finanţăm . Grija lor cea mai mare este să meargă la târgurile de locuri de muncă şi să obţină ştampila de participare. Prea puţin! Ar trebui ca, atunci când ai refuzat două locuri de muncă, pensia socială să fie tăiată.

Am dori ca localităţile rurale să aibă canalizare, iar copiii să nu mai fie în pericol de moarte de câte ori merg la „toaleta din fundul curţii”, a şcolii.

Am dori ca în România să se facă o mare curăţenie, de sus până jos, de la guvern până la malurile râurilor, care sunt o mare sursă de epidemii, fiind poluate la cel mai înalt grad.

Am dori ca fiecare să răspundă pentru faptele sale, de la şomerul care a furat un salam, până la marele latifundiar care nu poate explica sursa banilor din care a construit un adevărat imperiu.

Am dori locuri de muncă plătite comparabil cu cele din UE, la care cei plecaţi afară să se poată întoarce şi să fie mulţumiţi.

Am dori ca autostrăzile să nu fie doar pe hârtie, sau banii irosiţi în studii de „prefezabilitate”, care durează zeci de ani, iar harta României rămâne la fel de „cheală”, ca acum 30 de ani.

Şi tot aşa, aş mai putea continua încă, dar noi, cu toţii cunoaştem aceste lucruri însă stăm cap plecat, ca la ghişeu, sau ca în faţa „unşilor naţiunii”, care de fapt sunt unşi cu toate alifiile, sunt ca ţiparii, alunecă din braţul legii care ar trebui să fie ferm şi la fel cu toată lumea, nu permisiv cu unii şi de fier cu alţii.

De fapt, voiam să-l felicit pe acel tânăr din Suceava care a avut curajul să spună ce are pe suflet, înconjurat fiind de propartidul la guvernare.

NIMIC! 

Asta au făcut în cei doi ani, (şi în ceilalţi dinainte) de când „cu onor” guvernează o ţară de oameni îngropaţi în grijile cotidiene, că nici nu mai pot reacţiona. Poate că fapta acestui tânăr îi va inspira şi pe alţii, poate că ROMÂNIA OAMENILOR BUNI totuşi există, iar la un moment dat, care ar trebui să fie cât mai curând, se va ridica şi va scutura de pe spatele ei jigodiile ce-i sug sângele, mai ceva decât pe vremea lui nea Iancu Caragiale.

Felicitări, îmbrăţişări şi urări de bine din partea mea şi a celor ce încă nu dorm în această ţară!

Să trăieşti, român adevărat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Dacă pici în troacă, te mănâncă porcii!

Lasă un răspuns

N-am văzut mai nimic din mitingul partidului la putere, am auzit doar câteva comentarii, care inspirau cel mult milă pentru participanți și, mai ales, pentru cei ce i-au adunat acolo.

Dar mi-am amintit de o întâmplare de acum vreo 2-3 săptămâni, când am ”îndrăznit” să recomand unor persoane extrem de ”culte”, cu siguranță simpatizanți PSD, să mai pună mâna pe o carte de gramatică, lucru foarte necesar, atât pentru ei, cât și pentru noi, cei care trebuie să ne ”scrântim” creierul pentru a înțelege ce-au vrut să scrie.

Mi-am dat atunci seama că Marele Partid a reușit să inoculeze atâta ură membrilor și simpatizanților săi, încât, sunt convinsă că ar fi în stare să-i spintece cu un cuțit adevărat, nu numai cu unul verbal pe toți ce  sunt de o altă părere. Este îngrozitor să vezi oameni ce abia leagă două vorbe, cum sar furibunzi cu pumnii strânși, la beregata unuia ce nu e de aceeași culoare politică.

Mi s-a făcut instantaneu milă și greață, nu știu care din acestea două era mai puternică, dar după câteva zile în care comentariul meu încă avea puterea de a-i enerva pe cei ce se simțeau cu musca pe căciulă l-am șters, nu obișnuiesc să-mi beau cafeaua cu oameni de joasă speță, nici nu vreau să-mi populeze virtualul.

Toate acestea, doar fiindcă i-am trimis la școală, oare dacă-i trimiteam la pușcărie, acolo unde este locul majorității liderilor lor, care ar fi fost reacția? presupun că nu atât de mare, totuși, în PSD sunt mai mulți proști, decât hoți sau, cel puțin, asta este impresia mea.

Ei, s-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Reciclarea selectivă – un basm fără happy-end

Lasă un răspuns

Imaginea de mai sus este una comună, o poți vedea prin toate localitățile, sate și orașe deopotrivă.

Partea proastă este însă că o inițiativă care ar fi trebuit să ducă la civilizarea comunităților, s-a împotmolit la jumătatea drumului. Ieri am început curățenia de primăvară și aveam o mulțime de hârtii de aruncat. M-am dus să verific dacă este loc în tomberonul dedicat acestui scop, dar, spre  mirarea mea, era plin cu pet-uri și pahare din plastic, probabil deversate de restaurantele din apropiere. La fel arătau tomberoanele pentru plastic și metal.

Cum nu-mi place să las lucrurile nelămurite, am sunat o persoană oficială, ca să-mi dea și mie un răspuns la situația constatată. Ceea ce am aflat, m-a lăsat cu buza umflată: nimeni, niciodată nu vine să golească/ducă tomberoanele, ele stau acolo de ani de zile, fără rost și fără speranță.

Să înțeleg că în toate localitățile se întâmplă așa? De ochii lumii, reciclăm, dar, de fapt, nimic nu s-a schimbat.

De vreun an de zile, în cartierul în care locuiesc, la Cluj, s-au montat tomberoane pentru reciclare selectivă. Începând din acel moment, am pus un sac mai mare de gunoi sub chiuvetă, iar în el punem tot ce nu putrezeste: plastic, metal, hârtie. În vechea găleată de gunoi, strângem doar gunoiul menajer care s-ar putea transforma în compost.

Să mă bați, că n-as mai putea să fac altfel. Dacă merg cumva la cineva acasă și văd gunoiul amestecat, mi se pare că nu e deloc în regulă.

Așa facem și la Lupșa, tot ce poate deveni compost ia drumul grădinii și se transformă în pământ fertil.

Nici nu vreau să vă spun cât de necăjită am fost ieri, când, venind spre Cluj, am văzut din nou malurile Arieșului inundate de pet-uri și alte plasticuri înfiorătoare.

DE CE?

De ce nimănui din țara asta nu-i pasă de ceea ce lăsăm copiilor și nepoților noștri? Aici nu e vorba doar despre autorități, ci de fiecare dintre noi, de mine și de tine, ( de mine nu, că eu nu fac așa) cei care zilnic murdăresc fața Pământului cu nenorocitele lor de ambalaje.

Mă gândesc din ce în ce mai serios să mă angajez la Garda de Mediu. Dacă oamenii nu se pot civiliza cu vorba bună, precis amenzile îi vor face mai receptivi la tot ceea ce înseamnă natură și bun-simț.

Doar comuniștii vorbeau despre ”lupta omului cu natura” C…t! Cu natura nu te lupți, că te învinge de fiecare dată. Cu natura trebuie să trăiești în mod amiabil, s-o iubești, iar atunci te iubește și ea pe tine!

 

Să fiți sănătoși și cu capul pe umeri!

Hai, pa, că m-ai enervat, popor indobitocit!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi