Arhive pe autori: manuelasanda

Avatarul lui Necunoscut

Despre manuelasanda

Sunt o femeie ca oricare alta, dar cu ceva în plus. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, direct, în faţă, fără să mă ascund pe la colţuri. O laudă din partea mea este întotdeauna sinceră, n-o să-ţi spun niciodata "Vai, ce bine-ţi vine rochia asta!" când de fapt gândesc " E oribilă, nu ştiu unde naiba ai găsit-o!" Mă pasionează să fac lucruri cu mâinile mele, aşa încât să pot să arăt şi să spun "eu am făcut asta", de aceea îmi place foarte mult să îngrijesc florile (am zeci de ghivece şi jardiniere), dar în general grădinăritul mă aduce în acea stare ancestrală în care sunt doar eu şi Universul, ador să tricotez şi să croşetez, fac asta din clasa I, când, din bumbac bej, am făcut un jerseu păpuşii. Bineînţeles că-mi place şi să scriu, altfel nu aţi citi aceste rânduri, poate că nu cu un har deosebit, dar o fac cu sinceritate şi fără cuvinte pompoase "ce din coadă au să sune", vorba poetului. Foarte mult îmi place să călătoresc, de aceea acest blog este împânzit de poveştile mele adunate în diverse călătorii, cele mai importante fiind în Spania, pe Camino de Santiago. Am publicat patru cărți, dacă sunteți curioși, le puteți căuta online. Se pot comanda de la editura Eikon. Sper ca ”micile mele rândulețe” să vă destindă, binedispună (uneori, fiindcă viața nu e numai roz, din păcate) și să vă ajute să vă găsiți pacea sufletească.

Pășind prin spinii trandafirilor – fragment de carte

Lasă un răspuns

Fiindcă e sfărșit de an, început de an, vâltoare de sărbători, vă ofer cu drag un fragment din cartea la care lucrez, împreună cu îmbrățișările mele, pentru fiecare dintre voi.

Să aveți parte de lumină, încredere, speranță și bucurie în viețile voastre!

Nu uitați că ați venit aici pentru a învăța lecții și pentru a deveni mai buni.

”PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

 

CAPITOLUL I – OARE DESPRE CE O FI VIAŢA?

 

Sunt o fetiţă de cel mult trei ani, care se joacă toată ziua cu puișorii de găină și cu bobocii de rață proaspăt ieșiți din ou, făcând faţă cu brio unei vieţi dure, printre băieţii cartierului. Uite-o pe Mama, femeia cea mai frumoasă din viaţa mea, care tot timpul are ceva de făcut, nu stă o clipă locului. Da, ştiu, e timpul somnului de după masă, dar cum   să-i explic cu vocea mea peltică acestei femei care poate fi şi severă la nevoie că mie nu mi-e somn, că vreau să zburd pe afară şi să mă joc cu copiii din vecini, cu gâștele şi cu păsările cerului, să simt nisipul din curte între degete şi să vin doar seara acasă, cu genunchii juliţi, dar cu inima plină de fericirea unei zile perfecte?

Stau în pat, în camera mea, dar nu pot adormi, cu toate sforţările  pe care le fac, strângând ochii până când încep să-mi lăcrimeze. Intrată în cameră fără să-mi dau seama, mama mă priveşte şugubăţ:

  • Lasă, că vei dori tu să dormi când vei fi mare, dar atunci, nu vei avea timp. Dacă vrei să creşti, străduieşte-te să dormi acum, mai adaugă ea, părăsind camera, cu o cămașă luată din dulap.

Adorm într-un târziu, tocmai când copiii din vecini, nestresaţi de programul somnului de după masă, vin la geam, ca să mă cheme afară, iar „ puiul”, semnalul făcut cu oglinda de băieţelul de vis a vis se plimbă prin cameră de parcă ar fi la el acasă, pe dulap şi peste florile proaspete din vază, ajungând într-un final chiar pe faţa mea, degeaba mai ţin ochii închişi, somnul a plecat undeva, departe, în Ţara Somnului, iar eu sar ca un arc din pat, direct la geam, pentru a vedea ce se întâmplă afară, pe trotuar. Copiii îmi fac semne, iar eu, o grăsună de trei ani, o ușchesc pe ușa din spate, pentru ca mama să nu mă vadă…

După hârjoana cu copiii din vecini, mi se face foame, iar cum acasă nu prea am nas să mă întorc, mă gândesc că tocmai bună ar fi o prăjitură de la cofetăria din colț… Zis și făcut, mă înființez în fața tejghelei, arborând mina mea cea mai serioasă, care, s-ar părea că are efectul scontat asupra vânzătoarei, femeia mă cunoaște și pe mine și pe părinții mei, așa că-mi umple farfuria cu prăjiturele, privindu-mă cu drag  cum le înfulec, doar nu mâncasem de ore bune.

Când era să dau gata tot ce aveam pe farfurie, apar deodată mama și tata, de parcă i-ar fi fugărit turcii, sau balaurul cu șapte capete… Mă iau în brațe, mă pupă și sunt fericiți nevoie-mare, fericire pe care eu n-o prea înțeleg, eu mă așteptam să fiu dojenită, doar fugisem de acasă, tocmai în timpul somnului de după amiază…

  • Doamne, Lena, era să mor, scâncește mama printre suspine, am crezut că te-au furat țiganii. Te caută și poliția, noroc cu vecinul, care ne-a spus că ești aici.

Tata, mai reținut, dar cu o lacrimă agățată de gene, mă ia în brațe și mă pupă, fără a scoate vreo vorbă. Probabil, dacă ar fi vorbit, l-ar fi podidit plânsul de-a binelea…

Foarte fericiți cu toții, plecăm spre casă, eu încă nedumerită de purtarea bizară, dar foarte pe placul meu, a părinților mei…

***

A trecut ceva timp de la această întâmplare, când, într-o dimineață, mă trezesc cu o durere de cap, care mă făcea să nu pot nici măcar deschide ochii. Speriați la culme, ai mei mă iau repede, ca să mă ducă la doctor. Îi auzeam pronunțând  un cuvânt nemaiauzit până acum: ”meningită”. Cam așa cred că spune mama, că ar fi epidemie și s-ar putea să mă fi molipsit și eu. Până la spital, parcă creierașul meu s-a mai aerisit un pic, urcând scările spre cabinetul doctorului, văd un băiețel bolnav, lângă care, o mamă disperată, plânge, fiindcă nu are bani pentru operația copilului.

” Ce-o fi aia, operație?” Mă gândesc eu, iar părinții mei se privesc doar în tăcere, fără a face vreun comentariu. După o lungă așteptare pe un coridor lung, ce parcă se termina la capătul Pământului, iată că o soră ne cheamă înăuntru, într-un soi de cameră de tratament, cu mai multe mese, pe una fiind o fată ce avusese un accident, iar bietele ei picioare își arătau oasele schiloade, priveliște care pe mine mă șochează instantaneu. O iau la fugă fără vreun preaviz, cu tata după mine, urlând din toate puterile să mă ia de aici, eu nu vreau să mai rămân. În aceeași clipă, ca o eliberare, sângele începe să-mi țâșnească pe urechi și pe nas, mă simt ca o arteziană din care curge un lichid roșu, nici nu-mi dau prea bine seama ce se întâmplă cu adevărat.

Tata mă prinde după câțiva pași, mă ia în brațe și mă aduce înapoi, unde mama, cu burta mare, se așezase pe un scaun, nu mai suporta emoția. O soră vine și mă curăță cât de cât, apoi mă vede doctorul, un domn grăsuț, cu ochelari și mustață, care-mi zâmbește mie, apoi părinților mei, dându-ne o veste cât se poate de bună, hemoragia mă salvase de la o operație, acum trebuia să stau doar la întuneric câteva zile și să iau niște buline galbene, pe care mama mi le dădea cu precizie de ceasornic.

Când coborâm scările, femeia cu copilul e tot în același loc, iar părinții mei, bucuroși că scăpaseră mai ieftin cu doctorul, i-au dat femeii o parte din banii pe care-i pregătiseră pentru mine. Uimirea și recunoștința din ochii ei sunt toată răsplata pentru gestul lor de omenie, gest neașteptat din partea unor oameni nu prea bogați…

***

  • Haide, Lena, vino să mănânci, mă îmbie tata cu glasul lui cel mai mieros, ți-am făcut cartofi toca-toca! (cartofi pai).
  • Nu mi-e foame, și gata. Mănânc mâine, când vine mama.
  • Mama nu poate veni mâine, e la spital, nu se poate să nu mănânci până mâine, dacă faci așa, nu crești mare.
  • Eu vreau să rămân mică! De ce să cresc mare și să muncesc toată ziua, ca mama? Mai bine să fiu mică, să mă joc cu jucăriile, iar voi să fiți tineri și frumoși mereu…
  • Dar pe asta de unde ai mai scos-o?
  • Păi, am auzit-o pe bunica lui Petrică, ea-i zicea să mănânce, să crească mare, fiindcă ea n-o să fie tot timpul în stare să aibă grijă de el, o să-mbătrânească și o să moară. Tata, cum se moare?
  • Asta nu e o întrebare de copil de trei ani, o să-ți spun mai încolo…

***

Ce bine că s-a întors mama, suntem iar cu toții împreună, dar nu pentru mult timp… În ultima vreme tot plânge pe furiș, ea crede că eu n-o văd, dar nu zic nimic, știu că e foarte supărată.  Se poartă ciudat în ultima vreme, de pildă azi, în loc să mă trimită la culcare pentru somnul de după-masă, mă îmbracă tocmai cu pardesiul meu cel nou, pe care-l port doar la biserică și duminica, la plimbare… Mă ia foarte serioasă de mână, iar în mâna cealaltă duce un fel de boccea, în care a pus prăjitura cu mere pe care tocmai a scos-o din cuptor. Nu întreb unde mergem, dacă am răbdare, voi afla în curând… Mă ține strâns de mână, de parcă ar vrea să nu mă piardă, iar când să-i spun să-mi dea drumul că mă doare, văd că am ajuns la gară… Știu că se cheamă așa, am mai fost aici de două ori, pentru a-l conduce pe tata, când (zicea mama) pleca în misiune.

Tot pe tata îl conducem și acum, doar că de astă dată se află într-un tren lung, plin cu oameni îmbrăcați cam la fel. Aaa! Asta se numește uniformă, iar tata e militar… Acum m-am prins… Dar unde pleacă? De ce noi rămânem aici, singure? De-a lungul trenului, o mulțime de femei, copii și bătrâni plâng, se îmbrățișează cu cei care pleacă, întind spre aceștia tot felul de pachete și pachețele, la fel cum face și mama… Cei ce pleacă sunt foarte tineri, iar o tanti ce trece în fugă pe lângă noi, îi strigă fiului ei, un băiat căruia abia îi mijește mustața:

  • Ce ți-o fi trebuit să faci școala asta, de ofițeri de rezervă?

Mie, cuvintele femeii mi se întipăresc în minte, fără a înțelege sensul lor adevărat. Tata mă pupă și mă strânge la piept, apoi trenul se pune în mișcare, moment în care vaierele din urma lui se întețesc, parcă ar fi o oală ce dă în foc. Mama mă ia de mână, moment în care trenul dispare în zare, ca un balaur ce a răpit toată tinerețea masculină a micului nostru orășel.

  • Lasă, Lena, că mergem și noi, nu mai este mult până atunci… Zice mama, gânditoare și curajoasă, ca o adevărată soție de militar de carieră.

***

Zilele se înșiră una după alta, ca mărgelele pe ață, parcă toate la fel, acum de când tata a plecat ”pe front” zice mama, nu știu unde o fi asta… Tot aștept să plecăm și noi acolo, dar nu îndrăznesc s-o întreb, o să-mi spună ea, când va fi momentul.

Când mă așteptam mai puțin, iată că mama se îndreaptă zâmbind spre mine:

  • Lena, plecăm! Mâine plecăm la tata. În vocea ei simt bucuria revederii, dar și teama de necunoscut, nu e ușor lucru să pleci la drum, cu burta mare și cu un copil mic după tine.

Eu mă bucur, sar într-un picior, ocazie cu care sar și direct în mijlocul unei bălți rămase în urma ploii de azi noapte, iar rochița mea se umple instantaneu cu buline noroioase, spre enervarea ascunsă sub un zâmbet a mamei, care mă privește cu drag, sunt un mic dalmațian ce se uită cu spaimă, de jos în sus, în ochii ei, neștiind dacă această boacănă este una foarte mare, sau așa, mai mititică…

  • Du-te și te schimbă, acum trebuie să-ți mai spăl și rochița asta, sper să se usuce până mâine.

 

                                  CAPITOLUL AL II- lea – RĂZBOIUL

 

Stau cuminte pe peronul gării lângă mama, iar în dreapta ei, o mulțime de bagaje care toate se cer a fi luate cu noi, așteaptă și ele cuminți…Bunicul a venit să ne conducă la gară, mama nu s-ar fi descurcat cu atâtea lucruri de cărat, fără ajutorul lui. E trist, va rămâne singur o vreme, dar după ce ”ne aranjăm” acolo unde mergem, va veni și el la noi.

Îmbrățișări grăbite, lacrimi strivite între gene, apoi, apariția trenului ce ne va duce la tata, undeva, foarte departe… Mama pronunță niște nume de localități, dar mi se par foarte complicate, așa că, în următoarea secundă, le-am și uitat. Prin nu știu ce miracol, bagajele noastre au ajuns cu bine în plasa vagonului de clasa a doua, unde vor călători alături de altele asemenea, ale unor oameni necunoscuți, ce vorbesc în șoaptă, parcă pentru a nu trezi pe cineva foarte important, care deocamdată doarme , dar, nu se știe cum va reacționa atunci când se va deștepta…Doar din când în când cineva ridică vocea, însă repede ia seama și se potolește într-o secundă.

Privesc năucită pe geam, copacii, casele, tufele, dealurile, trec uimitor de repede prin fața ochilor mei, parcă ar fi într-un joc ale cărui reguli nu le cunosc. Totul mi se pare nemaivăzut, sunt fericită că merg cu trenul, că am plecat de acasă, prezența mamei îmi dă sentimentul de siguranță, când sunt cu ea, nimic rău nu se poate întâmpla…

Ore lungi petrecute cu nasul lipit de geamul ornat de muște, somn de voie atunci când nu mai pot, apoi iar cu nasul lipit de geam… Trenul ajunge într-o gară foarte ciudată…

  • Doamne, aici a fost bombardament, aproape țipă mama, strângându-mă la piept, pentru a mă feri de priveliștea îngrozitoare care-i face să amuțească pe toți călătorii.

Prea târziu însă, apucasem să văd gara, o dărâmătură, iar la linia lângă care trenul nostru tocmai oprise, printre vagoane distruse, resturi umane în poziții grotești și nefirești, își arată oasele dezgolite, mâini și picioare care nu mai aparțin nimănui, într-un amalgam al groazei, capete ce mai păstrează spaima morții întipărită pe chipuri devenite hidoase într-o singură clipă… Oameni care au fost aidoma nouă doar cu puțin timp în urmă, deveniți acum cadavre de nerecunoscut, sunt împrăștiați peste tot de o mână obișnuită să ducă la bun sfârșit scenarii macabre.

Toată lumea din tren stă împietrită, femeile au început să se roage, fie pentru cei morți, fie drept mulțumire că trenul nostru a stat agățat prin alte gări, a întârziat și astfel nu noi suntem cei ce au părăsit lumea într-un mod atât de nedrept.

  • Cine a făcut asta, mamă? Scâncesc eu, privind doar cu coada ochiului la oroarea de afară.
  • Războiul, draga mamei, războiul…

În acea clipă, în mintea mea de copil, războiul a luat pentru totdeauna chipul unui monstru care nu are milă de nimeni și de nimic, un monstru de care va trebui să fugim cât putem de repede și de departe…

Restul călătoriei se estompează cumva în ceață, am ajuns în cele din urmă la tata, care a fost fericit la culme, auzise de bombardament și nu știa dacă nu cumva trenul nostru fusese prins sub bombele ucigașe.

***

Aici, unde locuim acum, suntem foarte aproape de ”linia frontului”. Aud oamenii mari vorbind și mai înțeleg și eu unele lucruri… De pildă, noi suntem prieteni cu nemții, iar rușii sunt dușmanii noștri. De fapt, nu așa zicea tata despre nemți… a, da, suntem în aceeași tabără, adică vrem să-i batem împreună pe ruși. Nu știu de ce suntem împreună cu nemții, sau de ce trebuie să-i batem pe ruși, dar oamenii mari or fi știind ei de ce…

Important este că a venit și bunicul, acum suntem din nou cu toții. Împreună cu noi, mai locuiește și sora tatei, Marta. Ea e domnișoară, îndrăgostită lulea de doctorul din localitate, un tânăr înalt, brunet și cu un zâmbet care pe mine mă face să mă topesc. I-am și spus Martei de mai multe ori că Ionel este iubitul meu, nu al ei, dar ea nu face decât să râdă cu gura până la urechi când îi spun asta, fapt ce mă enervează la culme.

 

***

Ne-am aranjat cât de cât în mica localitate în care ne-au adus tata și războiul, de fapt, mai ales războiul, fiindcă tatei nu i-ar fi trecut în veci prin minte să părăsească orășelul nostru din nordul Moldovei, minunata casă în care trăiam fericiți, cu o curte imensă plină cu meri, peri și cireși, iar de-a lungul gardului cu tufe de zmeuriș, din care abia așteptam să culeg zemoasele bunătăți roșii ca buzele mele, după cum îmi spunea bunicul.

Începusem să ne obișnuim cu tunetele bombardamentelor în depărtare, dar, a venit o zi, în care frontul a venit peste noi. Părea o zi obișnuită, o zi în care tocmai îl smotocisem un pic pe Radu, băiatul doamnei cu care mama mea se împrietenise în acest loc uitat de lume și de Dumnezeu, iar drept pedeapsă, mama m-a ”trimis în lume”. Cum lumea mea era foarte mică pe atunci, mama lui Radu m-a luat la ea, până-i trece supărarea mamei mele și pentru ca totuși să simt că sunt pedepsită. Era deja după amiază, ora mea de somn, când mama apare grăbită la poartă și plecăm amândouă spre casă, ea cu o burtă din ce în ce mai mare, în care, spre marea mea uimire, îmi spune că poartă un frățior, sau o surioară, pentru mine. De ce trebuie să-l poarte în burtă și de ce trebuie să mai am un frățior sau o surioară, nu știu. Eu mă simt foarte bine așa cum e acum, cu mama, tata și bunicul, nici nu știu unde ar mai încăpea încă un copil, și așa suntem destul de înghesuiți. Tata mi-a zis că va fi bine, că voi avea cu cine să mă joc, dar că la început, va fi foarte mic și va trebui să am grijă de el (sau de ea). Asta-mi lipsea mie acum? La nici patru ani, să mai am grijă încă de cineva? Și de mine, de mine cine are grijă? Grivei, câinele vecinilor?

Pășesc tot mai înfuriată de gândurile mele și de faptul că mama aproape mă trage după ea, nu înțeleg de ce se grăbește în asemenea hal, când, liniștea pârguită a verii e destrămată de huruitul de acum bine cunoscut al avioanelor nemțești, ce se apropie, nu știu de ce în mod înspăimântător de orășelul, de strada, de locul în care încremenim, cu ochii pe cer, în  mijlocul străzii, neajutorate ca doi pui de mâță aruncați pe malul gârlei de o mână nemiloasă.

  • Joos, e bombardament!, strigă un bărbat de după un gard din apropiere.
  • Dar sunt nemții, mai îngaimă mama, în timp ce mă ia aproape pe sus, iar din doi pași, suntem sub un măceș ce-și revarsă crengile peste șanț.
  • Acum nemții sunt dușmanii, suntem cu rușii, mai apucă să strige bărbatul, iar în momentul următor tace pentru totdeauna, împroșcând gardul după care se ascundea cu un sânge dureros de roșu, imaginea cărnii desprinse de pe oase și a ochilor lui mirați parcă de întâmplare mă țin captivă, nu-mi pot lua privirea de la grămada informă ce numai cu o clipă înainte era un om…

Frica îmi provoacă niște convulsii atât de puternice, încât mama, care mă ține strâns lângă ea, acoperindu-mă cum poate cu trupul ei îngroșat de sarcină, nu reușește să-mi stăpânească  tremurul. Într-un  moment de acalmie, când parcă avioanele s-au îndepărtat, ea apucă să-mi spună:

  • Lena, Lena, ascultă la mama… Dacă vezi cumva că mama nu se mai mișcă, nu mai vorbește sau îi curge sânge, nu cumva să pleci de una singură, să stai aici și să aștepți, ca să vină cineva să te ia…

Auzind acestea, groaza mă cuprinde și mai tare, mi se pare că cerul coboară peste noi, într-adevăr, după ce făcuseră o voltă,  avioanele se întorc, mai au bombe în burțile lor monstruoase, pe care le aruncă cu precizie, fiind foștii noștri aliați cunosc punctele strategice ale orașului. ( Vorbele acestea nu sunt ale mele, le-am auzit pe urmă la noi în casă, când toate s-au potolit).

După o vreme, nu știu câtă, eu continuând să tremur, ne ridicăm din șanțul care ne salvase de la moarte și plecăm spre casă, o casă pe care nu știam dacă o vom mai găsi în picioare, judecând după cele ce ni se înfățișau ochilor, grămezi de ruine ce cândva fuseseră gara, școala, primăria, se perindă prin fața ochilor mei din care lacrimile curg fără zăgaz, lăsându-mi două dungi negre pe obraz. Un scâncet de copil ne face atente, iar pe marginea străzii, sub o streașină căzută, iată un bebeluș ce țipă din ce în ce mai tare, vrând să scape din brațele unei mame ce-l ține încă strâns, vrând să-l protejeze de dincolo de moarte…

Mama mă ia repede de acolo, au apărut între timp alți oameni, care se chinuie să scoată copilașul din menghina brațelor moarte ale femeii, care-l strânge cu putere, nevrând să-l lase pradă vitregiilor sorții.

Peste tot se aud vaiete, voci care strigă nume de mame, frați, bunici, dispăruți fără urmă sub dărâmăturile triste și fumegânde. Ajungem pe strada noastră, unde, minune mare, mai sunt câteva case în picioare, printre și casa noastră. Bunicul stă buimac pe prispă, iar când ne vede, bucuria lui e fără margini, sare într-un picior, râde, plânge și ne pupă, ne strânge în brațe, apoi o ia din nou de la capăt. Parcă a înnebunit, dar bucuria asta a lui mă face și pe mine să-mi revin, tremur din ce în ce mai puțin, până ce, în cele din urmă, când tata intră în curte plin de fum și de praf, încetez și eu din tremurat, alergând spre el, cât mă țin picioarele…

  • Tată, ești bine! Mama aruncă priviri de mulțumire spre cer, iar eu mă simt din nou cea mai importantă persoană din familie, toți mă alintă și mă strâng în brațe.
  • Doamne, prin ce am trecut, începe mama să plângă încetișor, nu mai trebuie să fie tare de dragul meu, plânsul ei vine ca o descătușare, plânge de fericire că suntem cu toții în viață, dar și de mila celor ce nu mai au case, nu mai au copii, părinți, frați, sau, pur și simplu, nu mai sunt…”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Visul

Lasă un răspuns

Azi dimineaţă m-am trezit fix la ora 6,04, după cum arăta  ceasul cu afişaj electronic mare, ca să-l pot vedea şi eu de la distanţă. Cum era încă prea devreme după umila mea părere, am decis să mai dorm „un pic”, câteva minuţele acolo, că n-o să se facă gaură în cer dacă mai lenevesc vreo 5 minute…

Am adormit instantaneu, iar cele 5 minute s-au dilatat şi s-au tot dilatat, poate mă prindea amiaza în pat, dacă fiica mea nu bătea la uşă, anunţându-mă că e fix ora… 7,25. Cum lucrez de la 7,30, aveam exact 5 minute (alea pe care le dormisem în plus) pentru a-mi face toaleta şi a ajunge (prin teleportare, bineînţeles), la serviciu.

Cobor buimacă din pat, moment în care îmi dau seama că visam ceva foarte intens, în momentul în care am fost trezită. În primul moment totul e învăluit în ceaţă, pentru ca, mai apoi, să-mi amintesc subit că, în visul meu, eram într-o mare sală de conferinţe, eu fiind cea care vorbea despre diferite metode de însănătoşire, cu ajutorul terapiilor complementare. Se spune că, în vis, ne îndeplinim dorinţe pe care nu am fost în stare să le ducem la îndeplinire în viaţa reală. E un fel de defulare, mintea îţi oferă satisfacţii pe care nu le-ai avut niciodată cu adevărat, dar în vis, totul pare foarte real.

Chiar cochetam la un moment dat cu ideea de a ţine conferinţe pe diverse teme, dar nu am făcut niciodată nimic pentru a-mi îndeplini această dorinţă, aşa că, mintea mea, care s-ar părea că nu uită nimic, s-a gândit să-mi ofere satisfacţia de a face acest lucru, măcar în vis.

Aşa cum spuneam, totul părea incredibil de real, chiar faptul că, la un moment dat, o doamnă foarte slabă, îmbrăcată în verde, s-a ridicat oarecum nemulţumită (probabil de cele auzite) şi s-a îndreptat spre uşă, iar când cineva din staful meu a vrut să-i ofere o carte de vizită (a mea, presupun) dar văzând despre cine este vorba, doamna s-a îndepărtat dispreţuitoare… Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare, nu-mi dădeam seama din ce cauză eram tratată cu atâta dispreţ de către o necunoscută, în sală încep să se audă murmure surde, simt că pierd controlul asupra audienţei, aşa că, în ultimul moment, îmi vine o idee (era să zic „genială”, dar acum e „genial” şi să mergi până la toneta din colţ, ca să-ţi cumperi o bere) salvatoare…

Arunc o privire binevoitoare către toţi privitorii, invitându-i ca la plecare să vină fiecare să ridice câte un vaucher pentru o şedinţă de terapie Bowen gratuită, la cabinetul meu. Instantaneu s-a făcut linişte, iar doamna care se afla deja cu mâna pe clanţa uşii, a făcut un gest de a se întoarce înapoi, la locul pe care cu puţin timp în urmă îl părăsise foarte supărată, habar nu am de ce.

Cu toată nonşalanţa de care sunt în stare şi cu un gest destul de teatral (după opinia mea de acum, când nu mai dorm), i-am spus că nu e nevoie să se întoarcă, e mai bine să plece, dacă oricum avea ceva mai bun de făcut, decât să asculte până la capăt ce am de spus. Cu o mutră decepţionată, femeia a părăsit încăperea, moment în care bătaia în uşă a fiicei mele m-a salvat de oferirea a vreo două sute de şedinţe Bowen gratuite…

Dragă doamnă în verde, te rog să mă ierţi că am fost rea cu tine, chiar şi numai în vis. Uneori reacţionăm interesant (ca să mă exprim eufemistic) la stimulii externi, parcă altcineva ne conduce, spunem şi facem lucruri care pe urmă ni se par stupide, sau măcar nepotrivite cu situaţia dată. Dacă mai vii în visul meu, să ştii că ai o şedinţă Bowen gratuită… tot în vis, bineînţeles.

Ei, cam asta despre visul meu… Să aveţi nopţi cu lună şi vise împlinite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Dragă Moş Crăciun…

Lasă un răspuns

Doresc să-ţi spun că în ultimii ani am cam uitat de adevărata bucurie a Crăciunului, prinsă în vârtejul atâtor lucruri care neapărat trebuiau făcute şi care-mi luau tot timpul, inclusiv  fericirea împodobirii bradului. Eu trebuia să fac mâncare, curăţenie, iar bradul devenise şi el doar una dintre îndatoriri, care, de obicei o plasam unuia dintre membrii familiei.

Din pricină că în fiecare an petrecem Crăciunul la Lupşa, nici nu mai împodobeam un brad şi la Cluj, „că tot nu-l vede nimeni”.

Anul acesta era să fie la fel, dacă fiica mea, Mălina, nu-mi deschidea ochii: „Acum trebuie să cumperi podoabe pentru pom, ai zis că nu mai cumperi până când nu ai nepoţi, ei, acum nu mai poţi da înapoi!”

Da, aşa este, nu mai puteam da înapoi, am nepoţi, deci trebuie să mă ţin de cuvânt, probabil a fost o vorbă în vânt, (ca multe altele cărora le dăm drumul în Univers fără să ne dăm seama de puterea lor) de care chiar nu-mi mai aduc aminte. În mod cu totul miraculos, din acel moment, am început să-mi doresc foarte tare să cumpăr brăduţ şi podoabe, ceea ce am şi făcut, iar dacă le aveam, am dus proiectul până la capăt, am împodobit brăduţul fără grabă şi fără stres, înainte de a face curăţenie şi mâncare…

E cel mai frumos brăduţ pe care l-am avut vreodată, aşa că, Moş Crăciun, te aşteptăm cu drag să vii şi în casa noastră.

Nu-ţi cer luna de pe cer, ştiu că e prea grea şi n-ai putea s-o aduci, dar, mai ales,   n-ai putea să laşi Noaptea Crăciunului fără lămpaşul atârnat pe boltă.

Eu şi familia mea avem de toate, aş vrea însă, Moşule, să te rog să mergi cu sacul plin în casele în care sunt multe guri şi puţini bani, să le luminezi sărbătoarea Crăciunului, să-i faci şi pe copilaşii cu hăinuţe sărăcăcioase să simtă bucuria Naşterii Domnului, aducându-le zâmbetul pe buze şi sclipiri jucăuşe în ochi.

Te rog să nu uiţi de copiii care n-au cui spune mamă şi tată, du-le şi lor o frântură de soare, o mică bucurie care să le aline sufleţelele  în această zi de sărbătoare.

Mai am o singură rugăminte, dragă Moş Crăciun, să treci pe la cei uitaţi de familii şi de proprii copii, să le duci o portocală şi o vorbă bună, că ei nici nu au nevoie de mai mult de atât…

Îţi mulţumesc că mi-ai citit scrisoarea, sunt sigură că-mi vei îndeplini toate dorinţele, aşa că te îmbrăţişez şi te aştept să treci pe strada noastră, să ştii că-ţi las sub pom fursecuri şi un pahar cu lapte cald, că-i fi ostenit de atâta drum.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

”Colind Iancului”

1 răspuns

Da, s-a întâmplat, tocmai m-am întors de acolo, plină de emoția întâlnirii cu atâția colindători de toate vârstele, dar cu toții plini de dorința de a arăta că tradițiile și credința nu au părăsit meleagurile noastre.

Festivalul de colinde a ajuns deja la cea de-a XXIII-a ediție,care a fost organizată în acest an de către Societatea cultural patriotică ”Avram Iancu”  din Cluj ( s-ar părea că sunt și lucruri bune care rezistă în timp). Peste 20 de cete de colindători s-au întrecut în a aduce cele mai frumoase colinde în fața spectatorilor, la hotel Napoca.

Nu puteam lipsi de la acest eveniment, lupșenii mei au fost și ei acolo, aducând cinste comunei Lupșa și făcându-mă foarte mândră de ei. Corul bisericii ortodoxe din Lupșa a oferit un spectacol minunat, plin de emoție și de profesionalism. Dacă n-aș ști că sunt vecinii mei, aș crede că au cu toții studii muzicale.

Felicitări dirijorului, coriștilor și copiilor care i-au însoțit, și care nu și-au pierdut energia, chiar după ore întregi de așteptare.

A fost o după-masă agreabilă, plină de emoții și de amintiri din copilăria în care cetele de colindători se auzeau târziu în noapte, nu doar la spectacole sau în emisiuni televizate.

Ce-ar fi dacă, anul acesta, colindătorii ar reînvia din nou tradiția și ar umbla pe la case, așa cum se întâmpla cu ani în urmă?

Eu vă aștept la Lupșa, sper că-mi veți onora invitația…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Vampirii energetici

Lasă un răspuns

Probabil că noțiunea de ”vampiri energetici” vă este cunoscută, dar vreau și eu să spun câteva cuvinte despre acest subiect.

Vampirii energetici sunt oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu se mai pot încărca cu energia Universului, așa că o fură de la semenii lor. De obicei sunt persoane extrem de negativiste, care văd doar partea urâtă a lucrurilor și a întâmplărilor. Nu se pot bucura de nimic cu adevărat, le tot ninge și le plouă, strică cea mai reușită petrecere cu mutrele lor acre, au diverse boli, mai mult sau mai puțin închipuite, și nu pot suporta să vadă oameni fericiți, oameni care se simt bine unii cu alții.

Vă sună cunoscut? Ați întâlnit persoane în prezența cărora nu vă simțiți confortabil, care au ca și unic subiect de discuție propriile boli, sau nu se pot abține de la a-i bârfi pe alții? Persoane care, orice ați spune, ei spun pe dos, chiar dacă e limpede ca lumina zilei că nu au dreptate?

Se lansează în subiecte pe care nu le cunosc și fac considerații idioate, doar de dragul de a ne enerva, ba chiar știu mai bine decât noi lucruri care ne privesc personal, și pe care nu au de unde să le cunoască?

După un timp petrecut cu un astfel de om, te simți sleit de energie și dornic de un somn bun, ba chiar îți vine să plângi de ușurare, atunci când ai scăpat de compania lui. Dacă ați trecut prin așa ceva, puteți fi siguri că ați avut de-a face cu un vampir energetic. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că sunt în stare să spună lucruri care ne rănesc adânc, tot acest scenariu având un singur scop, și anume acela de a ne fura energia.

Atunci când suntem supărați, vulnerabili, când ne enervăm, le cedăm fără să vrem din energia noastră. Nu știu cum au reușit aceste persoane să-și dea seama de modul în care ne pot vampiriza, cred că o fac în mod inconștient, dar rezultatul poate fi devastator în ceea ce ne  privește.

De multe ori, chiar dacă avem idee despre ceea ce înseamnă un vampir energetic, pe moment nu ne dăm seama că suntem storși de energie și ne lăsăm pradă furiei, care are ca efect doar transferul de energie de la noi, spre vampirul care devine brusc plin de viață,  comportându-se de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ce putem face, pentru a ne păzi de aceste adevărate atacuri? Cel mai bine este ca, atunci când nu ne simțim bine în prezența cuiva, pur și simplu să căutăm un pretext pentru a ne îndepărta, chiar dacă se ține scai de noi. E clar că are un scop, pe care vrea cu tot dinadinsul să-l ducă la îndeplinire.

Dacă nu putem pleca din diverse motive, atunci măcar să ne străduim să ne păstrăm calmul, să nu ne enervăm sau să ne supărăm. Dacă părem indiferenți, va pleca spre o altă pradă, din păcate așa funcționează acest soi de oameni.

Vă doresc să aveți parte de prieteni adevărați și să vă feriți de vampirii energetici.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Streaptease la Peon

Lasă un răspuns

Să spun… să nu spun… Dar dacă spun, ce am de pierdut? Iar dacă nu spun, ce am de câștigat?

Am scris titlul acestui articol în urmă cu vreun an, dar n-am mai adăugat niciun cuvânt. Totuși, el m-a așteptat cuminte la secțiunea ”Ciorne”, știa că într-o bună zi va ieși la iveală, iar acea zi, s-ar părea că e… astăzi.

Întâmplarea pe care vreau să v-o istorisesc este din 2015, de pe Camino del Norte. După cum am mai amintit, am făcut acest pelerinaj de una singură, abia pe ultimii kilometri m-am întâlnit cu Ștefan, el îmi dăduse un avans de o săptămână la plecarea din țară.

Nu-mi mai amintesc de unde plecasem în acea zi, cert este că a fost una extrem de dificilă, cu foarte mulți kilometri, cu un munte de urcat și coborât în a doua parte a zilei, când toți ceilalți pelerini rămăseseră undeva foarte în spate, fiindcă pe o distanță mare, nu mai era niciun albergue. Eu, cea deșteaptă foc, plecasem mai departe, țin minte că m-am ”magnetizat” cu o bere la 250 ml în parcul de la ieșirea din oraș, apoi am pornit, plină de elan, pe drumul meu singuratic, urmărită cu atenție de o pisică ce avea un ochi verde și unul căprui…

Știu că trebuia să fiu atentă la o intersecție, ca să n-o iau spre Oviedo… Caminanții își pot da seama cam pe unde mă aflam. Voiam să ajung la Deva, dar simțeam că picioarele mă lasă, ultimul urcuș, dar mai ales ultima coborâre, îmi dăduseră mult de furcă.

În timp ce mă târam eu așa pe marginea șoselei, cu gândul la un duș cald și un pat moale, iată că mă ajung doi bicicliști, care ”o lasă mai încet” și mergem o perioadă împreună. Ne întrebăm reciproc care până unde vrea să ajungă, sunt și ei osteniți, dar îmi spun că în satul Peon, cu 4 kilometri înainte de Deba, se poate dormi la biserică, preotul obișnuiește să cazeze pelerini.  Auzind acestea, mă mobilizez din nou, până la Peon mă târăsc e cumva…

Bicicliștii se pierd în zare, de acum, o coborâre abruptă se întinde în fața mea, îi invidiez un pic pentru faptul că ei nu trebuie să facă altceva decât să se mențină în echilibru pe bicicletele ce-i duc în zbor spre… Peon? Oare se opresc și ei acolo? Sper din toată inima că nu, la biserică nu pot fi multe locuri, s-ar putea ca eu să nu mai am unul… Făcând aceste considerații, iată că, în stânga, o cărare extrem de înclinată, s-ar părea că duce direct în satul în care, după schimbarea planurilor mele de ”navigare”,  m -am hotărât să înnoptez.

Case frumoase, de oameni gospodari, un sătuc mic și cochet, iată și biserica, până la care trebuie să fac un ocol…

Cu sfială bat în ușa din spate, care, spre bucuria mea, se deschide larg, iar în cadrul ei, apare un preot foarte arătos. Era împreună cu încă un domn, nu mă pricep la funcțiile bisericești, așa că nu mă pronunț.

Întreb dacă pot dormi acolo, preotul îmi confirmă, dar va trebui să improvizez un culcuș într-n fel de birou (iar nu știu cum se numește), unde, pe o bancă erau niște pături și izoprene.

A urmat un moment foarte frumos, slujba de seară, unde toți cei prezenți s-au rugat pentru mine, fiind singurul pelerin (yes!) care voia să înnopteze acolo.

După terminarea slujbei, preotul mă instruiește cum să închid ușa noaptea și apoi la plecare, îmi arată unde este dușul și pleacă spre casă, e sâmbătă seara și e invitat la o familie la masă.

Până aici, toate bune… După ce-mi înjghebez un pat ”mulțumitor” direct pe gresia din încăpere, folosind toate materialele textile găsite, inclusiv niște haine bisericești de copii (sper că nu am păcătuit prea tare), m-am dezbrăcat la iuțeală, pentru a merge la dușul care era pe hol, la numai doi pași de ușa ”dormitorului” meu și unde nu aveam niciun loc în care să-mi las hainele… După ce am ieșit, mi-am dat seama că, în graba mea, nu băgasem în seamă un beculeț roșu, care se tot aprindea deasupra ușii, abia la duș mi-am dat seama că acela aparținea unei camere de filmat, aflată în funcție… O, da, dădusem deja un spectacol înainte de duș, nu mai voiam să dau unul și după, așa că, înainte de a intra în cameră, am stins lumina, în mod preventiv. ”Târziu, Marie!” (cu accentul pe „a”) o să spuneți, dar mai bine un singur episod, decât un întreg serial…

Mâncat și culcat pe întuneric, cu mirarea întinsă pe față și cu râsete în surdină, la păcăleala ce mi-o trăsesem singură. Mă întreb și acum care o fi rostul camerei de filmat, nimic prețios nu părea să se afle în încăpere, iar ușa bisericii era încuiată (am verificat).

Ce să spun, a fost o noapte de pomină, pe măsura serii, fiindcă la nici 200 de metri se desfășura, da, ați ghicit, FIESTA. Pentru cine n-a fost în Spania,  nu înseamnă mare lucru, dar cei ce știu cum decurge, cu siguranță mă vor compătimi. Cert este că, din 5 în 5 minute (adică frecvența cu care-mi schimbam și poziția pentru a-mi toci și alte părți ale trupului ce tocmai fusese protagonist de film, peste muzica ce răsuna parcă din încăperea alăturată sau de sub geamuri, cineva țipa din răsputeri:”Haideți, haideți, dansați, dansați!” și altele la fel. De câteva ori a trebuit să mai merg și la baie, boilerul scotea zgomote dubioase, probabil o explozie ar fi fost cireașa de pe tort a acelei nopți. Îl mai reglam după cum mă pricepeam, până când nu mai ”mârâia” și înapoi, în pătuț.

Pot să spun că zorile m-au prins trează, nu știu dacă am ațipit vreo oră în toată această noapte de ”râsu-plânsu”, am pornit la drum hăbăucă, iar până la Deva am mers o veșnicie, cred că m-am rătăcit.

Cam aceasta a fost aventura mea de la Peon… Nu vă sfătuiesc să înnoptați acolo, iar dacă totuși o faceți, aveți grijă la camera de filmat.

IMG_1176

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Lupșenii și Marea Unire

2 răspunsuri

Hmm! Marea Unire!  La început de decembrie, aceste cuvinte sunt foarte  mult folosite, oamenii le aud pe toate canalele media, fiecare înțelegându-le în felul lui.

Știm cu toții că nu e o zi ca oricare alta, că în urmă cu 99 de ani, oameni plini de curaj și de hotărâre, au reușit să îndeplinească visul românilor de pretutindeni (sau aproape), adică acela de a trăi cu toții în aceeași țară, o țară care devenea ”DODOLOAȚĂ”, așa cum am învățat din manualul de istorie, sau de limba română.

Dacă răscolim însă puțin prin cufărul istoriei, s-ar putea să aflăm mai mult decât niște fapte seci, pline de importanță de altfel, niște declarații pompoase, și (tot istoria ne-a arătat acest lucru), neduse în totalitate la îndeplinire.

Vă invit să fiți martorii unui mic scenariu, fără de care n-am putea intra în atmosfera anului 1918,.. Să ne închipuim că privim pe fereastra unei case din comuna Lupșa, de pe Valea Arieșului, unde Ionel, nepoțelul preferat al unei femei trecută de prima tinerețe, dar ai cărei ochi sunt încă jucăuși și plini de iubire când își privește nepotul, nu cu mult mai mare decât ghiozdanul pe care-l cară în fiecare zi la școală, parcă încărcat cu pietre, nu cu tot felul de manuale alternative și caiete speciale, care-i fac pe bieții copii să se încovoaie sub greutatea lor, dar nu-i fac nici mai deștepți, nici mai învățați decât erau copiii de acum… 99 de ani. (Nu punem la socoteală tehnologia, altfel, comparația nu ar fi corectă).

Ssst! Nu faceți nicio mișcare, respirați ușor și priviți cu mare grijă prin mica fantă pe care perdeaua a lăsat-o la colțul ferestrei, în bucătăria Mariei, haideți să o botezăm așa pe bunica lui Ionel…

E seară, focul arde vesel în soba de teracotă, iar bunica, așa, ca o bunică adevărată, împletește ciorăpei nepoților. Ionel șade cuminte la masă, cu o carte în față, pare foarte atent la ceea ce citește, dar deodată își îndreaptă privirea spre bunică, cu o întrebare:

– Bunico, ce știi tu despre Marea Unire? Că nu prea înțeleg ce scrie aici, în carte.

– Păi, stai să mă gândesc… Da, știu unele lucruri, pe care mi le-a povestit bunica mea, care era doar o fetiță pe vremea aceea.

– Îmi povestești? Îmi povestești? Se entuziasmează brusc băiatul, dornic să schimbe literele seci ale cărții cu o poveste adevărată, o poveste ce-a fost trăită chiar de o stră-străbunică, despre a cărei existență află abia acum, pentru întâia dată.

– Da, ți-oi spune, dar, mai întâi, ca să stăm liniștiți și să nu ne întrerupem povestea, adu tu un braț de lemne, uite, focul e pe terminate.

Zburând, nu altceva, pleacă băiatul în șopron, de unde se întoarce cu un braț imens de lemne, s-ar părea că antrenamentul zilnic cu ghiozdanul supraponderal i-a folosit totuși la ceva.

– Buuun!  Maria își lasă mâinile în poală, ca pentru o mai ușoară aducere aminte, privește undeva spre colțul din stânga sus al camerei, parcă ar accesa o memorie externă, își mai drege odată vocea și începe lin, așa cum știe doar ea să povestească…

Da… Era anul 1918… Aici în Lupșa, ca de altfel pe toată Valea Arieșului, era mare vânzoleală, soldații începuseră să se întoarcă de la război, unii cu  armele la ei, aducând acasă și un pic din nebunia războiului, așa că băgaseră spaima în oameni, amenințându-i pentru nimicuri, sau făcându-și singuri dreptate, pentru răfuieli vechi, care erau demult uitate.

Aceasta n-a durat însă mai mult de câteva zile, au fost prinși, dezarmați și judecați în fața primăriei și condamnați la moarte, lucru care nu a fost însă dus la bun sfârșit, vinovații cerându-și iertare și luându-și angajamentul că vor deveni buni cetățeni ai comunei, au fost iertați.

Pentru ca asemenea acte de ”vitejie” să nu mai aibă loc, în piața din fața primăriei au fost ridicate niște furci, cu promisiunea că orice nelegiuire se va solda direct cu moartea, fără judecată, dar, din fericire, nu au fost folosite.

Îmi povestea bunica, foarte mândră, că și aici, la noi în sat, s-a înființat o ”gardă națională”, care păstra ordinea, iar membrii ei îndeplineau și îndatoririle șefului de gară, deoarece acesta fugise, în urma înfrângerii puterilor centrale (Germania, Austria și Ungaria).

Toată comuna era într-o fierbere, oamenii se mai adunau la cârciumă sau pe la câte unii acasă, toți își dădeau cu părerea, dar nimeni nu știa cu adevărat ce ar trebui făcut, așteptând (așa ca și acum) ca cineva să-i îndrume, să le arate calea.

Basarabia și Bucovina  reușiseră unirea cu țara mamă, trebuia să facă și românii din Transilvania ceva, pentru a le urma exemplul.

La aflarea veștii că Ungaria a pierdut războiul și nu ne mai aflăm sub dominație străină, câteva femei inimoase din Lupșa, au dorit să-și îndeplinească un vis vechi, și anume acela de a vedea steagul românesc fluturând  pe turnul bisericii. Din pricină că nu mai exista nici un steag tricolor, ele au adunat lână, au tors-o, au țesut-o, au  vopsit-o și au croit un minunat stindard  național, în numai trei zile.

Uite așa, la Lupșa a fost arborat pentru prima dată pe Valea Arieșului tricolorul, pe turnul bisericii. Același steag a însoțit delegația lupșenilor la Marea Adunare de la Alba Iulia, iar acum, el se odihnește la Muzeul Național de Istorie, de la București.

Uite, am aici niște fotografii, cu drapelul și cu delegații care au fost la împlinirea a 50 de ani de la Marea Unire, la Alba Iulia.

SECJ_0003

  • Vai, bunico, istoria e mult mai frumoasă povestită de tine, din carte, n-am înțeles mare lucru.
  • Da, istoria e povestea neamului, păcat că acum vă forțează s-o învățați doar ca pe niște idei principale, scrise cu liniuță și cu punct și virgulă, care-ți intră pe-o ureche și-ți ies pe alta.

Spunând  acestea, Maria se apropie de fereastră, aranjează mai bine draperia, care se închide acum, ca o cortină peste vremuri apuse, readucându-ne în prezent, la grijile cotidiene, după ce am respirat puțin aerul veacului trecut.

Îi mulțumesc din suflet doamnei profesoare Monica Rotaru din Lupșa, care mi-a furnizat câteva date în legătură cu cele ce v-am povestit.

scrisoare

La mulți ani, de Ziua Marii Uniri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Am scris acest articol pentru revista Iancule Mare, a Societății Cultural patriotice „Avram Iancu”

 

 

Trăind în lumea „pe repede înainte”

4 răspunsuri

Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, după cum suna şi titlul unui film din copilăria mea. Păi dacă atunci era nebună, acum e de-a dreptul demenţială (parcă dement e mai mult decât nebun, cel puţin, mie aşa îmi sună).

Chiar azi dimineaţă, în autobuz (veneam cu autobuzul fiindcă aveam de cărat un bagaj greu, altfel circul pe jos, în această lume a maşinilor şi maşinăriilor), cineva se plângea că „săptămânile se rezumă doar la luni-vineri, luni-vineri” (am încheiat citatul), ca într-un carusel înnebunitor, în care, din păcate, se cam uită priorităţile şi ne complacem în a face lucruri fără importanţă, dar care ne umplu ziua până la refuz.

Urmarea este că suntem extrem de obosiţi, fără a putea spune la sfârşitul zilei că nu am trăit degeaba, că suntem mulţumiţi de noi înşine în ziua ce tocmai s-a încheiat.

Nu mai avem timp să citim, indiferent ce, simţurile noastre sunt tot timpul agresate de mii de imagini şi sunete, pe care n-am cerut să le privim/ auzim, dar ne bombardează în fiecare clipă.

Rezultatul este faptul că şi atunci când citim ceva, nu mai înţelegem nimic, aşa că ne lăsăm păgubaşi, dăm „like”-uri la poze, că pe alea, har Domnului, le mai pricepem, într-o oarecare măsură.

Imediat ce sunt mai mult de trei fraze de citit ne simţim neputincioşi, aşa că… trecem mai departe, uite, aici sunt poze, ca nişte  copii de nici trei ani, cărora ştiinţa cititului le este total necunoscută…

Trist dar adevărat, aceasta este lumea în care trăim, veşnic grăbită, veşnic obosită şi doritoare de senzaţii tari: tutun, alcool, droguri, jocuri, cam acestea sunt înlocuitoarele culturii şi distracţiilor nevinovate de pe vremuri…

Am fost în acest weekend la Braşov, la o întâlnire cu „Prietenii Camino”, o întâlnire care, credeam eu, va fi una de suflet, de poveşti la gura sobei… N-a fost să fie, a fost tot cu vin, muzică la maxim şi cu neînţelegeri, tipic româneşti.

Singura persoană care a avut lucruri importante de comunicat, d-l profesor Nicolae Ion, a fost grăbită de către organizatori, „Haideţi, că trebuie să plecăm pe Tâmpa!”. De parcă Tâmpa se muta cumva de acolo, de unde stă de milioane de ani…

M-am întors cu un gust amar acasă, dar probabil eu oi fi cea neadaptată, am văzut că tuturor le-a plăcut la nebunie întâlnirea.

Nu pun nicio poză acestui articol, aşa că sunt sigură că nu va fi citit de prea multă lume. N-are poze, nu-i interesant!

Cititul e o muncă grea, ce ştiu eu?

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

”Când soarele răsare la apus” – fragment de carte

2 răspunsuri

Celor care ieri au fost la lansarea cărților mele la Brașov, le sunt datoare cu un fragment de carte mai sugestiv.

Lectură plăcută!

CAPITOLUL al IX –lea

Muntele

 

Cele două prietene părăsesc casa, privind de sus satul ce de dimineaţă nu se vedea, fiind ascuns în ceaţa care-l învelea ca o plapumă moale şi pufoasă. Case răzleţe, mai noi sau mai vechi, unele renovate modern,  dar peste tot, curăţenie şi ordine. Pe coama dealului, două case ce par părăsite, le atrag atenţia.

  • Haide să mergem până acolo, se avântă Laurenţia, iar Cătălina e cu totul de acord.

Când se apropie mai mult însă, observă că de pe coşul uneia din case iese fum, iar o femeie îmbrăcată cu  mai multe straturi de haine şi cu două căciuli tricotate, le priveşte cu atenţie, fără a scoate un cuvânt.

  • Bună ziua! strigă Laurenţia, nu ştiu de ce i se pare că femeia ar fi surdă. Ce mai faceţi, aici locuiţi? continuă ea, de parcă nu demult ar fi întrerupt un dialog interesant cu ființa ce le priveşte bănuitoare, gata să o ia la goană, sau să intre în casă şi să le trântească uşa în nas. Arată ca un animal hăituit, ce e gata în orice moment să o ia la  sănătoasa pentru a-şi  scăpa pielea, atunci când un  vânător îi ameninţă viaţa. De sub laţele de păr în dezordine,  ochii, neobişnuit de albaştri şi tineri, privesc spre cele două fete ca şi cum nu e prima dată când le văd , ca şi cum ar fi  două vechi cunoştinţe care însă n-au mai trecut de multă vreme prin aceste locuri…
  • Eu sunt Laurenţia, iar ea este Cătălina, continuă tânăra, suntem în excursie, credeţi că mai este mult până vine seara, că mai vrem să ajungem pe versantul celălalt şi apoi să ne întoarcem în sat, la mătuşa Varvara.

Ochii femeii parcă se luminează…

  • Varvara, da… mai trăieşte? Eu nu prea cobor de aici. Nu am de ce. Mai vin oamenii şi-mi aduc una-alta. Eu sunt Ana. Da’ lumea zice că-s nebună. Cu aceste cuvinte, femeia face stânga împrejur şi dispare pe uşa casei care e de mirare că mai stă în picioare.
  • Ce-a fost asta? Întreabă Cătălina, ca trezită din somn. Parcă trăiesc un vis urât, care nu se mai termină. De azi dimineaţă sunt ca într-un film suprarealist, nu mai ştiu care este adevărul şi care ficţiunea, am avut un frate despre care nu am ştiut niciodată nimic, acum, femeia asta care mi se pare cunoscută, dar a cărei minte e vraişte… M-am săturat! Mâine, la prima oră, plecăm acasă. Lacrimile stau să picure din colţul ochilor, dar parcă o forţă mai presus decât gravitaţia le reţine agăţate în genele ce bat repede ca să-şi scuture povara. Şi, colac peste pupăză, aici e ca în rai, iar eu mă simt mai aproape de iad. S-ar putea să fie un soi de purgatoriu, nu-mi dau seama. Uite, vezi, brazii aceia trei, care stau parcă îmbrăţişaţi şi-şi întind umbrele peste tufele alea de păducel? Şi iarba asta mătăsoasă, chiar şi grămăjoarele de pământ  ivite în urma muncii cine ştie cărei cârtiţe, soarele care stă gata să cadă după deal şi norul acela ce seamănă cu un măgăruş, toate mă fac să plâng, în loc să fiu vrăjită de atâta frumuseţe ce se află pretutindeni, şi pentru care nu trebuie să plătesc niciun ban. Dumnezeu le-a pus pe toate aici, pe această planetă perfectă, iar noi, nici măcar nu suntem în stare să le vedem, dar să le admirăm!
  • Ei, haide, te înţeleg, nu în fiecare zi afli atâtea veşti rele, hai mai bine să urcăm pe cărarea asta până în vârf, să vedem ce o fi de partea cealaltă. Nu eşti curioasă să ştii dacă este un alt sat, sau o pădure, sau mai ştiu eu ce…?
  • Bine, hai să ne grăbim, imediat apune soarele şi n-aş vrea să ne prindă pe aici, probabil Varvara îşi face deja griji pentru noi, două orăşence ce au plecat singure pe munte, ea nu ştie că noi suntem vechi cercetaşe, am mai făcut asta de zeci de ori. E drept că nu în ultima vreme… Chiar, oare de ce nu am mai plecat în excursii, cum o făceam cu ani în urmă?
  • Cred că măritişul ne-a făcut să ne blazăm. E mai uşor să stai acasă şi să manevrezi telecomanda, decât să urci un munte ca ăsta, nu crezi? zice Laurenţia, gâfâind ca o locomotivă cu aburi. Da, chiar trebuie să ne mai antrenăm, uite, parcă aş avea 60 de ani.
  • Nu spune asta, femeile de aici, la 60 de ani, urcă dealul înainte ca noi să ne facem planul pe care parte să îl „atacăm”. Să ştii că aerul acesta îmi face bine, parcă plămânii mei surâd fericiţi, demult nu au mai avut parte de o asemenea „delicatesă”.
  • Cred că o iei razna, dar astăzi te iert, nu e una dintre cele mai norocoase zile ale tale. Mă bucur că am venit cu tine, nu ştiu cum aş fi reacţionat eu la o asemenea veste, dar sunt sigură că mi-ar fi plăcut să te am alături.
  • Da, vezi ce egoistă sunt, nici măcar nu ţi-am mulţumit că ai venit până aici cu mine şi că mă susţii tot timpul, dar mai ales fiindcă eşti de acord cu orice trăznaie îmi trece prin cap. A propos, îţi mai aminteşti de vremea liceului, când, într-o dimineaţă, am uns clanţa uşii camerei noastre de la cămin cu cremă de ghete, ca să se murdărească pedagoga când venea dimineaţa, ca să ne trezească?
  • Haha! Da, şi am avut grijă să o murdărim pe dinafară, ca să dăm vina pe fetele din camera 10. Hihi!
  • Da, şi cum scutura mâna scârbită, într-adevăr era o cremă puturoasă, că mirosul ei „îţi  muta nasul”! De atunci, n-a mai călcat în veci pe la noi prin cameră, cu invariabilul „Deşteptarea!” şi cu binecunoscutul răspuns al Elenei, colega noastră: „Suntem deştepte!”. Ce o fi vrut să însemne asta, că ne-am trezit, sau că ne dă inteligenţa afară din casă? Niciodată nu am întrebat-o pe Elena la ce se gândea când răspundea astfel. Oare ce mai face? N-am văzut-o de când am terminat liceul, n-a fost nici anul trecut, la întâlnirea de 10 ani…

Tot povestind, fetele se trezesc în vârful vârfului, mai sus de aici nu ai unde să ajungi, poate doar dacă te-ai urca în cel mai înalt dintre brazi. Privind de jur împrejur, doar munţi, acoperiți de păduri colorate de la verde pal la un ruginiu ce-ţi aminteşte de „pădurea de aramă” din basmele româneşti, o adevărată toamnă de basm în faţa ochilor lor uimiţi, atâta frumuseţe ţi se înfige în suflet şi parcă doare puţin. În partea dreaptă, un pârâu sare din piatră în piatră, parcă s-ar lua la întrecere cu el însuşi, într-o veşnică alergare spre poalele muntelui, pentru a deveni una cu râul din vale şi a străbate ţara împreună, spre Marea cea Mare…

  • Nici nu-mi mai pare rău dacă mor, am apucat să trăiesc clipa asta, nu ştiu dacă într-o viaţă de 80 de ani voi mai trăi alta la fel de intensă. Te rog să nu-i spui asta lui Marius, zâmbeşte Cătălina.
  • Adică să nu-i spun că, clipa cea mai intensă ai trăit-o aici, cu mine, şi nu cu el?
  • De fapt nu cu tine, cu natura, cu viaţa asta care palpită de pretutindeni, cu iepuraşul acela care tocmai s-a ascuns în tufiş şi cu păsările ce îngână un cântec mititel, păsări ce n-au plecat nicăieri, stau aici şi îndură greul iernii, împreună cu

Cătălina ia seama că e destul de târziu, aşa că schimbă registrul vocii:

  • Oricât ar fi de frumos, cred că ar trebui să ne grăbim, suntem cam departe şi nu mai este mult până când soarele apune. Ştii ceva, nu am idee de ce, dar în acest moment, am impresia că soarele de fapt răsare, parcă… „Soarele răsare la apus” ar fi un titlu de film interesant, nu? Uite, toată marea aceea roşie în care se scaldă, mie mi se pare că de acolo se ridică, nu merge la culcare. Cred că iar vorbesc prostii, uite acolo o cărare, s-ar putea să ajungem jos mai repede decât pe unde am urcat.
  • Bine, haide. Eu sunt primaaa! Se lasă Laurenţia la vale, ca un copil fără nicio grijă, o Laurenţie de acum 20 de ani. Face paşi mari, tufele de zmeur o lovesc peste faţă, dar nu-i pasă, e fericită, o fericire ce vine de pretutindeni şi de nicăieri, de fapt e fericirea pe care o purtăm cu toţii în suflet, dar căreia nu-i dăm voie să ţâşnească la suprafaţă, de parcă ne-ar fi frică de durerea ce o produce penetrând straturile sufletului nostru amorţit, dezobişnuit  de a fi îmbăiat în valurile ce vin şi cresc şi sunt tot mai puternice, care te fac să strigi în gura mare: „Sunt fericiiit!” Iar dacă, din întâmplare cineva e prin preajmă, ne străduim să ne retragem cât mai repede sub carapacea care ne face „oameni normali”, adică la fel cu vecina, cu colegul de serviciu sau de apartament, chiar dacă ne dăm seama că suntem cu totul şi cu totul altfel. În timp ce coboară vijelios pe cărarea destul de abruptă, Laurenţia se miră de gândurile ce-i trec prin cap, nu s-a mai surprins demult  cu o asemenea stare de fericire şi nu ştie de ce trebuie neapărat să disece firul în patru, ar putea să fie fericită şi atât.

Paşii Cătălinei nu se mai aud, aşa că stă s-o aştepte. După două minute lungi, Laurenţia se întoarce pe cărare, ceva nu este în regulă. Mai merge 50 de metri, și o găsește pe Cătălina, care stă pe jos şi strânge din dinţi.

  • Ce-ai păţit?
  • Sunt bine, doar că, cred că mi-am luxat glezna. Mă doare îngrozitor, am căzut de durere şi nu pot pune piciorul pe pământ. Ce ne facem?
  • Nu-ţi face griji, te ajut eu, uite, de aici se vede casa femeii aceleia ciudate, să ajungem măcar până acolo.
  • De ce oare tot timpul eu trebuie să fiu cea ajutată? Tu eşti puternică, eu sunt bolnavă şi împiedicată. Ce n-aş da, ca măcar odată, eu să fiu cea care te salvează pe tine.
  • Scuipă-ţi în sân, fato, ştii cum se spune, ai grijă ce-ţi doreşti…
  • Dar eu chiar îmi doresc să-ţi fiu de ajutor, de când mă ştiu, tu ai fost cea care m-a salvat pe mine, cea care a stat cu mine la infirmerie când aveam varicelă în clasa a X-a, două săptămâni întregi.
  • Şi ce bine ne-am distrat, ai uitat? Atâta doar că eu mergeam la şcoală, pe când tu, huzureai toată ziua.
  • Ce mai huzur, plină de bube şi cu febră!
  • Bine, bine, uite, ţi-am făcut un băţ, ţine-te cu cealaltă mână de mine şi să mergem… Nu te las eu singură pe munte.

Şontâcăind pe cărarea abruptă, ţinându-se de toate tufele, cele două tinere coboară anevoie, iar casa femeii abia se mai zăreşte, soarele e deja de cealaltă parte a muntelui.

Satul se vede vag în depărtare, parcă ar fi o turmă de licurici ieşiţi la păscut în noapte.    S-a lăsat şi frigul, dar cele două prietene nu simt nimic, Laurenţia opintindu-se din greu pentru a prelua cât mai mult din greutatea Cătălinei, iar aceasta, aproape de capătul puterilor, trebuie să facă pauze dese, drumul i se pare nesfârşit, iar cu ţopăiala ei într-un picior, parcă nu va mai ajunge în veci la casa cu  o mică luminiţă la fereastră şi cu fuiorul subţire de fum ce leagă hornul de cer.

  • Gata, nu mai pot! Trebuie să mă opresc. Lasă-mă aici, mă găseşti mâine dimineaţă, se smiorcăie rănita.
  • Să ştii că-i o idee bună. Merg până la casa femeii, şi o rog să mă ajute. Tu odihneşte-te până atunci şi să-mi răspunzi de câte ori te strig, ca să ştiu în ce direcţie eşti. Nu-ţi fie frică, voi veni imediat înapoi. Singură, cobor mult mai repede.
  • Bine, du-te… Sper că nu sunt lupi pe aici…
  • Taci, probabil lumea din sat ne caută deja, o să fie bine, să vezi!
  • Paa! Nu sunt fricoasă, voi fi exact în acest loc când te întorci, nici măcar nu mă pot mişca.

Laurenţia o ia la goană înspre casa ce în curând va dispărea în întuneric, dacă nu se grăbeşte. Crengile troznesc sub paşii ei grăbiţi, frunzele strivite scot un fel de „Aaah!”, de parcă trecerea ei tumultuoasă le-ar produce durere, dar Laurenţia are un singur ţel, şi anume acela de a-şi salva prietena cea mai bună şi poate singura adevărată. Brusc, casa a dispărut, nu ştie dacă direcţia pe care merge e cea bună, dar continuă, nu are de ales. Din minut în minut o strigă pe Cătălina, al cărei răspuns e tot mai slab, pe măsură ce se îndepărtează de ea. „Dă Doamne să găsesc casa şi s-o mai aud pe Cătălina!” se roagă Laurenţia cu ochii în lacrimi, ea, cea care nu plânge niciodată, cea mai curajoasă dintre ele două, de astă dată cu nervii la pământ şi epuizată fizic, de cât şi-a cărat prietena prin pădure.

Nu-i vine să-şi creadă ochilor, după un copac uriaş , iată luminiţa de la fereastra femeii. Laurenţia năvăleşte  ca un buldozer în uşa căsuţei care parcă se deschide singură, iar Ana apare nu prea mirată în prag.

  • Vă aşteptam. Unde-i fata cealaltă?
  • Repede, să mergem după ea, şi-a luxat o gleznă şi am lăsat-o pe cărare. Sper să o mai găsim. Ai o lanternă?
  • Da, stai să iau şi o faşă, să-i leg piciorul, zice Ana, în timp ce sfârtecă mâneca unei cămăşi. Din ce parte ai venit?
  • Păi… de-acolo, arată Laurenţia o direcţie imprecisă. Doamne, nu mai ştiu exact de unde am venit. E noapte, nu se mai vede nimic. Cătălinaaa! strigă ea disperată, dar numai vuietul pădurii îi răspunde .

Continuă să strige, un strigăt ce numai o mamă îl poate scoate pentru puiul ei aflat în primejdie, întotdeauna a simţit că e un fel de mamă pentru Cătălina, fetiţa ce a fost văduvită de dragostea mamei adevărate încă de când avea doar câţiva anişori.

  • Daaa! Un răspuns de departe, dar care le arată încotro s-o apuce.

Bucuroasă nevoie mare, Laurenţia urcă muntele, de parcă ar fi dimineaţă, iar ea ar fi odihnită şi gata de o nouă excursie. Ana se ţine după ea, nici nu au nevoie de lanternă, ochii li s-au obişnuit cu întunericul. Cătălina e exact în locul în care o lăsase, doar că acum, când e noapte, arată cu totul altfel. Întâlnirea lor e de-a dreptul impresionantă, fiecare se bucură peste măsură, una că n-a rămas singură noaptea în pădure, iar cealaltă că a fost în stare să aducă ajutoare şi să-şi găsească partenera de joacă din copilărie, prietena pe care a ajutat-o de nenumărate ori de-a lungul timpului, veghind asupra ei ca un adevărat înger păzitor.

Peste puţin timp, cele trei femei sunt din nou la căsuţă, Cătălina cu glezna pusă la loc de Ana cea pricepută, şi care nu pare nebună deloc. Cartofi copți cu moare de varză e cea mai apetisantă cină la care puteau spera cele două tinere, ce stau una lângă alta, ca doi pui de rândunică în cuibul de la marginea streaşinei.

  • Te mai doare?
  • Foarte puţin, dar când mi-a pus glezna la loc, era să fac pe mine de durere. M-a uns cu untură de porc, ai văzut? O căută pe cealaltă salvatoare a ei cu privirea, trimiţându-i un zâmbet mare cât roata carului, cât recunoştinţa ei pe care nu mai ştie în ce fel s-o manifeste. Ana îşi face de lucru cu spălatul vaselor, apoi zice:
  • Ar fi bine ca la noapte să dormiţi aici, piciorul tău nu e gata de drum. Sunteţi prea obosite să mergeţi până în sat, chiar dacă în curând o să vină cineva după voi. După cuptor este loc destul, şi e cald. Eu o să dorm aici după uşă, pe laviţa asta.

Fără prea mari remuşcări că iau locul cel bun de dormit al Anei, cele două prietene se înţeleg dintr-o privire, şi sunt de acord să rămână aici peste noapte. În aceeaşi clipă, nişte bubuituri în uşă le fac să tresară.

  • Femeie, eşti acasă? Deschide uşa! Se aude o voce groasă şi autoritară de afară.
  • Da’ ce ai, de strigi aşa? Nu vezi că am musafiri? Răspunde Ana, brusc ţâfnoasă, în timp ce lasă vederii fetelor un soi de uriaş rural, cu mustăţi şi pălărie de postav. Dând cu ochii de cele două tinere ce stau ca două mirese pe lădoi, după masă, uriaşul devine instantaneu politicos:
  • Bună seara, bine că sunteţi tefere. Varvara m-a trimis să vă caut, vă mai caută şi alţi vecini. Da’ de ce n-aţi coborât mai devreme de pe munte? Că acuma se face seară mai devreme, e toamnă…
  • Prietena mea şi-a luxat glezna, așa că am coborât foarte încet. Noroc cu Ana, care m-a ajutat să o aduc până aici şi a şi doftoricit-o. Am hotărât să dormim aici în noaptea asta, e mai bine să coborâm mâine dimineaţă, pe lumină. Vă rog să-i spuneţi mătuşii Varvara că suntem bine şi că ne pare rău că i-am provocat neplăceri. Aşa îşi încheie Laurenţia speach-ul oficial pentru care se ridicase în picioare, după care se aşează din nou pe lădoi.
  • Da, cred şi io că-i mai bine să dormiţi aici, zice şi Victor, pentru care perspectiva coborârii în sat având după el două orăşence, dintre care una cu glezna luxată, nu era deloc roz. No, atunci io plec, noapte bună, mai zice el, uitându-se în treacăt şi la Ana, care parcă era musafir în propria casă, redevenise timidă şi aproape invizibilă, aşa cum era de obicei. Nu mai zice nimic despre orăşenii ce n-ar trebui să urce singuri pe munte, cu toate că rotiţele creierului lui de pădurean se cam învârt şi-i dau ghes s-o spună. Trage uşa după el, dispărând în noaptea neagră, silueta lui uriaşă se mai zăreşte numai un pic, luminată la colţul ferestrei de luna galbenă, cocoţată în vârful unui brad.

După plecarea lui Victor, fetele se cuibăresc îmbrăţişate după cuptor, n-au mai dormit împreună de o grămadă de  timp, poate de pe vremea când, într-o excursie fiind, tot Laurenţia fusese salvatoarea, Cătălina venea în fugă, urmărită de doi câini de la o stână. Prezenţa de spirit a Laurenţiei fusese şi atunci binevenită, se aplecase jos după un lemn, gest care i-a făcut pe cei doi câini să bată în retragere. Cătălina parcă simte şi acum bătăile nărăvaşe ale inimii ei mititele, şi marea bucurie când a văzut că cei doi câini au fost alungaţi.

Laurenţia respiră uşor şi egal, semn că a adormit, dar Cătălina nu poate lipi genele, toată această zi i-a dat emoţii cât pentru o viaţă. Îşi aduce aminte de ziua în care a primit vestea bolii   ce-i macină tinereţea, cât de îngrozitor şi de nedrept i s-a părut tot ce i se întâmplă, câte nopţi a stat trează până în zori, făcând planuri  cum să lase ea scrisori fetiţelor pentru fiecare aniversare a lor, până la 18 ani… Acum, se străduieşte să se facă bine, urmează tot felul de tratamente naturiste, dar nu i se mai pare atât de înspăimântătoare plecarea „dincolo” mult mai repede decât s-ar fi aşteptat, sau decât ar fi normal.

De când a aflat că a avut un frate mai mare ce n-a apucat să meargă nici măcar la şcoală, parcă nu-i mai este atât de greu să se gândească la propria plecare, parcă are pe cineva care s-o aştepte „acolo”, în locul acela dintre vieţi. Nici prin cap nu-i trece că suntem prizonierii unei singure vieţi, pe care dacă n-o trăim după toate preceptele, ne aşteaptă iadul. Ar fi prea trist şi fără sens, atunci unde pleacă cei ce sunt doar nişte copii, ce n-au apucat să guste nicio picătură din viaţă, fie ea dulce sau amară?

Oare ce vom mai afla mâine? Varvara ne-a promis încă o poveste, fu ultimul gând al Cătălinei, înainte ca somnul să o cuprindă şi pe ea în braţele lui voluptoase…

Ziua Arieșului – Epilog

2 răspunsuri

Cred că deja v-am plictisit în exces cu acest subiect, dar nu puteam să nu spun și eu un cuvânt de… la revedere. Cu siguranță nu ADIO, fiindcă abia am făcut un pas mititel spre lumea pe care mi-o doresc și pe care sunt sigură că și voi v-o doriți, dar nu aveți curajul nici să visați la ea, darmite să munciți din greu, pentru a o materializa.

Ziua Arieșului a existat cu adevărat, iar acum, privind în urmă, cea mai uimită sunt eu. Sunt uimită că o idee născută într-o seară și plecată de pe tastatura laptopului meu, a reușit să prindă viață, și încă într-un timp record. Oau! Înseamnă că pot ORICE,  așa cum și fiecare dintre voi poate ORICE!

Mai este însă un mic amănunt, am muncit pe brânci pentru ca această dorință a mea să devină realitate, am asudat și cu mintea și cu trupul, dar, ce mai contează, AM REUȘIT! Noi cu toții, într-un final, am reușit.

Nici nu mă mai plâng de faptul că am scris articole seara târziu ca să vă mențin atenția trează, că, împreună cu d-l Constantin Sicoe, președintele filialei Cluj a Societății Avram Iancu am bătut la ușa fiecărei primării, de la Turda la Arieșeni, că am făcut aproape singură curat la Căminul Cultural din Lupșa, care numai a cămin cultural nu arăta cu două zile înainte de eveniment, că am plantat flori și copăcei în față, ca să arate frumos și lumea să știe (era să zic creadă) că în Lupșa oamenii sunt gospodari…

Am făcut și eu cât m-am priceput și cât m-au ajutat puterile , dar fără voi, cei care ați dat cu adevărat viață ideii mele, n-aș fi reușit nimic. Vă mulțumesc fiecăruia în parte, de la Câmpia Turzii la Arieșeni, pentru fiecare gest, mai mare sau mai mic, făcut pentru curățarea Arieșului. Nu le pot uita pe vajnicele femei din Lupșa, care au copt sute de plăcinte, doar așa, de dragul comunei noastre, care vrea și ea să fie băgată în seamă, măcar din când în când…

M-a felicitat multă lume pentru inițiativă, dar, o vorbă aruncată în vânt, nu are cum să dea roade. Fără munca din spatele ei, rămâne doar… o vorbă aruncată pe aripile vântului, care face vreo două ocoluri prin praful drumului, apoi zboară, fără să prindă vreodată viață. Așa că, dacă vreți să felicitați pe cineva care a avut o inițiativă, cred că mai degrabă determinarea și munca ce au dus la materializarea ei sunt de lăudat, idei are toată lumea, dar voință și determinare, doar câțiva. De aceea se tot cer afară (nu la pipi, afară din țară!) că aici e greu, e rău, că avem conducători…etc.

M-am săturat de toți acești plângăcioși, așa că închei și eu aici, într-o notă cât de cât veselă, sperând că cea de-a doua ediție a Zilei Arieșului să ne găsească pe mai mulți pe baricade și doar babele și moșii să mai stea pe după garduri, la o bârfă mică.

Vă cuprind și vă sărut, voluntari, localnici și iubitori de natură și frumos!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni