Da, îmi plac florile la nebunie. Aș putea să stau să le îngrijesc zile în șir, fără să obosesc. Și nu, nu mă uit la Las Fierbinți decât cel mult câteva minute, timp în care trec prin fața televizorului la care privește soțul meu. Până acum, n-am găsit niciun gag la care să pot râde cu adevărat. Ceea ce mi-a inspirat însă titlul acestui articol, este atmosfera din telenovelă, un fel de gura-satului modernă…

Să revenim însă la povestea noastră… La Lupșa, de partea cealaltă a șoselei ce trece prin  fața casei noastre și în fața Căminului Cultural  ( n-am idee, această denumire se mai scrie cu majuscule?) de mai bine de 20 de ani se lăfăiau buruieni ce ajunseseră cam la doi metri înălțime, flancate de o balustradă a cărei vopsea nu mai fusese împrospătată cam din aceleași vremuri imemoriale…

Am tot așteptat, răbdătoare, să se întâmple vreun miracol, iar peisajul ce-l privesc pe geam să se schimbe… Nu peste noapte, dar să văd că cineva face ceva… Dar, nimic. Cei ce priveau de vis-a-vis vedeau florile mele, iar eu, să văd doar bălării?

Nici măcar cu ocazia alegerilor, când la Căminul Cultural era secție de votare, nu venea nimeni ca să cosească măcar buruienile ce-ți picau pur și simplu în cap…

Mă rog, după ce am considerat că așteptarea mea este în zadar, am hotărât să-mi fac singură dreptate și să amenajez locul cu pricina…

Soțul meu a ”dezburuienat” locul (ia să inventez și eu cuvinte, că tot incultul face asta prin massmedia), apoi, cu sprijinul viceprimarului care a trimis un om ca să curețe balustrada, m-am pus pe treabă: am vopsit-o cu grund și apoi cu vopsea, iar, cireașa de pe tort, l-am rugat pe vecinul Radu să-mi facă suporturi pentru flori.

Eu cumpărasem deja jardiniere și plantasem flori în ele, așteptam doar momentul final, ca să le ”dau lumii”.

Nu vă spun ce reacții a declanșat acest simplu fapt că o mică părticică din Universul meu (și al celorlalți, bineînțeles) s-a schimbat în bine.

De la felicitări în gura mare, la observații acre de genul: ” Să vezi că până dimineață le fură cineva!”, sau ”Acum va trebui să vii de la Cluj ca să le uzi!”.

Deocamdată nu le-a furat nimeni, deja fac parte din peisaj, toți cei ce trec pe acolo sunt încântați, așa că…

Am auzit că am făcut asta pentru că vine la Lupșa Vasile Dâncu, care ar fi editorul meu. Asta mi s-a părut cea mai bună glumă. Pentru cei neinformați, editorul meu la prima ediție a cărții ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago” a fost Vasile George Dâncu, care este nepotul numitului Vasile Dâncu, dar nu are nicio legătură cu politica. A doua carte și a doua ediție a primei cărți sunt la Editura Eikon, deci s-ar putea să fi făcut asta pentru că aștept vizita d-lui Valentin Ajder, noul meu editor și un vechi cunoscător al Văii Arieșului.

Vai, ce de expresii ”de lemn” am dat la iveală…

Florile, vă rog!

Dintre bălării, soțul meu a descoperit un nuc. Sper să mâncăm nuci din el. Ca să-l parafrazez pe Mihai Beniuc, aș putea spune: ”Sunt nuc de lângă drum, și fără gard…”

Vă doresc o zi… înflorită!

P.S. Am uitat sa menționez ceva, am făcut toate acestea fără niciun gând subversiv, am vrut doar să-mi înfrumusețez Lumea.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Ce mare chestie, să mergi câțiva kilometri pe Valea Caselor, un pârâu ce se varsă în Arieș și nici măcar nu are un nume original, există o „Vale a Caselor” în mai toate  localitățile de prin împrejurimi… Și totuși, la o atât de mică distanță de lumea civilizată, să găsești peisaje rupte parcă dintr-un basm pare neverosimil,  peisaje care, îmbiindu-te la visare, simți cum creierul tău obișnuit să facă toată ziua calcule și planuri începe să se relaxeze, să simți cu adevărat că ești în VACANȚĂ.

La vreo doi kilometri de centrul comunei Lupșa, dai de vestigiile a ceea ce au fost DUBELE, un fel de mașină de spălat arhaică, unde apa, care cade cu putere, învârtea câteva zile țoalele (țesături groase din lână), care apoi erau uscate la soare, iar proprietarul le lua acasă curate și dezinfectate, albe ca zăpada, numai bune de învelit în timpul iernilor geroase. De o perioadă, această ”afacere” a dat faliment, lumea se învelește cu pilote, iar vechile țoale stau cuminți prin poduri pline de păianjeni, sau, în cel mai fericit caz, la Muzeul Etnografic din Lupșa.

Urcând pe vale, pădurea de foioase e înlocuită de cea de conifere, semn că altitudinea a crescut.

Nu am ajuns până la kilometrul 7, acolo unde, cu muuulți ani în urmă, când eram în clasa a VII-a, la practica agricolă, toată școala noastră a participat la plantarea unei întregi păduri de brad. Cred că pădurea noastră e acum foarte mare, trebuie să merg într-o zi până acolo, aș vrea foarte tare s-o văd.

Noi, copiii de la munte, care nu aveam un C.A.P. prin împrejurimi pentru a face practica agricolă ce era obligatorie la începutul anului, adunam cantități imense de măcieșe, porumbele și coarne, care mergeau spre centrele de colectare.  Totul era ca o joacă, îmi amintesc și acum cu drag de zilele în care mergeam în grupuri mai mari, sau mai mici, pentru a aduna fructele ce creșteau din belșug pe munții din apropiere.

Poate cuvintele mele nu v-au convins să veniți în vizită pe Valea Arieșului, dar sper ca imaginile să facă mai mult, așa cum spune consacrata expresie: ”O imagine, face cât o mie de cuvinte!”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Ieri am fugit până la Cluj fiindcă aveam pacienți  la bowtech, iar aseară, când mă întorceam frântă de oboseală, am auzit o știre la radio care mi-a băgat un cui în inimă: dosarul intrării Roșiei Montane în UNESCO va fi retras, iar guvernul complotează o împăcare cu compania Gold Corporation, așa, ca nu cumva să dea din buzunar niște bani, mulți ce-i drept, chiar comparabili cu cei furați de-a lungul anilor, sau risipiți în diverse proiecte fără finalitate. Oricum, am înțeles că procesul este pe rol, încă nu s-a dat vreun verdict, iar dacă judecătorii ar fi nepărtinitori, statul român ar trebui să aibă câștig de cauză. Bineînțeles că într-o lume croită strâmb, în care non-valoarea stă la masa bogaților, iar oamenii care doresc binele acestei țări și care știu că un ”afacerist” nu e același lucru cu un ”om de afaceri” sunt ținuți la marginea societății, totul este posibil și permis, dar… până când?

Zilele trecute, am făcut o excursie până la Geamăna, satul scufundat sub mâlul imensului lac de decantare al exploatării  ”Roșia Poieni”, străjuit de copaci ce vor cu tot dinadinsul să supraviețuiască, la fel cu încăpățânații localnici care mai trăiesc și ei, cum pot, pe malul aceluiași mâl mizerabil, ce din depărtare pare un frumos lac de munte…

Prietenele mele au fost oripilate, recunoscând că nu s-au implicat deloc în acțiunea precedentă de salvare a Roșiei Montane, nu și-au închipuit ce se poate întâmpla, doar văzând imaginile ca dintr-un film de groază, dar, din păcate, foarte reale, ale acestui lac ce încă mai crește, au realizat importanța luptei pentru ca acest lucru să nu se repete, la o scară și mai mare…

Nu credeam că situația Roșiei Montane este încă pe muchie de cuțit, nu-mi dau seama de ce intrarea în UNESCO este atât de dificilă, pentru o localitate cu un istoric atât de bogat și care este într-un atât de mare pericol.

Probabil că sursele media, cu toată plângoceala lor patriotico-goldistă v-au convins că localnicii din Roșia Montană nu pot trăi altfel decât din minerit, că acea ”Sanda” care făcea ciorăpei e necăjită cu adevărat… Nicio televiziune sau post de radio nu au spus adevărul, fiindcă toate sunt aservite diverselor interese, care nu vizează nici pe departe poporul acesta, cu generații după generații, toate de sacrificiu.

Vreau să vă spun că biserica din Geamăna era pe un deal, iar în cimitirul ei, sub mâlul puturos, dorm localnicii de sute de ani, acolo dorm  bunicii mei, bunicii tăi, și s-ar putea să ajungem și noi acolo, dacă Roșia Montană va redeveni un coșmar ce ne va bântui visele.

Mai jos sunt câteva poze de la lacul ce acoperă satul Geamăna, vă rog să priviți bine și să nu permiteți ca acest lucru să se întâmple și la Roșia Montană.

S-a construit o bisericuță nouă mai la deal, care are deja micul ei  cimitir.

Dar morții de sub ape, strigă:

SALVAȚI MĂCAR ROȘIA MONTANĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Știu că Timișoara este supranumit orașul florilor,… bla, bla…dar săptămâna trecută, când l-am vizitat cu ocazia lasării de carte, am rămas extraordinar de plăcut surprinsă de frumusețea  lui. E frumos  nu numai ca arhitectură, dar vegetația bogată care te împresoară oriunde te-ai afla, îl înnobilează și-l așază la loc de cinste printre orașele țării și ale Europei. Chiar îmi vine să spun, cu mâna pe inimă: ”Timișoara, te iubesc!”

Vreau să le mulțumesc celor ce au venit la lansarea cărților mele, cu toată mediatizarea aproape inexistentă și întâmplărilor de tot felul care păreau că se opun voinței noastre. Până la urmă, a fost o întâlnire de suflet, ne-am simțit bine, (cel puțin eu) iar acesta este lucrul care contează cel mai mult.

M-am întors la Cluj îmbogățită sufletește și mândră să fiu româncă, într-o țară ce are un oraș pe nume Timișoara.

Voi atașa și poze, numai să le pot descărca din aparat, nu știu de ce, dar face figuri. probabil, pozele vor fi direct pe FB.

Vă doresc din tot sufletul să ajungeți în ”Orașul de pe Bega”, așa cum se exprimă comentatorii de fotbal, nu veți regreta nicio secundă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

De obicei, evit să vorbesc la telefon atunci când sunt într-un mijloc de transport în comun, iar dacă e musai necesar, vorbesc foarte încet și închei repede convorbirea. Nu mi se pare normal ca ceilalți călători să asiste fără voie la un dialog care nu-i privește nici în cea mai mică măsură. Mă aștept să facă și ceilalți la fel, dar…

Astă seară veneam spre casă, iar, la un moment dat, gălăgia era atât de mare, încât părea că bietul autobuz se transformase ad-hoc într-o uriașă cabină telefonică (era un autobuz mare, din cele articulate). Cel puțin cinci persoane vorbeau la telefon în jurul meu, strigând care mai de care, parcă surziseră instantaneu, sau parcă erau la o întrecere de-a ”Cine urlă mai tare”. Am pierdut majoritatea concurenților la stațiile anterioare, dar, cum eu cobor la ultima, am fost nevoită să ascult până la capăt elucubrațiile unei dame mică de statură și scurtă la minte, ce țipa exact în urechea șoferului, care la acea oră nici nu mai avea chef să-i facă observație, probabil.

Mi se pare o lipsă totală de respect față de conducătorul auto și față de ceilalți călători să strigi în gura mare, mai ales că unii discută chiar probleme destul de personale. Mă întreb unde o fi bunul simț, o fi plecat odată cu cei șapte ani de acasă, undeva, în Țările Calde?

Cu toate că eram destul de enervată, (noroc că autobuzele astea noi merg foarte repede și nu pierzi mult timp cu călătoria) mi-am amintit de un episod demult uitat, de pe vremea când eram în liceu, încă nu se auzise despre telefoane mobile, iar ca să vorbesc acasă, făceam și eu ca toată lumea, adică mergeam la poștă. Acolo trebuia să te înarmezi cu răbdare, putea dura și două ore până să primești mult-visata ”legătură” cu numărul pe care i-l comunicaseși telefonistei. (Iată o profesie care a dispărut).

După cum spuneam, stăteam eu odată așteptând ca, din eter, să se materializeze și legătura cu ”acasă”, când, dintr-o cabină telefonică, se aud țipetele unui domn, probabil ”legătura” era proastă, iar el, neauzind, vorbea la un nivel de decibeli demn de un taifun, cam așa: ”Alo, Monuțule scump, tu ești? Alo, Timișoara? ( Acum nu știu dacă Timișoara era ceva, sau cineva….) și în continuare: ”Îți place pijamaua?”… etc. Nu mai țin minte restul convorbirii, dar m-a șocat destul de tare felul de a vorbi al acelui domn, încât să-l țin minte peste ani.

Dar astăzi, când toți urlă ca la întrecere, de ce să mai fiu șocată? Oricum, am auzit destule detalii picante, care să-mi ajungă pentru câteva articole.

Dragii mei, dacă  nu v-a învățat mama voastră, vă spun eu, vorbitul la telefon este un act personal, nu se face în văzul și auzul lumii, lumea le are pe ale ei, nu le mai vrea și pe ale voastre.

Așa că… ”Liniște, vă rog!” Doamne ferește să vrei să citești o carte în autobuz, că trebuie să repeți o frază de trei ori, până-i dai de rost.

Cam… asta am avut de zis, în sinea mea, cu glas încet.

O seară minunată, liniștită, înstelată…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Nu, nu e o groapă de gunoi căreia i s-a dat foc, este doar una dintre multele imagini cu incendieri de vegetaţie, care populează toţi munţii noştri, în ultimele zile.

Nu ştiu cum se face, dar românii reuşesc să-şi dea singuri „cu stângu-n dreptu”, adică, dacă nu s-au tăiat chiar toate pădurile, de ce să nu ni le incendiem singuri?

Se vorbeşte despre intervenţia pompierilor şi despre amenzi usturătoare, dar, în acest weekend, am văzut cel puţin cinci incendii lăsate în voia soartei, fără ca cineva să se sesizeze… Iar de amenzi, nici nu poate fi vorba. E ceva de genul: „prinde orbul, scoate-i ochii”. Nimeni nu este de vină, dar Munţii Apuseni, fumegând mai ceva decât furiosul Etna, trebuie să mai treacă şi prin această încercare, trebuie să suporte urmările puturoşeniei unora care, pentru a nu curăţa păşunile şi a nu pierde banii de la APIA, le-au dat foc.

Cu uscăciunea din această primăvară, nu e de mirare că focul a ajuns şi la pădurile ce încă mai populează timid munţii, reuşind să desăvârşescă opera vânzătorilor de ţară şi de lemn.

Cred că „Deşteaptă-te române” a fost ales degeaba imnul acestei ţări, mult mai potrivit mi s-ar părea „Ţara arde, babele se piaptănă”.

Vă doresc zile fericite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni